Domnule profesor, pentru început, să clarificăm un concept. Ce înseamnă soft-power?

Aş defini soft-power ca un ansamblu de măsuri, idei, concepte care sunt folosite de către un stat pentru a-şi maximiza influenţa şi imaginea în rândul propriilor locuitori, dar şi în rândul altor state, fără a fi folosită forţa militară sau economică.

Care sunt principalele modalităţi de promovare a soft-powerului?

Principala modalitate de promovare a soft-power-ului se bazează pe identitatea dintre ce consideră un stat că este şi ce ceea ce este perceput că este.

Pentru a se reuşi această identitate, se folosesc în general mijloacele culturale de tip extern: propagarea filmelor, artei vizuale în general, a muzicii şi a literaturii de către vehiculele pe care fiecare stat le are la dispoziţie: institute culturale, festivaluri, colaborări internaţionale între diferitele organe ce lucrează în domeniul artistic, precum şi orice metodă de valorificare a potenţialului de difuzare a mesajului artistic în propria ţară, precum şi în străinătate.

De asemenea, se folosesc şi mijloacele interne, care se bazează în general pe întregul fenomen educaţional, în special universităţi – şi tot ce apare de aici. Astfel, universităţile sunt încurajate să aibă linii de studii pentru studenţii străini, se organizează conferinţe cu caracter cât mai deschis mediului extern, bibliotecile sunt aprovizionate cu literatura ştiinţitică a altor ţări – pentru a se putea realiza reciprocitatea, se încurajează schimburile de studenţi şi profesori etc.

Pe fond, soft-power-ul înseamnă metode de atragere mai întâi a intelectualilor unei ţări, pentru că aceştia, prin inerenta credibilitate pe care o au, vor duce în toate straturile societăţii imaginea pozitivă a statului ce foloseşte eficient această metodă de acţiune.

Are România o politică puternică de soft-power în zonele de interes?

 Nu are, dar minima sa politică de soft-power câştigă uneori din greşelile celorlalţi, care accentează prea mult forţa brută. Nu se poate folosi soft-power-ul doar 2 luni pe an şi în rest forţa poliţienească, deoarece aşa ţi se anulează toată muncă. Un factor pozitiv pentru România este şi apartenţa la UE, ceea ce întăreşte mesajul de multe ori slab al Bucureştiului.

 Vă referiţi aici la Republica Moldova  ?

 Da, dar nu numai. Iau în calcul  Ucraina, Serbia, dar şi Bulgaria sau  Ungaria.

 În acest sens, cum ar trebui să îmbunătăţească Bucureştiul activitatea Institutelor Culturale?

 Principala problemă a institutelor culturale româneşti este, evident, finanţarea lor, deoarece artişti români de valoare sunt mulţi, răspândiţi prin lume, dar nu pot fi folosiţi pe gratis, deoarece ar fi o efectivă bataie de joc de munca şi talentul lor.

În acelaşi timp, trebuie să se înţeleagă o dată pentru totdeauna că imaginea unei ţări constă şi în ceea ce deumim în limba română a fi „cultură”.

Astfel, trebuie ca ministerele de resort să înceapă o selecţie mai clară şi mai fermă a grâului de neghină, deoarece nu poţi duce în aceste institute oameni care nu au pricepere în ceea ce se numeşte management cultural, care sunt luaţi de nu se ştie unde şi puşi dintr-o dată în poziţii de importanţă în domeniul cultural, care este prin esenţă un domeniu sensibil şi unde nu toate schemele altor ramuri de activitate corespund. Diplomaţia culturală este o chestiune dificilă în realitate, presupune foarte multe cunoştinţe şi o atenţie deosebită acordată fiecărui detaliu, deoarece aici o imagine de ansamblu se strică foarte uşor, de la un detaliu mai mult decât minor – cel puţin aşa l-ar considera alte ramuri de activitate.

Cel mai important lucru este însă finaţarea şi selecţia oamenilor care trebuie să lucreze în domeniu, doarece banii aduc oameni de valoare, dar trebuie înţeles că incompetenţii cheltuie prostesc nu doar miile de lei, ci şi milioanele de euro – dacă ar exista.

Care ar putea fi aportul adus de societatea civilă, şi cum s-ar putea aceasta implica în promovarea culturală a României dincolo de propriile graniţe?

 Există o problemă reală în a defini societatea civilă. Chiar dacă majoritatea oamenilor o definesc ca fiind grupul oamenilor activi sociali, eu consider că din ea fac parte toţi cetăţenii care au discernământ.

În această ipoteză, observăm că este mai largă sfera de acţiune, iar principala metodă prin care aceştia pot creşte forţa naţiunii este aceea a muncii corecte, îndîrjite, cu rezultate pozitive. Astfel, creşte bogăţia şi respectul celorlalţi, care vor vedea şi aprecia mai mult poporul, dar şi toate celelalte care aparţin acelui popor.

Respectul faţă de lege, munca corectă şi eficace este mereu vizibilă, iar lângă astfel de persoane fiecare doreşte să stea. De aici şi până la aprecierea produselor culturale ale acestor oameni valoroşi mai este doar un pas, uşor de făcut şi acesta.

Pentru ca statul să ajute la creşterea acestor două calitaăţi el trebuie să facă doar un lucru: să încurajeze cât mai mult posibil educaţia, chiar depăşind orice limită în această direcţie.

Toate acestera vor aduce mai mulţi bani, care pot fi folosiţi mai uşor de orice asociaţie culturală, de orice proiect de acest gen, iar în final, se va obţine un profit mai mare.

Avem nevoie să construim o strategie de diplomaţie culturală? Dacă da, atunci ce ar trebui să urmărească aceasta?

 O ţară care nu înţelege că diplomaţia este astăzi totală, pierde orice avantaj pe care l-ar avea într-o zonă sau alta.

Ea trebuie să urmărească două aspecte:

1. Clarificarea în faţa altor popoare a „ceea ce sunt cu adevărat românii”, deoarece această „ceaţă imagologică” nu ne este de ajutor în consolidarea opţiunilor politice ale statului. În absenţa acestei clarificări şi sub imperiul acestor confuzii majore referitoare la noi, la teritoriu şi etnia română, nu putem decât să pierdem.

2. În al doilea rând, ea trebuie să urmărească ceea ce spuneam mai sus, maximizarea influenţei şi puterii culturii româneşti la nivel regional, continental şi mondial.

 

Marius Văcărelu este cadru didactic la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative,  specialist în ştiinţe administrative şi geopolitică, precum şi blogger Adevărul.  – Interviu realizat de Răzvan Munteanu