Economiştii lui Ponta, aurul şi slugărnicia. Şi două idei FP de contrast

Miner la o exploatare de aur din Zimbabwe. (Foto: Reuters)

Unul dintre crezurile FP este ireverenţa faţă de gândirea comună. Care este gândirea unică, trans-guvernamentală, din România cu privire la exploatarea resurselor naturale? – aur, gaze de şist, cupru, lemn etc. Care este gândirea unică, general acceptată, din România cu privire la scutul american? În această ediţie FP România avem două abordări în contra curenţilor acestor gândiri unice.

Notă introductivă la FP România nr. 35 (august/ eseptembrie 2013)

Articolul tânărului economist Marcel Ionescu-Heroiu din ediţia curentă a FP România constată că niciun economist public din România nu catadicseşte să invoce şi lunga istorie a lumii în care exploatarea unor resurse naturale devenite brusc abundente a fost mai curând un blestem decât o mană cerească. Articolul – atât de argumentat cât permit cele 8.000 de caractere cu spaţii alocate – poate fi citit şi ca fiind despre economiştii din România, care fac calcule mai curând referitoare la propria carieră decât studii de dezvoltare. Ce spun tv-economiştii din România despre exploatarea resurselor (şi exportarea lor), despre doctrina austerităţii sau despre efectele prelungite ale acordului cu FMI? Nimic neortodox, consensul e asurzitor. Există câţiva economişti în piaţa publică deveniţi comentatori politici, nici nu mai fac demonstraţii cu cifre. Cu economiştii din sânul guvernului se întâmplă alt fenomen ciudat: cum ajung „la putere”, nu mai au nicio problemă să aplice politici pe care le-ar fi criticat anterior – există şi fenomenul invers, cei care au pierdut puterea critică de pe bară ce comiteau, şi ei, când erau pe val. Mai avem şi o droaie de yesmeni şi de lobbişti care îşi spun economişti.

Dacă ieri se vorbea despre „intelectualii lui Băsescu”, azi s-ar putea vorbi despre „economiştii lui Ponta”. Premierul are câţiva consilieri economici destul de activi pe piaţa ideilor – unii sunt chiar coerenţi în explicarea politicilor guvernamentale, chit că toţi simt nevoia stranie să facă şi PR şefului. Recent, s-a mers până la capăt (cu slugărnicia): „De altfel, Planul Naţional Guvernamental vizează operaţionalizarea tuturor marilor proiecte de investiţii blocate până în prezent, ceea ce trebuie apreciat, urmând ca în anii ce vor veni populaţia României să simtă în nivelul de trai această schimbare majoră de viziune la nivelul în special al prim-ministrului, un tânăr politician cu viziune, extrem de apreciat pe plan internaţional, probabil viitorul lider regional al acestei părţi de lume, poziţie deţinută până în prezent de prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk.” Textul, plasat în presă ca articol, urma să fie doar despre Roşia Montană – genul „alte sute de milioane de euro la buget şi mii de locuri de muncă” –, dar autorul nu s-a putut abţine, a profitat de ocazie. În aceste condiţii, orice idee economică de contrast este o gură de oxigen.

Ceva comparabil se petrece şi în dezbaterea de politică internaţională: rare sunt ideile de contrast, eventual sfielnice şi şoptite. Avem o certitudine majoră, cvasi-religioasă, că „România are astăzi cel mai înalt nivel de securitate din istorie” – culmea, şi fără mari dotări ale armatei! Este un mit naţional pe stil nou, aproape o nouă descălecare. Pe care a dorit să-l demonteze – tot pe scurt, aşteptau şi alţi autori la rând – tânărul analist Gabriel Elefteriu. Rusia este în plină resurgenţă, inclusiv militară (ceea ce detaliază, câteva pagini mai departe, moscovitul Dimitri Trenin), iar scutul american este o ţintă (legitimă) a Moscovei. În câţiva ani, SUA şi Rusia pot stabili un nou „deal”, „lăsând ţări ca Polonia şi România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia faţă de ele în contul <<scutului>> anti-rachetă.” Teoretic, se poate şi mai rău: „Pentru SUA este acum mai important ca niciodată să se asigure că România nu o va atrage, prin asociere, în <<încurcături>>. Într-o potenţială viitoare criză regională în care doar România – nu şi SUA – va avea o miză, este de aşteptat că Washingtonul nu va permite României să-şi urmărească interesul naţional până la capăt.” O dezbatere de purtat, soluţii de implementat, urgent: „În acest sens, şi având în vedere condiţionările <<scutului>>, reformarea şi modernizarea urgentă a Armatei Române este condiţia-cheie pentru realizarea cu adevărat a securităţii naţionale.”

Ce mai avem în ediţia curentă a FP România. Marele şi eternul nostru şantier de politică internaţională pare Republica Moldova, doar că, de fapt, nu ştim prea multe despre, de pildă, viaţa pe Nistru; puteţi afla din această ediţie câte ceva despre mărimea salariilor şi a pensiilor din dreapta şi din stânga Nistrului, raport care contează în traseul european al republicii. Plus încă un plan pe puncte de la Filon Morar, de data aceasta referitor la o întoarcere a României în Africa. Va urma.