Nota editorilor români, la ediţia nr. 39:
 
Marian Staş, prezentat în lista 100 FPR drept „un posbil ministru al Educaţiei, din partea societăţii civile”, pentru pledoariile sistematice şi insistente în favoarea unei reforme urgente şi radicale a Educaţiei Naţionale, a anunţat în martie, pe blogul de pe adevarul.ro: „La invitaţia Colegiului Naţional de Apărare, am susţinut recent o prelegere despre raporturile dintre educaţie, în termeni de <<putere soft>> (J. Nye), şi securitate naţională. (...) Motivul formal al invitării mele se regăseşte în noua ediţie a revistei FP România, care a reţinut argumentul strategic al corelaţiei puternice dintre starea sistemului public al Educaţiei şi starea fibrei profunde a statului de drept.”
 
Similar, Cristian Socol, consilier economic al premierului Ponta, glosa, tot luna trecută şi tot pe blogul de pe adevarul.ro: „Citeam în ultimul număr Foreign Policy România despre efortul Poloniei de a-şi întări forţa economică şi printr-o capacitate militară crescută. Investiţii majore proiectate în următorii ani pentru a reduce la maximum vulnerabilităţile. (…) Eu sunt economist. Cred că forţa unui stat depinde într-o mare măsură de forţa economică. De modul în care stai pe propriile picioare din punct de vedere economic depind mai apoi investiţiile în securitate, apărare.”
 
Această ediţie trebuie să-i intereseze şi pe noii miniştri de la transporturi/ infrastructură şi „afaceri sociale”. Prin DVD-ul ataşat revistei oferim şi publicului ocazia să cunoască detaliile unui important studiu realizat de Banca Mondială pentru Ministerul Dezvoltării Regionale. Se calculează acolo ce autostrăzi sunt imperios necesare (A3 sau A1?) şi ce alte conexiuni mai pot stimula ocuparea forţei de muncă şi alimentarea polilor de creştere economică. Foarte interesantă este, însă, şi partea a doua a studiului, ai cărui principali autori, Marcel Ionescu-Heroiu şi Sebastian Burduja, sunt tineri, deci viitorul e al lor şi îl solicită astfel: „Pentru a încuraja creşterea productivităţii individuale, instituţiile publice pot (...) investi în sistemul de învăţământ, pot încuraja un sistem democratic, care să permită cât mai multor oameni acces la oportunităţi, sau pot crea un mediu favorabil creativităţii şi inovaţiei. (…) Autorităţile locale din toată lumea derulează investiţii în calitatea vieţii pentru a atrage firme şi oameni calificaţi care activează în sectoare economice inovatoare. (...) Atunci când o parte semnificativă a populaţiei dintr-un oraş sau dintr-o zonă metropolitană nu are încă acces la apă curentă şi canalizare, aceste nevoi de bază ar trebui în mod clar să primeze. (...) În special în zonele mai slab dezvoltate este crucial să existe instituţii performante care să ofere tuturor cetăţenilor ţării acelaşi <<start>> în viaţă.” Hm! 
 
Tot la capitolul mari proiecte, de mare interes trebuie că este şi subiectul de pe copertă: trenurile chinezeşti de mare viteză. Tocmai s-a încins şi în ţara noastră o dispută cu privire la proiectele vorbite ale unei linii de mare viteză Bucureşti-Constanţa sau chiar Constanţa-Bucureşti-Viena, cu tehnologie şi finanţare via Beijing. De citit cu mare atenţie articolul. Pe de-o parte, avem teribila accelerare tehnologică şi investiţională a Chinei: a copiat, dar într-un singur deceniu a trecut la propria fază de inovaţie; iar acum foloseşte investiţiile în mari proiecte de infrastructură pentru menţinerea ritmului economic intern – dar şi în scopuri geopolitice („diplomaţia trenurilor rapide”). Pe de altă parte, mega-investiţiile necesare unor tronsoane de cale ferată de mare viteză au îndatorat masiv companiile chinezeşti responsabile, la limită statul chinez – doar că statul chinez stă pe un munte de rezerve, spre deosebire de cel român, care stă deja pe un munte de datorii. 
 
Ediţia aceasta trebuie să fie de mare interes şi pentru cei care se preocupă cu politica europeană/ externă a Bucureştiului. Avem o ţintă strategică pentru următorul român din Comisia Europeană? – autorii noştri argumentează în favoarea a 2-3 portofolii. Livrăm, apoi, câteva detalii, doar aparent marginale, ale modului prin care Polonia a devenit lidera regiunii: dincolo de şansele istorice şi de stabilirea unor ţinte geopolitice înalte, a avut grijă să investească susţinut în producerea de expertiză locală temeinică în problematicile vecinătăţii apropiate – o mare lecţie pentru eventuala politică regională a României. 
 
La final, câteva recomandări din seria „doar de aici puteţi afla despre”. În primul rând, micul tratat despre Tratatele Climatice: cum mai pot statele să evite o încălzire globală fatală – subiect care ar trebui să lase în urmă mai toate celelalte tratative internaţionale şi să deschidă buletinele de ştiri din toată lumea. Apoi, de ce tot mai mulţi părinţi din cea mai săracă parte a lumii, preocupaţi de calitatea educaţiei odraslelor (spre deosebire de România?!), îşi dau copiii la şcoli private (dar low cost). Sau cum arată viaţa privată a iranienelor. Sau – la fel de „Exclusiv!” – corespondenţele din Somalia şi Congo, din mijlocul piraţilor şi al exorciştilor. De citit, cu mâna la cap şi cu sufletul la gură! – Editorii români
 
P.S. Această ediţie trebuie că va fi interesantă şi pentru dl Mircea Geoană, de exemplu. Fostul candidat la Preşedinţia României a mers la Washington, pe 1-3 martie, pentru a participa la conferinţa AIPAC – marea organizaţie de lobby evreiesc din Statele Unite, mult timp reverată şi temută pentru capacitatea sa de a face legislatori americani şi de a amprenta politica externă a Casei Albe. (Interesantă ideea dlui Geoană a unui „Trialog America-Israel-România”, de mursecat într-o ediţie următoare.) Aflăm, însă, din această ediţie că AIPAC nu mai e ce-a fost: nu doar că s-a reorientat de la democraţi la republicani, dar metodele de influenţă îi sunt contestate chiar şi de către şefi ai comunităţii evreilor americani şi, una peste alta, îşi pierde accelerat influenţa – în favoarea unor noi organizaţii de lobby evreiesc, mai puţin belicoase. Aşadar, noi conclavuri de frecventat de către candidaţii americani - şi chiar străini.