Identitatea de grup este o reducere a conceptului de identitate naţională, astfel identitatea de grup se creează pe baza unor valori împartăşite, valori ce se constituie în forme sociale complexe precum cultura. Adesea această identitate este definită în  opoziţie cu un alt grup, diferit în exprimare şi cultură, fiind mai facil să defineşti ceea ce nu eşti decât ceea ce eşti. În acest raţionament cele două sau mai multe grupuri sociale folosesc identităţile concurente pentru creionarea propriei identităţi fapt ce conduce uşor la demonizarea grupului diferit şi clasificarea lui ca o ameninţare. Această logică are ca fundament natural darwinismul şi natura concurenţială a ecosistemului global. Evoluţia ca teorie are ca premisă adaptarea unui organism la cerinţele şi rigorile mediului în care se desfăşoară. Orice organism are nevoie de resurse, în diferite forme, pentru a prolifera. Resursele sunt limitate în timp şi spaţiu fapt ce conduce la competiţie. Societatea umană şi în consecinţă identitatea de grup, se bazează pe aceste supoziţii, construindu-şi edificiul prin antinomia agregării sociale prin similaritate şi disocierea socială prin exacerbarea diferenţelor identitare. Acest proces a fost o parte din forţa motrice ce a creat lumea în care trăim. Dispersia spaţială a populaţiei în timp şi varietatea geografică au creat multitudinea de grupuri identificate prin cultură, valori, grai şi cutume comune, pe care le observăm astăzi. Dar interacţiunea dintre aceste grupuri s-a dovedit mai mult agresivă decât paşnică. Comerţul a fost şi este o interacţiune benefică şi paşnică dar se bazează pe un context de relativă abundenţă şi disponibilitate a resurselor, condiţii ce nu sunt întotdeauna îndeplinite. Pe masură ce agregarea socială a urcat ca ordin de mărime la forme superioare, creştere corelată cu înflorirea tehnologiei, în special în domeniul transportului şi informaţiei, grupurile concurenţiale, şi în consecinţă percepţia ameninţării, au crescut cu aceeaşi rată. Astfel identităţi de grup precum regatele, imperiile, naţiunile au intrat într-o competiţie ce a acumulat tensiune, eliberată în episoade precum conflagraţiile mondiale sau Războiul Rece.

Războiul Rece a fost o metanaraţiune, în care identitatea occidentală, democratică, capitalistă s-a opus identităţii comuniste, totalitare.  În acest proces de asociere şi diferenţiere este foarte importantă percepţia. În exemplul de mai sus, percepţia Vestului asupra blocului comunist era una negativă, o construcţie totalitară, expansionistă, extremistă în ideologie, bloc condus de o Uniune Sovietică caricaturizată printr-un urs, a cărui comportament pe scena internaţională a fost cu greu înţeles complet. Percepţia Estului asupra Occidentului era o maşină imperialistă condusă de consumerism, decadenţă şi inechitate socială. Dintr-o perspectivă complet obiectivă, perspectivă ce în realitate nu se poate atinge, cele două percepţii pot fi considerate adevarate în acelaşi timp. În practică trăim în subiectivism iar realitatea ne-a arătat succesul identităţii occidentale în faţa comunismului. Lecţia care trebuie dedusă din definirea şi acceptarea percepţiei ca putând lua valori diferite şi în acelaşi timp adevarate este că înţelegerea corectă a percepţiei unui grup concurenţial poate reprezenta cheia succesului în confruntare. Resorturile care construiesc percepţia la nivelul unei identităţi naţionale sunt vaste dar se pot concentra în domeniul istoric, geopolitic, social, geografic, cultural. Având în vedere emergenţa multipolarităţii ca o nouă paradigmă a relaţiilor internaţionale prin apariţia de provocări geopolitice şi focare de conflict din partea unor state cu pretenţii de hegemonizare regională este foarte important de decelat percepţia şi resorturile primare ce determină comportamentul acestor actori. Proximitatea crizei din Ucraina pentru România şi potenţialele consecinţe face din Rusia o naţiune ce trebuie analizată în profunzime pentru a putea avea elementele necesare pentru a o contracara şi a-i previziona, într-o anumită masură, comportamentul.

 

Istorie şi artă în determinarea identităţii Rusiei

 

Asemeni unei psihanalize aplicate unui individ, geneza sau copilăria unei naţiuni este pivotală în determinarea forţelor intriseci şi fundamentale ce o caracterizează şi o mişcă pe scena internaţională. Istoria Rusiei este una extrem de zbuciumată, în permanentă tensiune între problemele interne şi provocările externe, între identitatea europeană şi identitatea asiatică. Identitatea geografică este unul din punctele cheie ale înţelegerii colosului din răsărit. Poziţionarea între o puternică dar în acelaşi timp segregată identitate europeană şi vastitatea păgână a continentului asiatic a creat o forţă de tensiune, o gravitaţie geopolitică bidirecţională care a încălzit şi remodelat filonul principal al identităţii ruseşti în cursul istoriei, determinându-i major comportamentul. Formarea statului kievean în secolul IX, hegemonizarea asupra populaţiilor locale concurente în secolul XI (pecenegi, lituanieni, etc.), fragmentarea în cnezate în spaţiul ocupat în prezent de Polonia, Ucraina şi Rusia Occidentală, arată o facere zbuciumată, prin conflict. În această perioadă adoptă creştinismul prin contactul cu Imperiul Bizantin, în 988, element esenţial în creionarea identităţii ruseşti. Din acest punct se naşte un curent mesianic, excepţionalist prin care identitatea rusească se confundă, cel puţin în viziunea elitelor dar şi a populaţiei, cu credinţa dreaptă, ortodoxă. Acest fapt transmite o responsabilitate gravă, aceea de a acţiona ca un bastion al ortodoxismului, emanând protecţie credincioşilor acestei religii. De asemenea această moştenire transmite, prin legătura viscerală acceptată în Evul Mediu dintre conducator şi divinitate, dreptul Rusiei să se erijeze într-o autoritate imperială, o “a treia Roma”, de unde şi denumirea de ţar, un derivat al numelui de Cezar, sinonim cu autoritatea supremă. O dovadă concretă a legăturii intriseci dintre poporul rus şi credinţa ortodoxă este bogăţia iconografică ce a izvorât din acest spaţiu. Arta, prin vectorii săi, literar, pictural şi muzical, reprezintă o definiţie bună pentru etosul şi identitatea unui grup social. Una din icoanele definitorii pentru acest curent artistic, ecleziastic este Ecclesia militans, Biserica militantă”, care îl prezintă pe Ivan al IV-lea, cunoscut şi ca Ivan cel Groaznic, cucerind oraşul Kazan, care poate simboliza Sodoma. De remarcat este faptul că pentru prima oară, conducătorul suprem al statului este aliniat cu importante figuri divine ale creştinisnmului precum arhanghelul Mihail, validându-l ca uns al Lui Dumnezeu. De asemenea este înfăţişată Maica Domnului lângă cetatea Ierusalimului care simbolizează Moscova şi figura maternală, personalizarea sacrală a genezei poporului rus, asociată oraşului care într-adevar va juca rolul de axis mundi pentru civilizaţia rusă.

 

O altă bornă importantă a istoriei Rusiei este contactul cu mongolii în 1223. Acest contact violent cu o forţă invadatoare străină, extrem de agresivă şi foarte diferită cultural impregnează conştiinţa populară şi politică a Rusiei cu câteva adevăruri dureroase. Vastele stepe asiatice nu pun la dispoziţie nici o barieră naturală care să amelioreze sau să stăvilească populaţiile nomade care le înlocuiesc, populaţii tribale şi războinice, fapt adevărat şi dureros demonstrat şi pentru Câmpia Europei de Nord. O strategie eficientă de gestionare a acestei ameninţări a fost cooperarea şi acceptarea dominaţiei sub condiţii tributare. Astfel prin eliminarea unor centre culturale orăşeneşti precum Kiev şi Vladimir şi ascensiunea unor principate cooperante precum Moscova, slavii şi mongolii au avut o bază pe care să se realizeze un sincretism religios şi cultural întins pe aproape trei secole. Elitele ruseşti au adoptat despotismul oriental, brutal şi l-au perpetuat în istorie. De reţinut comportamentul oportunist, în special în Marele Ducat al Moscovei, care a practicat un clasic realpolitik prin cooperarea cu mongolii în înlăturarea rivalilor interni, apoi sub conducerea lui Ivan al III-lea şi în lumina unor probleme de succesiune şi fragmentare a Hoardei de Aur, a eliminat complet dominaţia mongolă, a reuşit să tripleze teritoriul de sub controlul său, a centralizat puterea statului şi a adoptat o politică de diferenţiere şi separare de catolicismul european şi în consecinţă cultura europeană, fapt datorat şi izolaţionismului impus de contextul invaziei mongole, în secolele anterioare. În această perioadă, 1462 – 1505, se defineşte o trăsătură a Rusiei pe care o vedem şi astăzi: atunci când se încheagă puterea statului şi îşi defineşte un mediu de securitate mai bun din punct de vedere geopolitic, acest proces se realizează în jurul unei figuri puternice, absolutiste, autoritare, mesianice, care îşi arogă dreptul de a conduce imperiul direct, nemijlocit şi cu o mână de fier. Fie că se numeşte ţar, secretar general al comitetului central, preşedinte/premier, există o figură care îşi confundă destinul Rusiei cu propriul destin. Vladimir Putin prin manevrele politice şi prezervarea puterii în tandem cu Medvedev păstrează această genealogie ce este validată de poporul rus care consideră că vastitatea teritorială şi provocările de securitate de la graniţele extrem de întinse ale federaţiei impun un lider puternic, mesianic, călăuzitor, providenţial, care sa aibă masa necesară pentru a ţine unit nucleul rus în jurul său, într-un fel similar cu politica Moscovei în perioada ulterioară dominaţiei mongole.

 

Istoria zbuciumată ce a urmat contactului cu mongolii, izolaţionismul impus de context faţă de continentul european în special de vest, au condus la naşterea unui resurgente tendinţe revoluţionare în faţa opresiunii clasei muncitoare, a ţăranilor cărora le-a fost impuns în timpul primelor domnii ale Romanovilor taxe de peste 100 de ori mai mari faţă de secolul precedent şi au fost în acelaşi timp legaţi de pământul proprietarului, efectiv cedând toată puterea nobilimii asupra claselor inferioare. Această tendinţă se va dovedi hotărâtoare în determinarea istorică a Rusiei în secolul XX prin uzul acestui sentiment împământenit de către ideologia marxistă şi trecerea violentă la comunism cu un impact major asupra cursului global al evenimentelor. Condiţia subumană a păturilor inferioare, agrare, ale Rusiei imperiale a fost un puternic catalizator pentru schimbările sociale ce aveau să urmeze. De asemenea transmite un mesaj ce reverberează şi astăzi în societatea rusească: polarizarea societăţii crează puternice fricţiuni sociale ce pot da naştere la extremism, revoluţie şi în general instabilitate politică. Un bun exemplu în formă artistică a acestui fenomen de dezumanizare a ultimului strat social este pictura celebră a realistului Ilya Repin, Burlaki na Volge. În ea sunt prezentaţi un grup de burlaci, trăgători de barje la mal, pe chipul cărora se citeşte deznădejdea, furia, defetismul dar şi speranţa prin tânarul care priveşte în sus, care îşi neagă existenţa şi doreşte mai mult. În acest personaj a lui Repin vedem seminţele revoluţiei şi un recurent spirit combativ al ruşilor.

 

Petru cel Mare a adus şi el în ecuaţie câteva elemente importante în definirea identităţii Rusiei. Având o suprafaţă care deja atingea Pacificul, cu o populaţie aflată la mila elementelor climatice dure ale stepei, dispersate în zonele rurale, Petru cel Mare a aplicat o strategie ce astăzi s-ar numi pivotare către Europa. A creat oraşul ce îi poartă numele în spiritul comercial şi militar al deschiderii maritime a Rusiei care era sufocată de lipsa unor porturi la mări care nu îngheaţă marcând o schimbare către principii talasocratice sau măcar o echilibrare a acestora cu profilul telurocratic al imperiului. Pe lângă schimbări administrative, Petru cel Mare a împins Rusia şi din punct de vedere cultural către Europa, urmând o coliziune a artei şi etosului rural, ecleziastic, crud rusesc cu deja dezvoltata şi decadenta cultură şi artă europeană. Din această coliziune a rezultat în primul rând un vast flux de picturi celebre şi extrem de valoroase achiziţionate de aristocraţia imperială, atragerea de scriitori şi oameni de ştiinţă pentru relocare în Rusia, incluziunea a cât mai multor modele administrative vestice de guvernământ teritorial. De notat este apetitul insaţiabil al Ecaterinei cea Mare pentru literatura şi filosofia franceză care a condus-o în organizarea aşa numitei perioade iluministe din istoria Rusiei.

Totuşi în ciuda acestei pivotări Rusia şi-a păstrat excepţionalismul şi latura mesianică, lucru vizibil şi în arta din respectiva perioadă, care deşi era influenţată de cultura europeană, îşi păstra o interpretare pur rusească, ceea ce demonstrează că până în acel moment Rusia îşi creionase la toate nivelele sociale o identitate care din acel punct nu mai putea fi schimbată din temelii ci doar sculptată de contactul cu civilizaţiile adiacente imperiului. Deja formatele tipare ale unor personalităţi complexe, cu intense trăiri psihologice, drame umane profunde, o permanentă luptă cu un destin sfâşietor, o constantă luptă cu forţe exterioare puternice s-au văzut şi în literatura rusească care a dat nume grele în literatura universală. De remarcat pentru această analiză este Lev Tolstoi. El însuşi reprezintă o portretizare foarte reprezentativă pentru ceea ce înseamnă societatea rusească şi ce înseamnă să fii rus. Astfel prin complexa şi schimbătoarea sa viaţă a văzut şi trăit toate componentele perene ale etosului rusesc: o copilărie marcată de drama lipsei părinţilor, o adolescenţă coruptă de dependenţă şi lipsa unei identităţi, tinereţe marcată de ororile războiului, o viaţa care a pendulat între intrigile nobilimii şi apoi renunţarea la aceste privilegii şi adopţia religiei într-o forma ascetică, viscerală, o cufundare în anarhism, respingerea autorităţii şi militarea pentru simplitatea vieţii celor ce formau pătura de jos. Experienţa sa în război este una relevantă pentru concluziile ce se vor derivate din această analiză deoarece se referă la Războiul Crimeei, zonă care şi acum se află în centrul unei vâltori geopolitice. În “Schiţele din Sevastopol” prezintă din propria perspectivă realitatea asediului oraşului Sevastopol de către trupele anglo-franceze. Din punct de vedere istoric şi geopolitic, războiul Crimeei a fost un conflict dublu stratizat. Primul strat se referea la rivalitatea interconfesională dintre catolicism şi ortodoxism, patronate de Franţa respectiv Rusia, cu centralitate pe zonele sfinte din Palestina. Poarta către aceste zone şi puterea suverană peste o vastă minoritate creştină era în acel moment Imperiul Otoman, care în faţa unei diplomaţii agresive din partea lui Napoleon al III-lea, inclusiv proiecţia puterii navale în Marea Neagră, a cedat dreptul de patronaj asupra creştinilor Franţei, fapt ce a determinat indignare în Rusia. Al doilea strat este cel pur geopolitic, anume controlul zonei strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, a oraşului Constantinopole şi iesirea la Oceanul Planetar, atât de importantă pentru Rusia, care deja prin expansionismul anterior manifestat asupra Ucrainei intra în contact direct cu Imperiul Otoman.

 

De remarcat că această dublă stratizare a motivaţiei s-a păstrat şi în actualul conflict, cu un balans între protejarea etnicilor ruşi în fostul spaţiu sovietic, majoritar ortodocşi, în contrast cu vestul catolic al Ucrainei, şi importanţa geostrategică majoră a portului Sevastopol şi zonei tampon între NATO şi Rusia de-a lungul istmului ponto-baltic. Din punct de vedere al identităţii şi percepţiei ruseşti al războiului şi al Războiului Crimeei, în particular, extragem din lucrarea lui Tolstoi ideea că războiul nu este eroic în sine, ba mai mult este un izvor de tragedie umană, tragedie scoasă în evidenţă prin scenele dezolante descrise cu soldaţi răniţi, amputaţi sau morţi. Războiul declanşează puternice forţe în psihicul tânărului Tolstoi, aşa cum o va face în mulţi alţi tineri ruşi, culminând cu cele două conflagraţii mondiale, în care Rusia a pierdut cele mai multe vieţi omeneşti. Acest punct de vedere este un precursor al viziunii asupra războiului de după Primul Război Mondial, o deromanţare a acestuia şi acceptarea sa ca o tragedie umană. O extrapolare corectă poate să sugereze că deşi istoria Rusiei a fost marcată de militarism şi o constantă stare de război, psihicul rus a fost puternic mişcat de ororile războiului, în special cel purtat pe propriul sol, fapt ce l-a condus în două direcţii divergente: expansionism preventiv, în special dinspre Moscova în exterior pentru a crea zone tampon, creionând astfel imaginea de putere beligerantă agresivă şi tendinţa de a nega conflictul, tendinţă dovedită prin pacea de la Brest-Litovsk când ruşii de rând îşi doreau „pâinea şi pacea” promise,  şi chiar atitudinea Rusiei post celui de-al doilea Război Mondial când contrar credinţei şi percepţiei occidentale asupra pericolului roşu din estul continentului, golul demografic şi problemele interne îl determinau pe Stalin să nu ia în considerare cu adevărat o invazie a Europei de Vest, ci doar creearea percepţiei că o poate realiza. Putem să credem în continuare că deşi premisele geopolitice care trebuie să ghideze Rusia în prezent implică ciocnirea de Vest pe sectiunea Marea Baltică – Marea Neagră – sudul Caucazului, marea masă de ruşi, în ciuda fervorii naţionaliste care a cuprins anumite zone, nu doreşte escaladarea până la un conflict continental extins.

 

Încercând să definim identitatea din punct de vedere conceptual şi mai departe identitatea naţională, înţelegem cât de complexă este reţeaua de factori întrepătrunşi care o compun şi că până la urmă putem să mergem cu nivelul de granulare al conceputului până la nivelul individului care se identifică ca parte a Rusiei, ca rus, cu tot ce presupune acest lucru din punct de vedere lingvistic, cultural, tradiţional, artistic, istoric şi geografic. Întrebarea care bântuie Europa de Est, în particular, dar şi restul continentului precum şi pe Rusia însăşi, este încotro se îndreaptă? Căutând un răspuns la această întrebare care nu are un răspuns corect eminamente, aduc spre dezbatere analogia dintre Rusia ca entitate statală cu o identitate civilizaţională şi personajul picturii din 1890 a lui Mikhail Vrubel, analogie propusă de Andrew Graham-Dixon în documentarul BBC Art of Russia, 2009. Acesta face o paralelă între personajul fantomatic al lui Vrubel pentru care acesta dezvoltase o obsesie şi Rusia însăşi, privind către secolul XX, căutând răspunsuri la întrebări existenţiale, ce înseamnă să fii rus, încotro se îndreaptă destinul Rusiei în vremurile tulburi ce se anunţau? Aceleaşi întrebări bântuie conştiiţa rusească şi la începutul secolului XXI, într-o lume în care lipsa unei identităţi bine definite poate să însemne o condamnare la absorbţia în negura istoriei fără a mai avea un cuvânt de spus în jocurile geopolitice viitoare. Factorii care determină schimbarea status quo-ului actual au o forţa modelatoare la fel de puternică şi intrisecă precum naţionalismul, extremismul şi revoluţia în secolul precedent, ba chiar find recurenţi, naţionalismul şi extremismul luând forme noi prin secesionismul etnic si terorism religios. La aceşti factori recurenţi se adaugă şi tendinţa de globalizare, permeabilitatea graniţelor, revoluţia informatică şi liberalizarea informaţiei. Liantul care a prevenit multipolarizarea lumii şi prevalarea unor forme politice şi sociale de guvernământ care nu au ca componente fundamentale dreptul omului, reciclarea politică, democraţia, o opoziţie viguroasă, libera exprimare printre altele, a fost hegemonia Statelor Unite. Dacă ne reîntoarcem la analogie, privirea demonului ar vedea un orizont întunecat de prezenţa unor forţe geopolitice şi culturale opuse, o identitate diferită, în sensul definit la începutul articolului. De aici începe procesul de raliere a identităţii ruseşti în jurul naţionalismului, o contractare a definiţiei a ceea ce înseamnă să fii rus, în opoziţie cu Occidentul, şi o dilatare prin accepţiunea conceptului de Novorossiya, utilizat cu nonşalanţă de Putin în discursurile sale, concept care legitimizează şi cooptează identitar populaţii aflate înafara graniţelor politice ale Federaţiei Ruse. Privind tabloul remarcăm dimensionalitatea extremă a demonului lui Vrubel în raport cu restul peisajului, analogie aplicabilă Federaţiei Ruse. Extinderea teritoriului paradoxal creează o senzaţie de claustrofobie geopolitică, o expune unei situaţii unice din punct de vedere geopolitic: interacţionează direct atât cu complexul Asia-Pacific cât şi cu teatrul european, creându-se o presiune puternică dar şi oportunităţi interesante.

 

Concluzii

Răspunsul la ce este Rusia astăzi nu poate fi diseminat din informaţiile pe care le avem la dispoziţie din simplul motiv al volumului lor foarte mare, întinderea temporală şi a legăturilor extrem de complicate între ele. Putem să extragem nişte vectori recurenţi, modele comportamentale la nivel civilizaţional sau naţional ce se repetă în timp dar nu putem să definim o identitate naţională în adevaratul sens al cuvântului. Pe baza acestor modele putem să extrapolăm nişte predicţii despre cum se va comporta Rusia în viitorul apropiat, mediu şi lung. Pe termen apropiat putem să mizăm pe tendinţa expansionistă a Rusiei, pe strategia „conflictelor îngheţate” şi pe crearea unei realităţi pe teren care să îi dea putere de negociere în sălile din Geneva. Iarna ce urmează va fi un eveniment pivotal în determinarea sorţii conflictului din Ucraina. Dacă nu se creează un complex de securitate energetică la nivelul Uniunii Europene care să includă şi Ucraina, tendinţa de fracturare a coeziunii politice în estul Europei din partea Rusiei prin varii metode va căpăta inerţie şi va fii extrem de greu de oprit. Ucraina se constituie într-o greutate aflată într-un echilibru precar care în funcţie de direcţia în care se va răsturna va determina trend-ul geopolitic în zonă pentru urmatoarele decade, poate definitiv pentru Rusia. Vedem cum comportamentul Rusiei este puternic influenţat de percepţie faţă de Vest ca o entitate imperialistă care a împins graniţele NATO adânc în teritoriul care nu demult apaţinea Rusiei. Din această înţelegere vom putea previziona o atitudine agresivă a Rusiei, justificată pe deplin de un raison d’etat existenţial, motor pentru acţiunile radicale şi tragice ce se petrec în estul Ucrainei şi nu demult în Georgia. De asemenea istoria ne învaţă că realpolitik-ul este o religie a relaţiilor externe pentru Rusia. Aşa cum Moscova a manipulat complexul de relaţii dintre principate şi ocupaţia mongolă pentru a obţine hegemonie în sfera rusă apoi a folosit sinergia obţinută pentru a răsturna status quo-ul euroasiatic, putem să ne vedem de acum cum prin factori economici Federaţia Rusă pune şi diminuează presiunea pe diferite ţări din istmul ponto-baltic pentru a recicla starea de fapt şi a slăbi legăturile continentale şi a îndrepta, cu forţa dacă este necesar, privirile politice spre Eurasia. Excepţionalismul va reintra din nou în scenă ca mod de a se diferenţia de Europa. Rusia nu este Europa şi nu va fi în viitorul apropriat sau mediu din punct de vedere identitar. Va acţiona ca o barieră care să refracte valori occidentale şi va păstra nucleul rus unit. Vedem cum în estul Ucrainei şi în Crimea o parte semnificativă a populaţiei se identifică cu conceptul Novorossya, nu în mod coercitiv ci voluntar ca parte a unor experienţe şi istorie comune. Acest lucru va perpetua criza cel puţin încă o generaţie şi o va întreţine în mod similar cu dispersia necoordonată între identităţi naţionale şi imperii multietnice în preambulul Primului Război Mondial. De reţinut un  aspect nu foarte bine punctat în teoretizarea relaţiilor actuale Occident-Rusia din acest moment şi anume forţele politice interne ce guvernează destinul Rusiei. Deşi se aplică teoria emisă mai sus din considerente istorice referitoare la necesitatea unui lider mesianic, puternic, decisiv, portretizat de Vladimir Putin în acest moment, creşterea complexităţii actului de guvernare faţă de alte perioade istorice, în special în cazul unei ţări cu make up-ul administrativ al Rusiei şi cu dimensiunea geografică enormă face ca puterea să se dilueze între grupuri de interese. Aici intervine tematica tabloului Burlaki na Volge a lui I. Repin, care portretizează travaliul masei în faţa unui destin crud şi imuabil. Rusia datorită concentrării puterii în mâinile unui grup relativ restrâns nu are aparatul democratic şi cultura de guvernare necesară pentru a transfera capitalul statului către populaţie şi crearea unei clase de mijloc, cheia unei dezvoltări sustenabile. Istoria ne învaţă cum aceste tensiuni au tendinţa să se exacerbeze în preajma unor evenimente externe majore şi să schimbe paradigma internă în Rusia. Nu este exclus, poate chiar probabil ca un eventual eşec strategic în Ucraina să fie semnalul fragmentării Rusiei în entităţile care compun în acest moment federaţia.

Viitorul este suma tuturor scenariilor posibile, iar această sumă tinde spre infinit. Totuşi cu fiecare alegere pe scena internaţională se creează o realitate a prezentului pe care o trăim dar mai departe de această realitate stă ceea ce Clausewitz numea “ceaţa războiului”, aceea stare de incertitude, de lipsă de informaţie clară şi veridică care să funamenteze alegerile la nivel strategic, tactic şi operaţional. Teoreticienii relaţiilor internaţionale, lideri mondiali, analişti, studenţi, încearcă să răzbată prin această ceaţă pentru a fi cu un pas în acest nou Great Game la nivel global. În această ceaţă există simultan fiecare alegere posibilă din punct de vedere strategic deci prin extensie şi actorii care le iau, ceea ce înseamnă că posibila lumină care să o străpungă constituie însăşi identitatea noastră, ceea ce suntem precum şi percepţia celorlalţi asupra noastră. Viitorul de mâine stă în mâinile celor ce înţeleg realitatea de azi.

 

Dragoş Tirnoveanu, absolvent al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti şi pasionat de geopolitică.