Astfel, Pakistanul se presupunea a fi o ţară de musulmani având valori şi interese comune, eliberată de dominaţia Hindu.[1]

Jinnah a devenit şi mai specific în ideile sale, declarând că Pakistanul nu se va transforma într-o ţară condusă de către preoţi şi nici nu va ajunge un stat teocratic, totuşi la acea vreme guvernul era dominat de o ideologie total opusă conceptelor Jinnah. Încă din acea perioadă a existat posibilitatea ca SUA să considere Islamizarea Pakistanului ca făcând parte din fervoarea mai extinsă a Islamului, astfel refuzând în nenumărate ocazii să îi acorde ajutorul cerut.[2]

Pakistan fiind mult timp preocupat de către India, a privit securitatea în anii `50 prin prisma unei politici de aliniere, o politică mai puţin formală decât o alianţă, însă când Pakistan s-a decis să facă parte dintr-o alianţă, nu a ales una cu China ori URSS ci mai degrabă cu SUA, însă mai târziu va observa înţelepciunea acestei decizii. 

În primul rând, India mereu s-a aflat într-o poziţie mult mai favorabilă în ochii Occidentului, chiar şi atunci când India a anexat Kashmirul, Comunitatea Internaţională i-a acordat creditul de ţară paşnică şi stabilă, în timp ce Pakistanul era dur judecat. Mai mult, Pakistanul a semnalat faptul că India a fost în favoarea intereselor sovietice şi de multe ori împotriva politicilor americane şi totuşi India primeşte recompense militare din partea SUA cât şi asistenţă nucleară.[3]

În al doilea rând, în anul 1965 America a luat decizia de a opri furnizarea de armament către Pakistan.[4] De ce? Pentru că India a înaintat către Lahore[5], oraşul pakistanez, ceea ce a constituit un alt motiv pentru Pakistan de a-şi pierde încrederea în SUA, însă o schimbare a situaţiei avea să urmeze când China s-a decis într-un mod surprinzător să treacă de partea Pakistanului. 

În al treilea rând, când India a obţinut aprobarea URSS-ului de a diviza Pakistan, SUA nu a susţinut cu nimic cauza pakistaneză, astfel Islamabadul a avut toate motivele posibile de a fi suspicios privind intenţiile SUA şi din această cauză Pakistanul s-a simţit trădat de-a lungul anilor, realizând în acelaşi timp că America nu a fost un aliat de bază, în special din cauza faptului că Pakistanul nu a primit nici o susţinere din partea Americii când cel mai mult avea nevoie. Resentimentele Islamabadului au crescut şi mai mult când SUA s-a opus programului nuclear pakistanez, urmând şi “lovitura” Administraţiei Carter care a încercat să trimită Uraniu Indiei.[6]

Relaţiile bilaterale SUA-Pakistan au cunoscut o îmbunătăţire abia în timpul invaziei sovietice din Afganistan, când SUA a trimis miliarde de dolari Pakistanului cu scopul de a îngrădi expansiunea sovietică în regiune, totuşi în anii `90 SUA au impus sancţiuni împotriva Pakistanului în baza Amendamentului Pressler deoarece devenise răspândită ideea cum că Pakistanul utilizase finanţările cu scopul de a dezvolta armament nuclear, iar de atunci Pakistanul începuse treptat să-şi piardă importanţa strategică în războiul cu URSS. În plus, Pakistanul a fost şi atenţionat că va fi inclus pe lista statelor ce finanţează terorismul dacă nu va renunţa la susţinerea militanţilor ce cauzează agitaţie în India.[7]

O restabilire a relaţiilor SUA-Pakistan încep după atacurile din 11/9, când Pakistan devine încă o data un aliat important al Statelor Unite, permiţând trupelor americane să utilizeze bazele pakistaneze militare. Este adevărat faptul că Pakistan a fost considerat un aliat important în războiul împotriva terorismului încă din 2001, fiind şi principalul beneficiar de aproximativ 18 miliarde $ din partea Americii, sumă ce a fost investită în operaţiunile de contra-insurgenţă.[8] Cu toate acestea, Pakistanul a dus o politică de joc dublu în cazul Afganistan, deşi a susţinut Coaliţia Internaţională în acelaşi timp a acordat ajutor şi insurgenţei, în consecinţă Pakistanul s-a aflat constant sub presiunea cererii comunităţii internaţionale de a face mai mult. 

Dar de ce a ales Pakistanul acest joc dublu în cazul Afganistan? Răspunsul ar putea fi căutat în lunga istorie a relaţiilor SUA-Pakistan, în care statul pakistanez s-a simţit trădat în nenumărate situaţii, resentimentele pakistaneze împotriva SUA crescând constant şi poate Pakistanul a văzut o şansa în a-i oferi Americii acelaşi “tratament”. Un alt motiv ar putea fi depistat în suspiciunea pakistaneză în privinţa intereselor Indiei precum şi în privinţa susţinerii primite din partea SUA, iar acesta ar putea constitui un motiv pentru care Pakistan a folosit o parte din finanţările SUA (pe lângă susţinerea războiului împotriva terorismului) cu scopul de a investi în propriile programe nucleare obţinând un atu credibil în faţa tentaţiilor indiene de a obţine hegemonie regională, iar o altă parte utilizată pentru susţinerea grupărilor de talibani pentru a câştiga simpatie în rândul talibanilor afgani în cazul în care aceştia ar fi ajuns la putere. 

Oricum, nu sunt clare intenţiile Pakistanului şi ce va decide mai târziu deoarece, chiar dacă ura pakistaneză împotriva politicilor SUA sunt mari, Pakistan nu îşi poate permite să piardă din vedere faptul că India se află într-o postură mai favorabilă, astfel Islamabadul va avea nevoie constat de susţinerea americană, care istoric vorbind a fost acordată doar în “cantităţi” mici.   Fiind în competiţie cu India pentru influenţa în Afganistan, Islamabad probabil speră să rămână aliatul preferat al SUA, astfel rolul Americii este vital în viitoarele politici pakistaneze în ţara afgană. 

Pe de altă parte, SUA are propriile motive să nu îndeplinească posibilele cerinţe ale Islamabadului, în special din cauza refuzului pakistanez de a ataca grupările extremiste din Waziristanul de Nord, crescând şi frustrarea americană.[9] Totuşi, ţinând cont de ameninţarea percepută din cooperarea Afganistan-India, Pakistanul ar putea considera ca şi acţiune necesară- menţinerea grupurilor de talibani active în ţara afgană şi mai mult, Pakistanul nu-şi permite să-şi mai creeze alţi inamici pe teritoriul afgan din moment ce gestionează facţiuni de talibani pe propriul teritoriu care ar putea să se unifice cu celelalte grupări afgane împotriva Pakistanului.

Pentru Islamabad, o completă retragere a ISAF-ului în lunile ce urmează, care nu vor mai garanta securitatea în zonă, lăsând la îndemâna forţelor afgane preluarea securităţii ţării, ar putea determina unele acţiuni pakistaneze pripite doar pentru a descuraja India în manifestarea sa ca putere regională. Era Afganistan post 2014 ar putea de asemenea să declanşeze memoriile invaziei sovietice, când Pakistanul s-a simţit abandonat de către SUA, în acest sens menţinerea relaţiilor de prietenie cu Talibanii vor asigura probabil o şansă pentru Pakistan de a preveni intenţia altor state de a umple vacuumul de putere în Afganistan,  considerând totodată acţiunile sale de susţinere a talibanilor ca fiind legitime.

Ţinând cont de istoria care ne furnizează atâtea exemple în care ţara pakistaneză a trebuit să se descurce pe cont propriu nefiind susţinută de către SUA, creşterea urii faţă de politica americană, preocupările privind ambiţiile Indiei în regiune, retragerea completă a misiunii ISAF şi sugestiile care au fost făcute cu privire la viitoarea putere regională constituită de India, precum şi conexiunile pakistaneze cu facţiunile de talibani, este puţin probabilă situaţia în care Pakistanul se va baza pe SUA, posibil ar fi ca Islamabadul să urmeze aceeaşi politică sau poate că va căuta susţinere din partea altui stat, care probabil va fi China. 

 

Alina Călăreţu, absolventă a Masterului de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA


[1] Stoddard Philip, Cuthell David C., Sullivan, Margaret W., “Change and the Muslim World”, Syracuse University, 1981. Chapter “Pakistan, Islam and the Politics of Muslim Unrest”-Mowahid H. Shah.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[7] Danish Institute for International Studies Report 2011, “Pakistan`s future policy towards Afghanistan”, p. 52.

[8] Ibidem.