Pentru timpuri noi, oameni noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
coperta ediţiei nr 48
coperta ediţiei nr 48

Nota editorilor români: Avem în această ediţie FPR poate cel mai curajos eseu publicat în cei fix opt ani de existenţă ai singurei publicaţii de acest fel din România: Protectorat acum, de Gabriel Elefteriu (pag. 38).

notă la ediţia FPR nr 48 (oct/ nov 2015)

Chiar dacă amuşinăm aceleaşi constatări, nu avem curajul să (ne) spunem aşa ceva: 

România se află acum sub semnul unui regim care poate fi cel mai bine descris ca un protectorat american de facto. Bucureştiul a cedat controlul asupra politicii sale externe – ceea ce e diferit faţă de incapabilitatea sa prealabilă cronică, deşi suverană, de a avea o politică externă eficientă. 

Faţă de concetăţenii care doar reclamă, şi doar pe la colţuri, retrogradarea statului român la un statut de colonie (cu referire la economie – prin urmare la tot restul), autorul găseşte exact în acest plan al dependenţei, de data asta geo-politice, resorturile unei strategii de ţară câştigătoare (pe termen lung, să nu răsuflăm deja uşuraţi): 

De acum, interesul României este să se asigure că alianţa cu SUA este totală. Bucureştiul trebuie să meargă până la capăt. Trebuie să îmbrăţişeze protectoratul american şi să-l folosească pentru a se dezvolta – şi, în timp, pentru a ieşi din el. Acesta este singurul <<proiect de ţară>> disponibil.

Intrigaţi, am întrebat în jur. Criticii tezei unei americanizări profunde a sistemului românesc au dreptatea lor: Bucureştiul mai este dator o ascultare, la Bruxelles (care nu e mereu de acord cu Washingtonul); lumea americană nu e musai de emulat în Europa (deşi ne putem teme liniştiţi că o va impune TTIP...), ave(a)m modele de capitalism (social) mai bune pe continent şamd. Dar, în primul rând, orice partener îşi va urmări întâi şi în principal propriul interes naţional (alt concept în curs de dezabuzare în ţara noastră). Numai că, aproape paradoxal, în partea a doua a originalei sale teorii, autorul instigă exact la o reconectare cu propriul interes naţional, la fel de radicală ca şi aparenta abandonare iniţială a acestuia: 

Până la urmă, acest protectorat american nu poate fi considerat din perspectivă românească decât o situaţie temporară – chiar dacă asta ar putea însemna decenii, cât ar putea dura noua fază de confruntare cu Rusia. 

Aşadar? Ne facem că acest tip de viziune nici măcar nu există, şi adăstăm mai departe, la incerta periferie euro-atlantică? Argumentele autorului ar trebui să ne fi furnizat deja măcar o dilemă. Să fie invocate în dezbateri publice şi lucrări academice, să fie preluate în programe politice sau în strategii economice etc. 

Mergând la cauzalităţi esenţiale, autor şi critici ajung cumva la aceeaşi mamă a tuturor problemelor şi soluţiilor: Cu cine?! 

Cu cine să aperi azi interesul naţional al României? Ratăm, pas cu pas, criză cu criză, oportunitate cu oportunitate. Nu suntem un protectorat, dar ne purtăm ca unul – cum am făcut, de exemplu, ignorând aderarea la Banca Mondială a Chinei (vedeţi ediţia FPR nr. 46); ignorându-ne, de fapt, până şi ignorarea. Mai rău, mulţi dintre românii verzi care jură azi pe americani ar fi jurat pe sovietici, ar jura şi pe pirezi. Aşadar, cu cine? 

Revenim astfel la tema #diasporacontează, care trebuie ţinută aprinsă. (Ca paranteză, o face organizaţia numită Fundaţia CAESAR/ Centrul de Acces la Expertiza Studenţilor şi Absolvenţilor din România, care lucrează, mai departe, la Strategia SMART Diaspora 2020+, de utilizare în beneficiul ţării a capacităţilor româneşti aflate acum în lumea largă.)

Gabriel Elefteriu este unul dintre acei tineri experţi români cu bune studii în străinătate (de securitate, în cazul lui) care, iată, pot revigora paradigmele în ţară. Sigur nu l-a consultat nimeni în legătură cu Strategia Naţională de Apărare – lăudată ca fiind elaborată „de analişti, nu de politicieni”; dar pe cetăţeni şi pe experţii civili i-a întrebat cineva? Dacă aş fi Preşedinţia României – mai datoare diasporei decât PNL, serviciilor etc. –, aş pune mâna pe telefon şi l-aş căuta pentru vreo formă de consultare, de colaborare. Eseul lui Gabriel Elefteriu indică o nouă generaţie de thinkers români, cu gândire vizionară – aproape nesperat, dedicată şi serviciului naţional. 

Poate că dezbaterea mandatului preşedintelui KI, şi a mandatelor noastre în acest timp, nici nu este atât gradul de independenţă vs submisivitate faţă de partenerul american, ci plasarea de competenţe reale în mii de posturi-cheie. Cu aşa ceva, orice e posibil. Chiar şi să câştigăm de pe urma protectoratului american. Sau nu există unul? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite