În urma alegerilor parlamentare desfăşurate în Georgia pe 1 octombrie 2012, coaliţia miliardarului Bidzina Ivanişvili „Visul Georgian” reuşeşte să învingă partidul de guvernământ „Mişcarea Naţională Unită” (MNU), obţinând majoritatea în parlamentul de la Tbilisi (54,97%), ceea ce înseamnă 85 de locuri din totalul de 150. Deşi MNU are o poziţie destul de puternică în Parlamentul de la Tbilisi, coaliţia a reuşit să transfere cele mai importante prerogative ale preşedintelui, inclusiv afacerile externe, către prim-ministru şi parlament. Guvernul lui Ivanişvili şi-a propus să reducă nivelul de confruntare cu Rusia, nedorind în acelaşi timp să sacrifice calea de integrare europeană, parteneriatul strategic cu Statele Unite şi perspectiva de aderare la NATO.

Această „echilibristică” diplomatică ruso-georgiană între confruntare şi pragmatism va reprezenta cea mai mare provocare la adresa guvernului Ivanişvili. În primul rând s-a încercat pe cât posibil neutralizarea efectelor administraţiei Mişcării Naţional Unite (MNU) în relaţia cu Moscova: desfiinţarea televiziunii PIK-TV – emiţând în limba rusă era accesibil şi prin satelit. Datorită mesajului critic la adresa politicii Rusiei în Caucazul de Nord, coaliţia a hotărât stoparea emisiei acestui post pentru a redeschide dialogul diplomatic. Problema este că Tbilisi a renunţat la singurul instrument soft power pentru regiunile sale separatiste. Acum se pare că autorităţile georgiene planifică obţinerea unor garanţii pentru rezolvarea conflictelor teritoriale doar din partea Moscovei, mergându-se pe principul „more for more”. Caucazul de Nord este o regiune turbulentă, iar prin regiunile separatiste, aceste turbulenţe lovesc şi la adresa securităţii Georgiei.

Din perspectiva Rusiei, este necesară blocarea oricăror iniţiative de reunificare regională a Caucazului de Sud şi menţienrea acestor state în zona insecurităţii strategice, iar agendele concurente ale statelor din regiune fac dificilă cooperarea. Kremlinul a depus eforturi diplomatice pentru a limita influenţa SUA în Caucazul de Sud mizând pe cartea energetică şi chestiunea Nagorno-Karabah ca instrument de influenţă în relaţiile dintre Baku şi Yerevan. Dincolo de colaborarea militară cu Armenia, Rusia şi Azaerbaidjan au încheiat acorduri pentru construcţia unei linii de transmisie electrică, Iaşma-Derbent, care va spori capacitatea de export a energiei electrice din Rusia. În schimb Azerbaidjanul a început din 2010 exporturile de gaz spre Federaţia Rusă, ajungând astăzi la o capacitate de 2 miliarde m/c.

Cât despre raportul Tbilisi şi regiunile secesioniste Abhazia şi Osetia de Sud, noul guvern încearcă să proiecteze forţa de atracţie prin rezolvarea problemelor de ordin economic şi comercial, sperând în acelaşi timp să câştige simpatia acestora prin participarea Occidentului, în special o atenţie deosebită va fi acordată Tskhinvali. Pentru Tbilisi, menţinerea statului actual al Osetiei de Sud, ca regiune-stat nerecunoscută internaţional, este o ameninţare strategică directă. Astfel, Georgia rămâne divizată în două semienclave, iar calea ferată şi autostrada transgeorgiană, ce leagă provinciile estice de cele vestice, au fost uşor de atacat în timpul acţiunilor militare intreprinse de trupele osetino-ruse. Recenta delimitare a „frontierei osetino-georgiene” cu gard din sârmă ghimpată a incitat spiritele. Însăşi Secretarul General al NATO, Fogh Rasmussen, consideră că „astfel de acţiuni contravin dreptului internaţional şi acordului de încetare a ostilităţilor. Ridicarea unor garduri din sârmă ghimpată împiedică libera circulaţie, existând probabilitatea apariţiei unor tensiuni. Aceste construcţii sunt inacceptabile şi trebuie să fie stopate”. Şi Abhazia ridică probleme actualei guvernări: aproape jumătate din litoralul Georgiei intră sub influenţa Federaţiei Ruse, care deţine acum 4 porturi maritime, extinzându-şi în acelaşi timp mobilitatea la Marea Neagră. Ivanişvili şi oficialii georgieni responsabili de politica externă au venit cu asigurarea că orientarea pro-occidetală a Georgiei, parcursul european şi cel al integrării în NATO nu se vor schimba. Aceasta în contextul în care Saakaşvili insistă asupra faptului că Abhazia şi Osetia de Sud sunt părţi integrante ale Georgiei, refuzând, în acelaşi timp, restabilirea relaţiilor diplomatice cu Moscova, până când aceasta nu renunţă la recunoaşterea independenţei celor două regiuni şi nu retrage cei aproximativ 10 000 de militari ruşi staţionaţi acolo.

Ministrul georgian al Apărării, Irakli Alasania, declara în cadrul unui interviu acordat Radio Free Europe, că „statul vecin din nord posesor de arme nucleare şi cu o populaţie de 140 milioane locuitori nu va dispărea prea curând. Ne place sau nu, Tbilisi trebuie „să relaţioneze” şi „să fie abilă” cu Rusia. Noi nu ne facem iluzii că Moscova îşi va schimba politica faţă de Georgia privind integritatea sa teritorială sau aspiraţiile de intgrare în NATO, însă vrem să obţinem un spaţiu de manevră pentru o calmare a retoricii şi o „resetare” a relaţiilor”.

Dilema Georgiei constă în reuşita sa să găsească o formă de coabitare pragmatică cu Rusia şi detensionarea relaţiilor bilaterale, fără să trezească suspiciuni partenerilor occidentali care au nevoie acum de un canal de transport pentru trupele americane din Afganistan ce urmează a fi retrase până în 2014. Recenta vizită a secretarului Rasmussen scoate din joc orice scenariu de „deviere” a Georgiei spre tabăra anti-occidentală, oferind mai multe perspective de aderare a acesteia la NATO: „Georgia se află pe drumul cel bun şi are acum mai multe perspective de aderare la structurile euro-atlantice”.

Ţîbrigan Nicolae – absolvent al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, expert Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN).