Răspunsuri la radicalizarea islamistă în Europa: Trebuie lucrat cu liderii musulmani moderaţi şi cultivate valorile europene

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe fondul crimelor de la Charlie Hebdo şi a îngrijorărilor faţă de musulmanii europeni care se radicalizează în taberele din Orientul Mijlociu, FP România a discutat cu mai mulţi experţi internaţionali despre posibile strategii de contracarare a celor mai radicali dintre islamiştii din Occident. Discuţii realizate de Octavian Manea.

Grupaj publicat în FP România, ediţia nr. 44 (decembrie 2014/ ianuarie 2015)

Marc Sageman a fost psihiatru criminalist pentru CIA, specializat în cazuri de terorism. Voce foarte importantă în dezbaterea asupra terorismului după 11 septembrie 2011, Sageman este renumit pentru volumul Leaderless Jihad (2007), care aruncă pe fereastră adevărurile convenţionale despre Al-Qaida. 

Terorismul, în special „jihadul fără lideri”, nu trebuie perceput ca o entitate unitară, conştientă de sine, care acţionează în baza unui obiectiv strategic. Eu îl văd mai degrabă ca un fenomen bottom-up, cu oameni prinşi în dinamica propriilor acţiuni. În general, oamenii au tendinţa de a-l căuta pe „celălalt” pentru a-l învinovăţi de diverse lucruri. Este ca logica unui caricaturist, unde fondul este redus la o singură dimensiune predominantă, în mod necesar rea şi întunecată. 

Terorismul este o mostră particulară de violenţă politică. Teroriştii se percep ca nişte soldaţi ce luptă nu atât în numele ideologiei, cât în numele camarazilor şi al unei „comunităţi imaginate”. Teroriştii sunt armata care apără naţiunea, „comunitatea imaginată”. Se auto-identifică şi se categorizează drept jihadişti în contrast cu un „celălalt” generic. Iar celălalt poate să fie o societate, un grup. 

Nu există o recrutare în sine, un proces coordonat de sus în jos. Jihadiştii se oferă voluntari. Radicalizarea, ca acumulare de idei extremiste, deşi eu nu folosesc acest termen, este în esenţă un proces de auto-identificare ca soldat în apărarea propriei comunităţi. 

Sărăcia, marginalizarea economică şi politică sunt factori indirecţi care amplifică sentimentul de persecuţie şi te împing să cauţi altceva. 

De ce se întâmplă asta? Factorul major este că nu te simţi parte din comunitatea naţională extinsă. Nu te simţi francez. Sărăcia, marginalizarea economică şi politică sunt factori indirecţi care amplifică sentimentul de persecuţie şi te împing să cauţi altceva. Dar să nu uităm că Bin Laden nu era sărac şi că majoritatea teroriştilor nu erau ne-educaţi. Dimpotrivă. Piloţii de la 11 septembrie au studiat în Germania. Toţi aceştia s-au identificat cu propria comunitate pe care o vedeau ca pe o victimă. Ceea ce contează nu este sărăcia, condiţia socială, cât identificarea cu o anumită comunitate. În timp, ajung să formeze o contra-cultură. 

Ce de făcut? Trebuie să inversăm procesul, să fim creativi şi să formăm o supra-identitate care reuşeşte să transceandă diferenţele. Să îi facem să se simtă parte din comunitatea noastră. Liderii moderaţi trebuie stimulaţi să se implice, dar acest lucru nu se poate întâmpla cât timp gloanţele zboară în jurul nostru sau cât timp discursul radical din ambele părţi domină piaţa publică. Într-un fel, trebuie să recuperăm arta secolului al XIX-lea de a forja o nouă comunitate imaginată (Benedict Anderson), de a recrea naţiunea politică evitând identităţile-clivaj, sectare, care încurajează jocurile de sumă-zero. În definitiv este o problemă de leadership. Iar miza devine aceea de a găsi, de ambele părţi, liderii care unesc (asemeni lui Nelson Mandela), nu pe cei care îşi construiesc platforma politică pe dezbinare şi fragmentare.  

Ce să facem cu voluntarii jihadişti care luptă pentru formaţiunea Statul Islamic, împotriva lui Assad? Dacă îi tratezi ca pe nişte inamici, ei vor deveni inamici. Poate ar trebui să îi întâmpinăm ca eroi. Este exact ce şi-a dorit Occidentul de la bun început. La fel am făcut şi cu americanii din „Brigada Lincoln” care au luptat ca voluntari în Spania împotriva lui Franco şi a naziştilor. Din 1939 până în 1941, mai bine de doi ani şi jumătate, SUA nu s-au aflat în război cu Hitler. 

„Trebuie să o găsim pe Rosa Parks”

Abigail Esman a fost o apropiată a cineastului şi publicistului olandez Theo van Gogh. (Cel care,  împreună cu somaleza Ayaan Hirsi Ali, a realizat în 2004 filmul Submission, care critica tratamentul femeilor în lumea islamică. La scurt timp după apariţia filmului, cineastul a fost asasinat de un musulman olandezo-marocan.) În cartea Radical State: How Jihad is Winning over Democracy in the West, Esman explorează particularităţile contextului care au condus la asasinarea prietenului său.

Asasinarea lui Theo van Gogh în Olanda anului 2004 şi atacurile asupra publicaţiei Charlie Hebdo din 2015 reflectă aceeaşi problemă. Ambele sunt atentate împotriva libertăţii de expresie aşa cum o înţelegem noi în Occident – o moştenire a lui Voltaire şi a Renaşterii. Este ceea ce desparte Occidentul, secular şi liber, de lumea islamică şi Orientul Mijlociu. Dar în ambele cazuri este uimitor numărul celor care în urma atentatelor au intrat pe reţelele de socializare şi au spus: „foarte bine, au căutat-o, au meritat-o”. Oameni care nu se consideră extremişti şi care nu ar pune niciodată mâna pe arme, dar care cred că s-a făcut dreptate. Este o mare problemă, pentru că avem de a face cu un sistem de credinţe.

În continuare, perpetuăm acest mit că terorismul este produs de sărăcie, de apartheidul economic şi social. Ghetourile există în toate culturile (în Harlem, în comunităţile evreieşti) fără a produce terorism. Dacă ne uităm la cei mai mulţi terorişti, majoritatea provin din clasa de mijloc sau de mai sus. Mulţi dintre ei sunt convertiţi recenţi şi predispuşi către extremism. Factorii socio-economici ajung să conteze atunci când ai comunităţi sărace, vulnerabile şi devine mult mai uşor pentru antreprenorii jihadişti să recruteze. Asemenea comercianţilor de droguri, antreprenorii jihadişti caută comunităţile fragile. 

Europa a privit imigraţia musulmană ca pe o forţă de muncă temporară şi nu a fost interesată de socializarea ei în valorile Europei. 

Pe de altă parte, întrebarea este ce facem cu această a doua şi a treia generaţie de suflete pierdute, de musulmani născuţi în Europa şi care sunt suspendaţi între societăţi, neregăsindu-se nici în cultura parentală, nici în lumea societăţii gazdă? Este literalmente vina noastră. Am închis ochii, ne-am învinovăţit, eram preocupaţi să nu îi discriminăm religios. Toate aceste erori au creat acest monstru. Este copilul nostru. Pe de altă parte, dacă îi tratăm şi îi vedem ca pe nişte terorişti vor acţiona ca nişte terorişti. Iar atunci miza devine să găsim în aceste comunităţi liderii care pot fi asemenea lui Martin Luther King şi Rosa Parks, dedicaţi rezistenţei paşnice, nu violenţei. În acelaşi timp, însă, şi noi trebuie să fim Rosa Parks. Ea a rămas fermă în autobuz şi nu a coborât. A crezut în valorile ei. Europa trebuie să rămână în autobuz şi să refuze să coboare. Nu trebuie să cedeze.

Jihadiştii sunt nişte maşini de propagandă. Nu văd pe nimeni care să vină cu un contra-mesaj convingător. Pe acest teren al propagandei trebuie să purtăm această bătălie. Nu este despre arme şi gloanţe, ci despre social media.

Imigranţii au vrut să vină în America pentru valori. Pentru ceea ce reprezenta Americă: „o statuie a libertăţii”. Imigraţia musulmană în Europa nu a venit pentru valori, ci pentru bani, joburi şi bunăstare. Când au venit, au fost împinşi în propriile comunităţi. Premisa a fost că nu vor rămâne permanent. Europa a privit imigraţia musulmană ca pe o forţă de muncă temporară şi nu a fost interesată de socializarea ei în valorile Europei. Problemele au început din momentul în care acest vizitator temporar a ales să rămână şi a început să re-aranjeze întreaga casă. Pe termen lung nu putem avea societăţi paralele. Pur şi simplu nu merge.

Al-Qaidismul le oferă o cauză-umbrelă, justificatoare, pe care o adaptează propriilor nevoi. Vor să dea un scop vieţii lor. Sistemul politic din care fac parte nu răspunde acestor probleme.

„Trebuie să regândim responsabilităţile statului”

Isaac Kfir, profesor asociat la Institutul de Securitate Naţională şi Contra-terorism al Universităţii Syracuse: 

Trebuie să ne preocupe modul în care guvernele noastre reacţionează la aceste provocări, inclusiv cum răspundem voluntarilor jihadişti europeni. Din această perspectivă, alegerile din Grecia sunt extrem de reprezentative şi ar trebui să ne pună pe gânduri. Cine a votat Tsipras? Tineri care se uită la viitorul lor şi văd şomaj, lipsa serviciilor sociale şi învinovăţesc elitele mainstream, corupte, pentru asta. S-au acumulat multe resentimente, deziluzii, dezamăgiri. Ceva similar se întâmplă şi cu voluntarii jihadişti. Ce le face pe fetele crescute în familii conservatoare să plece în Orientul Mijlociu şi să poarte jihadul în numele ISIS? Al-Qaidismul le oferă o cauză-umbrelă, justificatoare, pe care o adaptează propriilor nevoi. Vor să dea un scop vieţii lor. Sistemul politic din care fac parte nu răspunde acestor probleme. S-a creat aşteptarea ca guvernele să fie implicate în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Iar când eşuează să livreze, să confirme această aşteptare, oamenii devin furioşi. Trebuie să regândim statul şi responsabilităţile sale. A da mai multă putere serviciilor de informaţii şi chiar crearea unui sistem european de supraveghere nu va rezolva nimic. Resentimentele interne vor rămâne tot acolo. Iar orice extindere a atribuţiilor serviciilor trebuie în egală măsură să fie însoţită de mai multă transparentizare. 

În lume



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite