Franţa, Germania, Rusia. Pilonii unei noi ordini europene?

Franţa, Germania, Rusia. Pilonii unei noi ordini europene?

Preşedinţii Putin, Poroşenko, Hollande şi cancelara Merkel, la o întâlnire informală de la Paris, în octombrie trecut, descrisă ca o încercare de a aduce pace în estul Ucrainei. (Foto: AP)

Problema FPR: Moscova pare să forţeze o nouă arhitectură de securitate în Europa, care să lase în sfera sa de influenţă Estul rămas în afara NATO şi a UE. De ce? Se opune cineva? > Ştefan Popescu: "Atât Franţa cât şi Germania sunt ţări al căror orizont strategic nu se reduce la Europa, iar o alianţă cu Rusia reprezintă un element indispensabil pentru o lume multipolară şi pentru întărirea autonomiei strategice a cuplului franco-german".


Articol din dosarul O te(a)mă permanentă în Est: Ialta II, inclus îediţia FP România nr 50 (februarie/ martie 2016). 
 
Al doilea acord de la Minsk, alianţa tactică dintre Franţa şi Rusia pe dosarul sirian şi decizia germano-rusă de a dubla capacităţile gazoductului North Stream 2 (în capitalul căruia intră şi participarea companiei franceze GDF) i-au făcut pe mulţi observatori ai relaţiilor internaţionale să se întrebe dacă ne aflăm în pragul unei noi înţelegeri globale de tip Ialta, între principalele puteri europene, Germania-Franţa şi Rusia. 
 
Întrebarea este perfect justificată, dar nu este nouă. Atât la Paris cât şi la Berlin există de multă vreme ideea necesităţii unui acord strategic cu Moscova, considerat de interes naţional. Ideea a căpătat vizibilitate în 2003, în momentul crizei irakiene. Întâlnirea la nivel înalt de la Sankt Petersburg din aprilie 2003, la care au participat preşedintele rus Vladimir Putin, preşedintele francez Jacques Chirac şi cancelarul german Gerhard Schröder, a făcut presa de la acea vreme să vorbească despre «(re)naşterea unei Sfinte Alianţe», de o «nouă axă strategică».
 
Mobilizarea ţărilor din «Noua Europă» de partea Washingtonului a dezamăgit la Paris şi la Berlin şi, totodată, a spulberat iluzia că o Uniune extinsă la 25 sau 27 de state ar putea fi o putere strategică globală, aliată pe picior de egalitate cu SUA. Alliance ne signifie pas allégeance, după cum spunea în 2005 ministrul francez de Externe al vremii, Michel Barnier, în Libération, despre relaţia statelor europene cu Statele Unite ale Americii.
 
În ochii decidenţilor francezi şi germani a apărut astfel dorinţa de a nu subordona relaţiile franco-germano-ruse parteneriatului cu ţările din Est, nou integrate în UE şi NATO. De exemplu, Parisul este conştient că integrarea României nu a contribuit la întărirea francofoniei în Uniunea Europeană şi că Bucureştiul s-a folosit de sommet-ul din 2006 pentru a da o lovitură de imagine.
 
Cu excepţia Cehiei şi Poloniei, celelalte state nou integrate au adus prea puţină plus-valoare Uniunii în termeni economici şi aproape nulă în materie strategică. Mai mult, noii membri ai marii familii europene au accentuat dependenţa strategică a UE faţă de SUA, iar comenzile de armament au favorizat mai mult complexul militaro-industrial american decât industriile europene. La Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, opoziţia germană şi franceză faţă de orice perspectivă de aprofundare a relaţiilor transatlantice cu Ucraina şi Georgia ne-a arătat clar că atât Parisul cât şi Berlinul au viziuni diferite de ale Washingtonului şi ale aliaţilor săi est-europeni pe tema amenajării frontierei de Est din Europa. 
 
Pe de altă parte, atât Franţa cât şi Germania sunt ţări al căror orizont strategic nu se reduce la Europa, iar o alianţă cu Rusia reprezintă un element indispensabil pentru o lume multipolară şi pentru întărirea autonomiei strategice a cuplului franco-german.
 
Prin potenţialul său economic, Rusia este văzută şi ca un partener indispensabil în realizarea unui pol economic mondial, capabil să rivalizeze cu marile economii ale lumii – SUA şi China. Atât pentru Germania cât şi pentru Franţa, Rusia este astăzi unul dintre principalii parteneri economici. Înaintea adoptării sancţiunilor economice reciproce, schimburile comerciale ale Franţei cu Rusia se ridicau la aproape 20 de miliarde de dolari anual, iar ale Germaniei depăşiseră 100 de miliarde. De asemenea, investiţiile directe franco-germane în Rusia se ridică la 40 de miliarde de dolari. Mediile economice din cele trei ţări sunt conştiente de potenţialul unei pieţe de circa 300 de milioane de consumatori (Franţa – 67, Germania – 82, Rusia – 146) şi nu puţini sunt cei care, la Paris şi la Berlin, afirmă complementaritatea proiectelor european şi al uniunii vamale euro-asiatice. Interesele Rusiei vin în acelaşi sens: Franţa şi Germania reprezintă accesul la cele mai bune tehnologii şi parteneri indispensabili pentru modernizarea economiei. Iar factura sancţiunilor (circa 100 de miliarde de dolari anual), tot mai greu suportată de cetăţenii principalelor economii europene, este un alt element care pune presiune pe decidenţi pentru găsirea rapidă a unui cadru durabil de coabitare cu Rusia. 
 
Eventualitatea Brexit-ului şi ideea tot mai pregnantă a necesităţii unei Europe a nucleului-dur, în jurul celor şase ţări fondatoare, relansează mizele parteneriatului strategic cu Rusia, având în vedere că şi Benelux, dar mai ales Italia (care înaintea sancţiunilor avea cu Rusia schimburi anuale de 35 de miliarde de dolari) consideră Moscova, de asemenea, un partener inconturnabil. Rămâne de văzut dacă această înţelegere va avea în vedere numai Ucraina şi Moldova sau întregul spaţiu odinioară denumit Ostmitteleuropa – în care viitoarea Europă a nucleului-dur cât şi Rusia să îşi împartă influenţa. 
 
Ştefan Popescu a finalizat un doctorat în istoria relaţiilor internaţionale contemporane la Universitatea Paris 1 – Sorbona.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: