De Veronica ONEA - Şcoala Doctorală de Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Criza relaţiei Uniunea Europeană-Rusia este încă actuală, fiind adâncită de evenimentele recente din Ucraina, controversele legate de proiectul energetic North Stream 2, de războiul din Siria şi criza refugiaţilor. Cu toate acestea, e pericolos a intra sub incidenţa tiparelor care reclamă univocitatea unor modele pentru că ele atrag subiectivismul şi „mitizarea” modelului asumat şi, respectiv, „demonizarea” modelului respins. Însă, deşi subiectul este mult prea complex pentru a-mi permite să fiu exhaustivă, câteva consideraţii merită să fie aduse.

Imediat după „punctul Crimeea”, analiştii de relaţii internaţionale atât din ţară, din străinătate, dar şi din Rusia au privit starea de tensiune instalată ca o revenire în era Războiului Rece. Era o viziune comodă, justificată de experienţa recentă a faliilor ce au împărţit lumea şi argumentată de „refuzul Rusiei de a fi o democraţie liberală”. De cealaltă parte, Rusia şi-a afirmat triumful făurit cu instrumentele chiar a acelei democraţii liberale, aceea pe care nu a experimentat-o niciodată în istoria sa şi faţă de care are o ezitare structurală, justificată şi confirmată de sincopele şi crizele cu care se confruntă statele din Europa. În această stare de confuzie survenită, cea mai importantă determinantă este înţelegerea.

În general, în cercul diplomaţiei mondiale, diplomaţilor ruşi le este recunoscut profesionalismul, buna pregătire, determinarea şi creativitatea. În mod specific, însă, logica existentă în spaţiul public de la noi, care afirmă antagonismul implicit reieşit din binomul „noi suntem buni - ceilalţi sunt răi”, este prezentă şi în cadrul dezbaterilor publice din Rusia. Prezentarea opţiunilor de politică externă prin prisma determinismelor istorice, a fatalismelor şi a monismului procesului istoric, dar şi a lipsei dezbaterilor serioase pe marginea orientărilor de politică externă crează erori în perceperea discursului politic, a actorilor, reducându-se, în acest mod, şansele înţelegerii corecte şi obiective a concepţiilor, a opoziţiei, şi a intereselor.

Aserţiunile discursive ale liderilor politici de la Kremlin prezintă aceste determinisme sub forma soluţiei unice: „am reacţionat aşa pentru că nu am avut o altă alegere”/„am fost obligaţi să reacţionăm aşa” etc. Bineînţeles, dincolo de acest argument care vine să justifice publicului, electoratului o anumită acţiune de politică externă, investind-o cu sens legitimator, aceste aserţiuni relevă o slabă dezbatere pe marginea temelor importante de politică externă. Se creează în acest fel o percepţie unilaterală, cea promovată de elitele politice, faţă de aceste subiecte, chiar dacă existenţa opoziţiei ar putea asigura o inversiune şi o deplasare a accentelor asupra conceptelor şi a intereselor în politica externă.

„Europenizarea” Rusiei şi „rusificarea” Europei

După destrămarea Uniunii Sovietice, elita politică de la Kremlin a pledat pentru un dialog bilateral cu Uniunea Europeană ca de la egal la egal. În anii 1994, atunci cand a fost stabilit parteneriatul preferenţial cu Rusia pe cele patru domenii importante, decidenţii politici de la Moscova au fost puşi în faţa acceptării faptului că regulile jocului vor fi cele ale aquis-ului comunitar. În fapt, acest lucru nu sfida logica funcţionării relaţiilor internaţionale şi nici principiile negocierii - ambii parteneri au câştigat ceea ce au dorit. Doar că „europenizarea” Rusiei şi „rusificarea” Europei a fost sortită eşecului datorită acestei diferenţe de concepţie care, în fapt, a redus ceea ce Rusia a dorit să obţină. Această neînţelegere a format creuzetul viitoarelor resentimente.

O altă diferenţă de concepţie se referă la logica funcţionării piramidei politicului. Se consideră că schimbarea survenită de sus va genera, prin efectul dominoului, transformarea tuturor celorlalte nivele. În acest caz, chiar dacă la nivel oficial întâlnirile demnitarilor europeni cu omologii ruşi au fost foarte frecvente, aceastea nu au creat premisele necesare pentru depăşirea formalismului reuniunilor şi evoluţia spre concretizarea unor acţiuni.

De asemenea, este necesară şi o perspectivă şi sondare din interior a erorilor de înţelegere. Viziunea neomarxistă care afirmă rolul primordial al economiei în structurarea relaţiilor între parteneri este încă destul de puternică în mediul politic de la Moscova. Este o situaţie firească şi de înţeles, pentru că destrămarea URSS-ului este încă un eveniment de dată recentă, iar demnitarii de stat, în marea lor majoritate, au fost şcoliţi în acea perioadă. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în capcana justificărilor. Aşadar, această concepţie a făcut ca liderii ruşi să privească Uniunea Europeană prin prisma factorului economic. În această logică, se credea că economia va fi capabilă să diminueze efectele viitoarelor posibile crize politice survenite între cei doi parteneri. Cazul sancţiunilor aplicate Rusiei după anexarea Crimeii au dorit să demonstreze că abordarea aceasta ar trebui nuanţată, dacă nu schimbată în totalitate.

Cultul ierarhiei

Un alt aspect ce merită punctat în această argumentaţie despre necesitatea înţelegerii asumate şi obiective se referă la un aspect structural al statului rus. Tradiţia politică a Rusiei este iremediabil şi organic legată de cultul ierarhiei. Din acest punct de vedere, o structură atât de complexă şi de birocratică cum este Uniunea Europeană a creat dificultăţi de percepţie în rândul strategilor de la Moscova. Concentrarea atenţiei pe cooperarea cu „partenerii istorici” şi pe aşa-numitul „nucleu dur european” a părut că oferă dezlegarea dilemei legate de înţelegerea logicii funcţionării structurii Uniunii Europene. Se credea că cooperarea cu Germania, Franţa şi Italia va oferi premisele necesare reglementării bunelor relaţii de cooperare cu toate statele membre ale Uniunii Europene. Chestiunea delicată legată de trecutul comunist a Europei Centrale şi a Ţărilor Baltice va putea fi vizualizată dintr-o altă perspectivă în acest context. Pe de altă parte, însă, dublul standard practicat de Europa şi tendinţa de a naţionaliza efectele unor iniţiative reuşite au erodat logica acestei viziuni. La acest complex de factori se adaugă şi faptul că Rusia, spre deosebire de Germania, după încheierea Războiului Rece, nu şi-a recunoscut şi asumat vina pentru atrocităţile comunismului din ţările Europei Centrale şi nici nu a pretins la restabilirea bunelor relaţii cu vecinii săi, admiţând adâncirea faliei între Rusia şi capitalele acestor ţări. În acest mod, ţările aşa-numitei Mitelleuropa prin nivelul integrării sociale, economice şi politice atinse în cadrul Uniunii Europene manifestă reticenţe în relaţia cu Moscova.

Problematica centrală a deficitului de înţelegere între acesti doi parteneri constă în slaba articulare a concepţiilor axiologice ale fiecăruia. Rusia consideră discursul despre liberalism un act de ipocrizie al Occidentului, iar decidenţii europeni cred că KGB-ul este partea structurală, organică şi indispensabilă a statului rus. Aceste erori asupra valorilor fiecărui partener, ca parte nepreţuită şi asumată a unui parcurs istoric specific, a unei moşteniri filosofice şi politice unice, conduc la crearea unor pecepţii deformate care nu au nicio legătură cu realitatea, fiind responsabile cu instaurarea crizei în relaţia bilaterală.

Din această perspectivă, definiţia geopolitică a Europei „de la Atlantic la Ural” ca asociere a unor state şi naţiuni independente - idee susţinută fervent de generalul Charles de Gaulle - trebuie să capete un nou sens în actualul context internaţional. Criza identităţii europene poate fi combătută prin reconsiderarea originilor sale intelectuale, filosofice şi politice ale părinţilor fondatori ai comunităţii europene. De cealaltă parte, Rusia, în decursul istoriei sale, s-a definit printr-o intimă raportare la Europa manifestând o eternă fascinaţie şi teamă faţă de „bătrânul continent”, fiind sensibil legată de toate crizele conştiinţei europene. Viziunea fatalistă asupra lumii pe care Rusia şi-a asumat-o pe parcursul evoluţiei sale istorice, dar şi ceea ce Alain Besancon numea „minciună” sau ,,fantasmă”, face parte din structura sa identitară la care apelează atunci când se simte ameninţată. La fel ca şi Europa, Rusia astăzi se confruntă cu o criză a identităţii. Doar că, spre deosebire de Europa, Rusiei îi este greu să găsească reperul potrivit din propria istorie. Dincolo de interpretările epistemice, de numeroasele teorii care încearcă să explice logica funcţionării sistemice a actorilor care nu fac altceva decât să înalţe „turnul de fildeş”, între societate şi nivelul ştiinţific şi cel al politicului este necesară abandonarea viziunilor clişeistice şi coborârea la nivelul înţelegerii simple, argumentate şi raţionale ca soluţie unică pentru crizele existente la nivel individual, naţional şi internaţional.