La summit, am depăşit planul cincinal

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Oficial ne merge bine. Din cauza neclarităţii poziţionării strategice a României, dar şi a preocupării autorităţilor să pozeze în campioni ai flancului estic, concluziile plutesc în ceaţă după summitul NATO în ce priveşte verdictul „a fost sau nu un succes pentru România? Răspunsul este nu. Suntem, totuşi, într-un context de securitate aliată mai bun.

Corespondenţă de la Varşovia

(prima parte a articolului prezintă analiza asupra rezultatelor României la summit; a doua parte face analiza extinsă a elementelor principale)

Problema principală vine din formularea eronata a obiectivului strategic: „echilibrarea măsurilor pe flancul estic”. Un summit nu e un concurs! Nu se dau chestii gratis şi trebuie să apucăm cât mai mult. Corect ar fi fost să se vorbească despre măsuri adecvate şi suficiente de-a lungul întregului flanc şi protejarea acestuia (reasigurare, descurajare, apărare) astfel încât să nu existe nicăieri vulnerabilităţi sau un călcâi al lui Ahile. Abordarea este cea care trebuie să fie echilibrată, nu măsurile - adică fiecare aliat să fie protejat conform situaţiei specifice, nu unii să fie mai în siguranţă şi alţii mai puţin.

Prin urmare, judecarea rezultatului summitului în funcţie de numărul de trupe dislocate în nord şi în sud este greşită. România nu are aceeaşi situaţie de securitate ca Polonia şi nu avea nevoie în primul rând de trupe aliate. Aveam nevoie în primul rând de tratarea Mării Negre ca o prioritate, a ameninţărilor maritime sau aeriene din sud cu aceeaşi seriozitate ca a celor terestre din nord (pentru că acolo suntem descoperiţi!) şi a transmiterii unui mesaj clar către Rusia că oricărei agresiuni i se va răspunde la fel de ferm, indiferent unde se produce ea şi asupra cărui stat membru.

În ce priveşte Marea Neagră, am ratat fără drept de apel. Postura NATO, exprimată în declaraţia finală, este copiată cuvânt cu cuvânt din declaraţia finală din Ţara Galilor. Progres zero. Expansiunea puterii militare a Rusiei în zonă este văzută ca o ameninţare la adresa Mediteranei! În ce priveşte celebrele „măsuri concrete, operaţionale” invocate de preşedintele Iohannis, ele sunt că Alianţa „va analiza” eventuale opţiuni pentru o prezenţă aeriană şi maritimă. Fără niciun angajament, fără termene clare, fără nivel de ambiţie definit. Adică va urmări cu... atenţie şi preocupare şi deocamdată cam atât. Flota Mării Negre s-a scufundat în adâncurile uitării, acum se mai discută doar despre un „proiect cadru naval de exerciţii şi training”. Exerciţii existau deja, în creştere ca număr; instruire va exista dacă România va reuşi să convingă de acum înainte pe cineva de această necesitate. Marea Neagră beneficiază doar de puţin mai multă atenţie decât în Ţara Galilor şi a fost demarat un vag proces de evaluare a situaţiei şi furnizare de consiliere din partea NATO. Dar acesta a fost un summit dedicat măsurilor concrete de adaptare, iar paşii aceştia premergători în regiunea noastră sunt mult în urma dezvoltărilor care vizează zona de nord.

De altfel, dezechilibrul faţă de nord este major, în materie de mesaj transmis Rusiei şi atitudine a Alianţei faţă de zona de sud-est. De la terminologie („prezenţă avansată întărită” în nord vs. „prezenţă avansată adaptată” în sud; obiectiv pacifist, modest şi atent formulat pentru zona Mării Negre, ca să nu deranjeze Rusia: NATO îşi doreşte să demonstreze, în condiţii de pace, intenţia sa de a opera fără constrângeri”), până la resurse alocate (locul desfăşurării summitului anunţa de la început asta). În Polonia şi statele baltice, 14 state s-au angajat cu trupe; pentru că nu exista nicio disponibilitate a aliaţilor să trimită trupe şi în sud, România a improvizat o brigadă unde a cooptat şi până la 400 de militari bulgari (ceea ce poate însemna şi 20, conform declaraţiilor premierului Borisov!), pe care NATO a acceptat să pună steagul. Celebra „victorie” a înfiinţării unei Iniţiative de Instruire Intensificată, tot cu bulgarii, nu este decât altă încercare disperată şi solitară de a compensa handicapul faţă de nord şi ignorarea din partea aliaţilor: încă din februarie, SUA, UK, Germania şi încă 12 state (!) au înfiinţat TACET – Iniţiativa Transatlantică de Instruire şi Dezvoltare a Capabilităţilor, sub Comandamentul Multinaţional Nord-Est de la Szczecin (Polonia), cu scopul susţinerii acţiunilor Alianţei pe flancul estic, printr-un spectru foarte larg de exerciţii şi măsuri comune. Nimeni nu mai avea nevoie de încă o iniţiativă de instruire – cu excepţia României şi Bulgariei, lăsate pe dinafară! Aşadar, nu am obţinut nimic, decât acceptul NATO ca două iniţiative integral înfiinţate şi propuse de noi, să intre sub umbrela NATO. Asta înseamnă că noi vom da banii şi că nu există absolut nicio garanţie că va mai veni cineva cu contribuţii sau cu trupe la exerciţii (poate americanii, care vor fi oricum aici, şi turcii?), din moment ce nimeni (cu excepţia Poloniei – vezi mai jos explicaţia) nu a manifestat un astfel de interes la summit şi există şi iniţiative concurente. Prin urmare, am ratat şi acest obiectiv.

Tot ce am reuşit” a fost:

a) chestiuni care fuseseră prevăzute încă de acum doi ani, de la summitul din Ţara Galilor şi erau dezvoltări fireşti: asumarea scutului de la Deveselu de către NATO, planul de contingenţă dezvoltat, operaţionalizarea Comandamentului Multinaţional de Divizie Sud-Est, asistenţă tehnică pentru Republica Moldova;

b) chestiuni care ne convin şi nouă, dar obţinute în trena altora şi derivate din agravarea situaţiei de securitate (la discutarea şi formularea cărora cu siguranţă am contribuit şi noi, în calitate de membri NATO, dar unde am fost doar pioni, deciziile fiind luate de fapt de statele influente; am beneficiat de asemenea de pe urma lobby-ului puternic al polonezilor şi balticilor): cooperarea NATO-UE pe tema migraţiei şi terorismului, reafirmarea unităţii NATO, trupe americane în estul Europei, evaluarea politico-militară asupra mediului de securitate;

c) chestiuni pe care România le face/are de 15 ani (participare cu instructori şi trupe în Irak şi Afganistan şi alte misiuni internaţionale, construirea unui profil de membru NATO credibil şi capabil).

Preşedintele României, Klaus Iohannis, la Summitul de la Varşovia. Foto Guliver/Gettyimages

image

Ai noştri ca brazii

După summit, România este mai apărată, per total, la pachet cu tot restul flancului estic, în sensul că Alianţa a) a continuat să facă progrese pe linia măsurilor de resigurare decise în Ţara Galilor, nu a dat înapoi în faţa Rusiei şi nu a bătut pasul pe loc ca poziţionare strategică – de fapt atunci a fost un moment istoric, o negociere grea şi vitală, dar facilitată de anexarea Crimeii şi invadarea Ucrainei, pentru ca NATO să admită limpede că avem de-a face cu un context de securitate fundamental schimbat şi să accepte o reorientare către apărare teritorială şi o deplasare masivă de capabilităţi şi interes spre flancul estic! În ultimii doi ani, România s-a ales cu un Comandament Multinaţional de Divizie la Bucureşti şi o Unitate de Integrare a Forţelor iar alte 5 unităţi similare au fost înfiinţate pe tot flancul estic, NATO şi-a triplat forţa de reacţie rapidă şi a constituit o forţă „vârf de lance” care poate fi desfăşurată în doar câteva zile; am primit planul de contingenţă care ne lipsea doar nouă şi bulgarilor; s-a planificat asumarea scutului de la Deveselu de către NATO b) a făcut paşi noi, adică s-a angajat cu trupe şi structuri importante în această regiune, un fel de „put your money where your mouth is”. Semnalul solidarităţii şi unităţii în interiorul NATO şi între NATO şi UE a fost dat, iar Rusiei i-a fost indicat faptul că Alianţa ia în serios apărarea teritorială în faţa oricărei ameninţări. De asemenea, NATO a continuat adaptarea la noile provocări de securitate (ameninţări cibernetice, migraţie, terorism etc – vezi noua cooperare cu UE, declararea spaţiului cibernetic ca domeniu operaţional, noul Asistent al SG NATO pentru intelligence etc.).

Dar România, individual, şi-a ratat toate obiectivele strategice – aşa cum am arătat mai sus. Practic, contextul geopolitic în care ne aflăm ne-a ajutat să facem paşi înainte. Ce a ţinut de capacitatea de negociere a oficialilor de la Bucureşti a produs doar rezultate modeste. Discursul preşedintelui Iohannis în conferinţa de presă de la final furnizează cea mai clară explicaţie: un expozeu triumfalist, ca de al XV-lea Congres, preocupat să raporteze realizări măreţe şi depăşirea planului cincinal, uneori în dispreţ flagrant faţă de realitate şi faţă de interlocutori. Mă întreb dacă intenţia cui i l-a scris a fost de a manipula deliberat percepţia publică privind nivelul de performanţă al României şi poziţia noastră în economia acestui summit, sau vine din lacune reale de cunoaştere a funcţionării apărării naţionale şi colective.

Înainte de summit, mandatul nu a fost comunicat şi s-a menţionat că el va fi modificat şi adaptat în funcţie de cursul negocierilor (astfel încât în final să „dea bine” oricum! Evident că o negociere n-ar avea sens dacă fiecare s-ar aşeza pe poziţii inflexibile, dar mandatul nu se schimbă; de plecat, pleci cu ţinte clare!). După summit, am aflat brusc că am avut vreo 30 de obiective, toate îndeplinite cu asupra de măsură – probabil o încercare de mascare a ratării obiectivelor majore, printr-o poliloghie care enumera la grămadă succese care nu depindeau în primul rând de România, nu constituiau obiective naţionale per se, sau nu erau strategice (relaţia UE-NATO, reiterarea NATO ca alianţă de valori); amesteca realizări din Ţara Galilor cu cele de acum. De asemenea exagera rezultatele obţinute: prezenta brigada de training ca o mega-realizare, când de fapt ea e o improvizaţie strict românească pentru salvarea situaţiei şi o copie palidă a celei transatlantice de sub comandamentul nord-est; prezenta participarea României cu trupe în Polonia de parcă era prima contribuţie a României în misiuni internaţionale; anunţa că e pentru prima dată când se face o evaluare a mediului politico-militar de securitate la Marea Neagră (păi când să se facă, dacă mediul de securitate regional cu totul e unul nou? Doar fix despre asta e vorba!); susţinea că am echilibrat lucrurile nord-sud, când întregul summit a fost total debalansat.

Să ne înţelegem, una este să încerci să-ţi prezinţi realizările într-o lumină cât mai bună (e absolut de înţeles, mai ales pentru un politician!) şi alta e să distorsionezi realitatea până la a induce idei total false – cum a fost şi cazul flotilei trecută în planificarea strategică a MApN, dar despre care preşedintele ne-a zis că e o prostie, n-am vrut-o niciodată! Ca şi când mediul dezbaterilor interne nu era deja plin de impostori, ridicarea propagandei la cel mai înalt nivel în stat era tot ce ne lipsea. Nu conturează cele mai bune premise pentru intensificarea eforturilor de a obţine, măcar după summit, ceea ce la summit nu a fost posibil.

În acest moment, România ar trebui să se concentreze cu toată energia pe valorificarea construcţiilor începute la Varşovia (brigada multinaţională, iniţiativa de instrucţie), astfel încât să atragă şi alţi aliaţi; să mobilizeze sprijinul Poloniei şi al balticilor, care acum sunt cu sacii în căruţă” şi datorită sprijinului nostru, pentru a cere Alianţei măsuri concrete şi în regiunea Mării Negre şi a propune proiecte (de data aceasta realiste, adecvate contextului şi negociate cu partenerii), preferabil prezentate împreună cu alţii - şi nu doar bulgari! – până la summitul următor, din 2017. Nu va fi un proces facil, pentru că Statele Unite trec prin alegeri imprevizibile până atunci, Germania are alegeri în 2017, Marea Britanie şi toată Europa vor avea de gestionat Brexit-ul, iar Rusia nu va asista pasiv la toate acestea. Un detaliu fundamental tinde să fie omis: după summitul de la Varşovia, în 13 iulie are loc Consiliul NATO-Rusia, primul după doi ani de suspendare. Dacă Rusia ar fi fost atât de deranjată de deciziile luate de Alianţă pe cât par unii membri să se teamă, ar fi avut oricând opţiunea de a anula întâlnirea. Dacă aceasta are loc, înseamnă că Rusia îşi doreşte dialogul, dar şi că nu e foarte supărată pe deciziile NATO. România are de navigat prin ape tulburi.

PS. Întrucât în urma unei critici anterioare la adresa preşedintelui am fost „dezinvitată” de la o conferinţă americano-română organizată la Cotroceni (pentru lansarea unui raport al cărui co-autor eram!), mă aştept să rănesc din nou sentimentele delicate ale anturajului domnului preşedinte. Le sugerez respectuos, în acest caz, să ia totuşi în considerare concentrarea pe chestiunile cu adevărat strategice, unde se vede că e loc berechet de mai bine şi abandonarea reflexelor răsăritene (cum ar fi încercarea de interzicere a opiniilor divergente, sau distorsionarea realităţii).

Summitul NATO de la Varşovia. FOTO AP

image

ANALIZA EXTINSĂ A POZIŢIEI ŞI REZULTATELOR ROMÂNIEI LA VARŞOVIA

Situaţia şi mizele de securitate ale României

Summitul NATO nu e ofertă de tigăi - care apucă mai multe! Se dă” fiecăruia după a) nevoile de securitate, aşa cum reies ele din analizele politico-militare; b) capacitatea de a-şi negocia acele beneficii; c) contribuţia pe care a adus-o Alianţei, astfel încât să nu avem o situaţie unde unii trăiesc aproape exclusiv pe spinarea altora. Având în vedere toate astea, se poate spune că ai câştigat dacă ai obţinut tot sau cât mai mult din ce aveai nevoie, iar raportul costuri-beneficii e unul corect. Ai pierdut dacă nu ai obţinut tot ce aveai nevoie, investeşti dar nu primeşti, sau ai fi putut negocia mai bine şi mai mult, dar nu ţi-a ieşit.

România avea deja trupe şi baze americane pe teritoriul ei. Are şi scutul de la Deveselu. Acestea sunt deja garanţii de securitate mai puternice decât oricare altele. Un atac asupra României ar fi automat un atac asupra celei mai puternice armate din lume, iar răspunsul ar fi pe măsură. Polonezii ne invidiază pentru asta (lucrările abia au început la elementele scutului antirachetă în Polonia, iar după paşii antidemocratici ai actualei guvernări au primit un perdaf de la americani care le dă ceva emoţii cu privire la relaţia cu partenerii de peste ocean), de aceea s-au străduit să obţină şi ei trupe aliate pe teritoriul lor. Şi de asemenea pentru că ei au efectiv nevoie ca, în cazul deloc improbabil al unor acţiuni ruseşti cu „omuleţi verzi”, ca în estul Ucrainei, să aibă efective gata de luptă - nu mari, ci agile şi care se pot mobiliza rapid. La noi, riscul de atac terestru este practic nul. În schimb, suntem total descoperiţi în faţa unui atac aerian, sau unuia venit dinspre Marea Neagră, sau unor manevre de hărţuire pe mare a ambarcaţiunilor româneşti sau a companiilor care forează în zona platformei continentale.

Nu aveam, deci, nevoie disperată de o „echilibrare” a angajamentelor cu trupe aliate pe axa nord-sud a flancului estic. Ar fi fost, totuşi, preferabil. Statele Unite pot decide oricând (de pildă după alegerile din noiembrie!) să se retragă din Europa. De aceea e bine că NATO şi-a asumat scutul de la Deveselu. De aceea ar fi fost bine să avem trupe multinaţionale pe teritoriul nostru, pe lângă structurile de comandă şi control pe care summitul din Ţara Galilor le-a decis deja (între care două în România).

Există şi un motiv politic pentru care era important să insistăm asupra angajamentelor concrete pe tot flancul: în contextul opoziţiei sau ezitărilor unor state faţă de deplasarea interesului (şi capabilităţilor!) NATO înspre est, din cauză că ar putea deranja Rusia, se simte în continuare nevoia reiterării solidarităţii şi angajamentului membrilor faţă de Articolul 5, indiferent de context sau de statul atacat. Natura ameninţării în nord-est, plus lobby-ul intens al blocului polono-baltic riscă să deplaseze atenţia aliaţilor în mod aproape exclusiv către acea regiune. De aceea (şi nu numai), dacă să obţinem trupe aliate era mai puţin probabil, ar fi trebuit să tragem cât putem pe tema Mării Negre. Acolo ameninţarea e reală, acolo e Crimeea, cu multiplicare accelerată a arsenalului convenţional şi cu potenţial nuclear. Noi suntem total lipsiţi de sisteme de apărare a portului Constanţa, a Dobrogei, nu avem decât un submarin defect şi două fregate în reparaţii şi mai ales nu avem cu ce contracara „bula” anti-acces pe care o construieşte Rusia. Vecinii noştri sunt imprevizibili şi adesea înclinaţi către a face pe plac Rusiei, ceea ce ne pune într-o poziţie de inconfortabilă izolare în regiune.


Barack Obama ţine un discurs la finalul Summitului NATO de la Varşovia. FOTO Guliver/Gettyimages/Sean Gallup

image

Nord contra sud

Locul desfăşurării unui summit nu este aproape niciodată aleatoriu. În 2008, Bucureştiul a găzduit summitul NATO (la concurenţă cu Lisabona) graţie sprijinului primit de la Statele Unite ca recunoaştere a contribuţiei României la eforturile aliate din Afganistan şi Irak. Summitul din acest an a fost găzduit de Varşovia pentru că Alianţa a dorit să arate şi prin acest gest deplasarea interesului său, ca şi a capabilităţilor, către graniţa de est a NATO, în noul context regional de securitate. Iar Polonia s-a poziţionat de mult ca lider al flancului estic.

România nu poate aspira, momentan, decât la statutul de partener junior. Polonia are un buget de 9,34 miliarde de dolari pentru apărare în 2016 (adică 2% din PIB). România alocă în prezent 2,76 miliarde USD, adică 1,48% din PIB, cu promisiunea de creştere la 2% din 2017. Promisiunile nu ne pot aduce, însă, decât bunăvoinţa aliaţilor, nu contribuţii solide. Aceste nivele de investiţii (şi decalajul aferent) se menţin în ambele state de foarte mulţi ani. Până recent, România a cheltuit cei mai mulţi bani cu personalul, Polonia a dat o mare parte pentru echipare, achiziţii, modernizarea armatei şi cercetare. Politic, am arătat într-un articol anterior că Polonia şi balticii au un lobby unitar, constant şi energic (uneori chiar agresiv) prin care îşi susţin interesele, în timp ce în sud, România are o cooperare mult mai dificilă cu vecinii din NATO Bulgaria şi Turcia, din cauze nu neapărat imputabile ei. Suntem, deci, într-o situaţie din care este obiectiv mai dificil să ne pledăm cauza, iar la asta se adaugă lipsa voinţei sau capacităţii autorităţilor române de a compensa acest dezavantaj prin acţiune diplomatică mai inteligentă şi coerentă, prin eforturi mai susţinute de cooptare de aliaţi, prin investiţii sporite.

Polonia are şi o puzderie de think-tank-uri, centre de cercetare, institute, experţi, evenimente internaţionale anuale organizate la ei acasă şi investeşte serios de decenii întregi în expertiză, analiză şi formulare de politici. România are Academii de Securitate cu sinecuri, analişti universali, „experţi” plasaţi de servicii sau de establishment-ul de securitate şi politică externă în spaţiul public, care nu furnizează niciun fel de idei sau expertiză reale, nu au acces în foruri de dezbatere relevante în afara ţării, în schimb poluează mediul cu propagandă de stat menită să mascheze eşecurile reale ale Bucureştiului.

Adăugaţi la toate acestea faptul că în mod obiectiv, vulnerabilitatea pe flancul estic este în primul rând în zona de nord. Cum Alianţa se străduieşte să furnizeze măsuri de reasigurare, descurajare şi apărare teritorială, fără să escaladeze însă tensiunile cu Rusia, era foarte puţin probabil ca statele membre să cadă de acord să deplaseze şi mai multă tehnică şi mai multe trupe în est. Iar pentru că era de făcut o alegere, a fost prioritizată zona nordică a flancului. Mai există un motiv important pentru această alegere: la nivelul NATO, pericolul perceput dinspre est nu este ca Rusia să invadeze un stat membru. Ci mai degrabă ca Rusia să deruleze o operaţiune hibridă de tip estul Ucrainei, sau acţiuni de şicanare, provocare, hărţuire a statelor baltice, de pildă (cum a fost răpirea unui ofiţer în Estonia, sau cum ar fi utilizarea minorităţilor ruse), iar acestea să reacţioneze disproporţionat, să se ajungă de la potenţiale violenţe minore şi schimburi de focuri, la deplasarea de „trupe de menţinere a păcii” ruseşti pe teritoriul unui stat NATO. Aşa încât Alianţa este acum concentrată pe reacţia promptă în caz de „omuleţi verzi” şi prevenirea escaladării accidentale a tensiunilor la graniţa de est – deci în nord, pentru că România, Bulgaria şi Turcia nu au graniţă terestră cu Rusia, iar şicanele navale sunt în cu totul alt registru de pericol şi gestionare a acestuia decât cele terestre. De aceea summitul s-a ţinut la Varşovia. De aceea „s-a dat mai mult” Poloniei şi balticilor. De aceea Marea Neagră a plecat din start ocupând un loc secundar ca importanţă. De aceea nu se pot face comparaţii nord-sud.

Manevre NATO la Marea Neagră FOTO AP

Manevre NATO la Marea Neagra FOTO AP

Ratări în serie

Obiectivele strategice specifice ale României, în acest context (pe lângă cele comune cu alţii - menţinerea şi sporirea angajării Alianţei Nord-Atlantice în regiune, reiterarea solidarităţii, creşterea cooperării cu UE) trebuia să fie: a) să nu lase întreaga discuţie să se axeze doar pe zona nord-estică, astfel încât aliaţii să aibă senzaţia că au rezolvat tot ce era de rezolvat dacă au securizat-o pe aceea; minimal, aveam a ne asigura că discuţia va continua şi despre sud-est, măcar după summit, dacă pentru această ocazie era prea târziu sau prea greu să mai negociem ceva, b) să tragem tare pentru a semnala importanţa strategică a Mării Negre, ameninţările şi nevoile de securitate aferente şi să obţinem angajamente concrete în acest sens, c) să obţinem la rândul nostru contribuţii concrete, palpabile (financiare, cu trupe, tehnică, asistenţă militară sau structuri) la securizarea zonei sudice a flancului – atât ca semnal politic, cât şi pentru acoperirea unor nevoi efective.

a) România NU a reuşit să obţină un tratament egal ca atenţie şi angajare aliată pentru tot flancul estic.

Faptul că nimeni dintre ceilalţi 27 nu a fost dispus să trimită trupe în România, cu excepţia Bulgariei şi Poloniei, ca şi faptul că NATO nu a venit cu absolut nicio structură, iniţiativă sau capabilităţi noi în zona de sud a flancului estic, iar România s-a ales doar cu ce a adus ea însăşi la masă transmite un semnal cât se poate de îngrijorător. Aliaţii par a se concentra doar pe zona de nord, căreia îi dedică resurse considerabile, umane şi materiale, în timp ce în sud, NATO a pus steagul pe scutul de la Deveselu, care e deja operaţional, pe brigada şi pe iniţiativa de instruire româno-bulgare, deocamdată goale de personal şi de sens. Faptul că, înfiinţând aceste structuri, România a dat dovadă de creativitate, a obţinut nişte atenţie şi a creat premisele ca, pe viitor, să obţină mai mult, e de lăudat. Dar e o improvizaţie de ultim moment şi un efort individual, lipsit de solidaritatea aliaţilor.

Nici urmă, aşadar, de o „creştere a profilului”, cum susţinea preşedintele Iohannis! S-ar putea spune că ne-am descurcat bine pentru o ţară lipsită de anvergură; dar este nefiresc ca, după toată contribuţia la NATO şi cu profilul ei strategic, România să fie lipsită de anvergură şi capacitate de negociere.

La nivel de comunicare publică, balticii şi polonezii au acaparat tot spaţiul. România s-a remarcat prin bâlba cu flota, iar apoi a lipsit aproape cu totul din declaraţia finală, din discuţiile de la summit, din intervenţiile liderilor NATO etc. Am fost a cincea roată la căruţa flancului estic – zona de sud pur şi simplu nu a făcut obiectul discuţiilor, decât în mod cu totul secundar. Suntem menţionaţi (noi şi Marea Neagră) absolut marginal în declaraţia finală, fără contribuţii şi angajamente din partea Alianţei, fără vreo recunoaştere clară a mizelor noastre strategice.

b) România NU a obţinut nimic concret cu privire la Marea Neagră.

Am pornit de la propunerea tactic şi strategic discutabilă de a avea o flotă NATO la Marea Neagră şi iluzia că putem negocia aşa ceva în câteva luni – sau că măcar ne vor da ceva mai puţin, dar tot cu beneficii pentru noi. Am bălmăjit-o în comunicare publică, ba că e grup naval, ba că sunt exerciţii, am luat plasă de la bulgari şi am terminat prin a obţine promisiunea că alianţa „va evalua opţiunile pentru o prezenţă maritimă şi aeriană” (înduioşătoare mândria cu care preşedintele ne-a spus, după summit, că în cazul nostru se ia în considerare sprijin aerian şi maritim, în timp ce în nord-est nu! Spre informarea Administraţiei Prezidenţiale, NATO asigură supravegherea spaţiului aerian baltic; Polonia nu are nevoie pentru că are singură suficiente capabilităţi încât a participat şi la supravegherea aliată a spaţiului aerian românesc; la Baltică sunt şi partenerii NATO Suedia şi Finlanda; iar Marea Britanie are o prezenţă navală consistentă – per total, se descurcă!)

Cât priveşte postura militară a NATO faţă de Marea Neagră, formularea din declaraţia finală este copiată cuvânt cu cuvânt din declaraţia finală din Ţara Galilor! Art 23 de la Varşovia şi 18 din Ţara Galilor spun: „We will continue to support, as appropriate, regional efforts by Black Sea littoral states aimed at ensuring security and stability” („vom continua să sprijinim, după cum se va considera adecvat, eforturile regionale ale statelor riverane Mării Negre dedicate asigurării securităţii şi stabilităţii” – în traducere mai puţin literară, dar cât mai precisă; sublinierile îmi aparţin). NATO va continua să sprijine, aşadar, fix cât a făcut-o şi până acum, dacă şi cât va considera că e cazul, eforturile în direcţia securităţii, care revin tot statelor riverane. Absolut nimic nou, nimic angajant, niciun pas înainte!

Este condamnată creşterea prezenţei militare a Rusiei în Marea Neagră (art 17) şi folosirea acesteia pentru a proiecta forţă în Mediterana (art 10)! Deci ţinta ameninţării este considerată a fi spaţiul mediteranean, nu regiunea Mării Negre în sine. Îngrijorător, având în vedere că, timp ce în zona de nord a flancului avem o prezenţă avansată întărită, al cărei scop declarat este acela de a demonstra fără echivoc voinţa şi capacitatea NATO de a declanşa o reacţie aliată imediată în caz de agresiune - celebrul Art. 5 (art. 40 al declaraţiei de la Varşovia), în sud se spune că va fi dezvoltată o prezenţă avansată adaptată nevoilor regionale (minore, din moment ce Mediterana este ţinta predilectă?). De asemenea, formularea este total ne-angajantă şi emfatic împăciuitoare faţă de Rusia: se spune (art 41) că măsuri suplimentare (nespecificate) vor contribui la demonstrarea, în condiţii de pace, a intenţiei NATO de a opera fără constrângeri (?!). Analizaţi cum se compară asta cu scopul declarat mai sus, pentru zona baltică.

c) România NU a obţinut contribuţii concrete.

Polonia şi statele baltice au obţinut 4 batalioane (cca. 4.000 de trupe), câte unul în fiecare ţară, la care s-au angajat deja să contribuie 14 state membre din afara regiunii (SUA, Canada, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Danemarca, Norvegia, Portugalia, România, Belgia, Olanda, Luxemburg, Croaţia). Fiecare va fi condus de o „naţiune-cadru” dintre cei mai puternici aliaţi (SUA, Germania, UK, Canada). Acestea vor fi forţe gata de luptă, cu o viteză de mobilizare de ore (spre deosebire de brigăzile care se vor afla în coordonarea Comandamentului Multinaţional de Divizie Sud-Est găzduit în România, conform deciziilor din Ţara Galilor, care vor avea o viteză de mobilizare de câteva săptămâni, dacă nu luni, nefiind localizate fizic în ţara noastră).

Prin comparaţie, România a propus şi a obţinut trecerea unei brigăzi româneşti (până la 5.000 militari) sub stindard NATO ca brigadă multinaţională, la care deocamdată şi-au anunţat participarea Bulgaria (cu până la 400 de militari) şi Polonia cu o companie (200 trupe).

În fapt, România a realizat că aliaţii nu au nicio intenţie să trimită trupe şi în zona de sud a flancului estic şi atunci a găsit soluţia: punem noi trupele, puneţi voi umbrela NATO peste ele, avem astfel un punct de pornire, iar pe viitor poate vor participa şi alţii. Este realmente o soluţie inteligentă şi creativă, atunci când evaluezi că nu poţi obţine altceva, dar va trebui să tragem tare pe viitor ca să atragem într-adevăr alte participări. Contribuţia Bulgariei fusese negociată deja, după ce NATO ne-a transmis, informal, „demonstraţi întâi că aveţi capacitate de iniţiativă şi cooperare între voi în sud-est, apoi poate vă susţinem şi noi”. Ulterior, după contra cu preşedintele Iohannis pe flota Mării Negre, premierul Boiko Borisov a spus că „până la 400” poate însemna şi 20! Polonezii ne-au oferit o companie ca răsplată că i-am susţinut la rândul nostru şi nu am creat diviziuni nord-sud pe flanc şi pentru că suntem în acest moment unicul lor aliat regional previzibil şi care le împărtăşeşte pe deplin perspectiva geo-strategică. Pentru a înţelege însă exact cum ne priveşte Polonia, vă redau replica unui diplomat polonez cu care discutam subiectul înainte ca decizia să se ia la summit. Mi-a spus că se ia în considerare aportul Poloniei la brigadă, i-am răspuns „presupun că şi România va fi interesată să participe la batalionul vostru”, la care, cu condescendentă simpatie, mi-a răspuns „ei, nu e nevoie, nu aşteaptă nimeni asta, e totuşi o disproporţie uriaşă, armata voastră e de trei ori mai mică!”

Pregătiri pentru summitul NATO desfăşurat în Varşovia. FOTO AP

image

Plusuri şi minusuri – rezumat

1. TRUPE

  • Trupe americane suplimentare pe teritoriul României (cca 1000), parte a unei forţe americane rotaţionale/ brigăzi mecanizate care va fi trimisă în Europa de Est - în cadrul parteneriatului BILATERAL, nu în cadrul summitului.

+ Un câştig indiscutabil, garanţie palpabilă de securitate (vezi mai sus), încă o dovadă a relaţiei excelente cu SUA

+ probabil vor fi localizate chiar la Kogălniceanu, deci pe litoralul Mării Negre, compensează lipsa trupelor NATO.

- Nu este rezultatul exclusiv al unei negocieri SUA-România; şi celelalte state estice vor găzdui militari americani.

  • Înfiinţarea unei brigăzi multinaţionale sub steag NATO

+ a fost o soluţie inteligentă pentru a crea cadrul să atragem pe viitor noi contribuţii aliate, în contextul în care acum nu exista disponibilitate să fie trimise trupe în România

- e o brigadă românească, doar sub steag NATO, care are momentan doar militari români, maximum 400 bulgari (număr incert, după declaraţiile premierului Boiko Borisov) şi 200 polonezi. Deci în cel mai bun caz regională, deocamdată.

- a fost soluţia de salvare ca să avem şi noi steag NATO pe nişte trupe, având în vedere că aliaţii nu erau dispuşi să ne trimită

- nu există garanţii că vom primi contribuţii de la alte state membre pe viitor

  • O companie (cca 200 de militari) poloneză în brigada multinaţională înfiinţată de România (o trec separat, pentru că e rezultatul relaţiei şi discuţiilor bilaterale cu Polonia şi este într-adevăr o noutate, un câştig obţinut la summit)

+ nu mai suntem doar noi şi bulgarii (care vin cu un număr incert de militari), ceea ce ar fi arătat foarte rău; acum e măcar regională

+ arată că polonezii apreciază în mod deosebit relaţia cu România şi faptul că i-am susţinut în îndeplinirea obiectivelor lor pentru flancul estic, nu am creat diviziuni nord-sud – iar asta ar putea indica o disponibilitate crescută a Varşoviei să ne sprijine şi în continuare (de pildă în negocierile privind Marea Neagră)

- e întrucâtva un premiu de consolare, pentru că am „cedat” summitul Poloniei şi balticilor şi nu am accentuat diviziunile pe flancul estic (şi e la reciprocitate, şi noi trimitem trupe la ei)

* Preşedintele Iohannis a enumerat şi contribuţia reciprocă a României la batalionul multinaţional din Polonia drept o victorie, pentru că am ajuns noi să-i sprijinim pe ei”. E o exagerare, care ignoră faptul că din 2001 „am ajuns noi să-i sprijinim” pe americani chiar, în Afganistan, Irak şi nu numai. Pur şi simplu ne-am comportat şi acum ca membri NATO responsabili şi capabili, ca şi în ultimii 15 ani şi mai mult (dinainte de a intra în Alianţă chiar).

În plus, avem 1400 şi ceva de militari din subordinea MApN disponibili pentru a fi trimişi în misiuni externe în 2017 (cf. şedinţei CSAT din mai), deci probabil tot cam atâţia în prezent. Acestora trebuie să li se creeze oportunităţi de a merge peste hotare şi a câştiga mai bine decât în ţară, pentru că altfel scade atractivitatea serviciului militar. În plus, avem tot interesul să ne antrenăm şi în context de apărare teritorială, nu doar în afara teritoriului. Prin urmare am făcut această ofertă, deşi Polonia nu aştepta neapărat reciprocitate (cf. unor surse diplomatice – v. mai jos) şi nu condiţiona contribuţia ei de aceasta.

  • Iniţiativa de Instruire Intensificată

+ creează noi oportunităţi de cooperare cu state din zonă şi din afara ei, trupele se pot familiariza cu terenul

- este tot o ofertă integral românească, pe care NATO doar a acceptat-o; o copie palidă a uneia mult mai ample, transatlantice, lansată de 14 state membre în februarie 2016, sub comandă poloneză

- rămâne de văzut abia de acum încolo în ce măsură va exista interes faţă de ea din partea statelor membre, având în vedere şi „concurenţa” cele din nord

2. MAREA NEAGRĂ

  • Promisiunea că alianţa va evalua opţiunile pentru o prezenţă maritimă şi aeriană şi va continua să urmărească evoluţia situaţiei

+ se deschide perspectiva concretă, administrativă, a continuării discuţiilor după summit, astfel încât, în baza unor primi paşi pentru care a fost trasat şi un termen (luna octombrie), să putem avansa către nişte măsuri concrete

- e doar un început timid, fără calendar clar şi orizont de aşteptări, în timp ce pentru zona de nord deja s-au decis măsuri avansate. Semnalul e că se acordă mult mai puţină importanţă Mării Negre.

3. ANGAJAMENTE ALIATE ÎN SUD-EST

  • Declararea capacităţii iniţiale a scutului de la Deveselu, trecerea lui sub comanda NATO

+ o garanţie clară de securitate, un angajament al Alianţei (deci dincolo de relaţia doar cu SUA), un element important care creşte profilul României în NATO şi în regiune

- era anunţată încă de la summitul din Ţara Galilor, nu este o realizare de acum; unica piedică erau rezervele Franţei, care a cerut garanţii că nu va exista de facto influenţă americană - nu în primul rând de România a depins decizia finală

  • Planul de contingenţă dezvoltat

+ element esenţial în planificarea militară, înainte de summitul din Ţara Galilor doar România şi Bulgaria nu aveau

- nu e nimic nou, e o dezvoltare firească şi planificată după Ţara Galilor

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite