De ce nu şi ceva #RomanianPapers, gen? Şi legăturile primejdioase pe care le semnalează noua ediţie FPR

FP România nr 51 (aprilie/ mai 2016) - presă americană în limba română

Nimic nu e chiar nou – şi cam totul are legătură cu totul. În noua ediţie FPR nu ne referim direct la mega-scandalul de moment #PanamaPapers, dar subiectul de copertă al redacţiei de la Washington – evitarea taxelor de către multinaţionale devenite apatride în acest scop – şi într-acolo duce.

Şi tot într-acolo duc şi mari subiecte ale redacţiei de la Bucureşti: confiscarea averilor ilicite româneşti, în mod clar; să pricepem, apoi, că problemele pe care şi le-au creat statele europene (inclusiv, sau mai ales, sărăcirea bugetelor) sunt condiţiile favorabile pe care le-au creat războiului neconvenţional insinuat de Rusia şi radicalizării islamiste.

sumarul ediţiei FP România nr. 51 (aprilie/ mai 2016)

#PanamaPapers vin după #SwissLeaks sau #LuxLeaks (doar în trecere, pagina 53 ne aminteşte că actualul şef al Comisiei Europene a fost premier al paradisului fiscal luxemburghez). Chibiţii pulsului global spun că toate aceste dezvăluiri, să le zicem, ţin de o amplă campanie de limitare a ravagiilor pe care evaziunea fiscală le-a provocat până şi celor mai bogate şi mai puternice state.

Problema cu paradisurile fiscale nu e că „OK, sunt imorale, dar sunt legale”. Ci că evaziunea fiscală în formă organizată şi continuată este menţinută legală deşi este nu doar imorală, ci descleiază societăţi (prin reducerea, spre aneantizare, a „oportunităţilor economice”, deci a ascensorului social şamd) şi delegitimează autorităţi (care ogoiesc această formă de corupţie). Cine profită? Nu doar huliţii 1%. Indirect, dar deja vizibil, de neîncrederea dintre guvernaţi şi guvernanţi beneficiază recrutorii ISIS sau strategii Kremlinului – după cum arată experţii internaţionali intervievaţi pentru dosarul „Vremea războaielor hibride” din această ediţie. Nu e nicio exagerare, găsiţi argumentarea în dosar.

De ce nu ar putea legislaţiile naţionale să interzică afacerile locale via paradisuri fiscale? Sau de ce nu le interzice chiar legislaţia internaţională? – fenomenul poate fi calificat drept „terorism fiscal”, cum a pus deja pe copertă Charlie Hebdo. Dar cum apar, sau sunt castrate ori împiedicate, legile? Cât la sută din politic (din legislativ, administrativ) nu se află deja în buzunarele economicului (de la baroni locali la acţionarii corporaţiilor transnaţionale)? Bine, sofismele aruncate în dezbatere pot invoca până şi dreptul omului la evaziune fiscală.

*
Să reducem scara problemei. Separat, dar adiacent, medităm de câtva timp (de fapt, de vreo două decenii...) la laissez-faire-ul banditesc din România post-comunistă. Cu consecinţele pe care le trăim: de la ultimul loc în UE după standardul de viaţă la reculul Educaţiei şi al Sănătăţii (cum să stai mai prost decât în comunism?!!), de la moartea unor industrii, şi localităţi, la obligarea unor milioane de minţi şi braţe să plece în bejenie.

Nu e un secret, pentru nimeni, că foarte multe dintre noile averi mari şi mijlocii s-au făcut fraudulos: de la mai recentele „restituiri” pe bază de moşteniri discutabile la mai vechile aproprieri ale activelor statului şi ale banilor publici pe bază de „parandărăt”. Marea dilemă, pe care o propunem: Trebuie să ne împăcăm cu toate aceste dimensiuni tarate ale economiei post-decembriste, şi să acceptăm ca licite (prin amnistiere) toate averile de azi ale cetăţenilor români, pentru a le impozita obişnuit de mâine? Teoria are adepţi. Sau trebuie, pur şi simplu, confiscate toate averile (proprietăţi, sume) care nu pot fi justificate (ca având provenienţă legală şi să fi fost fiscalizate la momentul dobândirii)? Ei, aici apar probleme – şi nu de legislaţie, întrucât aceasta poate fi fabricată, ci de gândire în afara cutiei.

Lansăm, aşadar, în mai multe sticle, un traseu ideatic al chestiunii:
•    Măcar de dragul întrebării: Cât de adecvată unei perioade de tranziţie între regimuri de proprietate a fost prevederea constituţională asupra caracterului prezumat licit al proprietăţii?  
•    De ce nu a funcţionat ‘ilicitul’ după ‘90? (Amintim în ediţia curentă şi abuzarea comunistă a ideii de ’ilicit’.)
•    Este necesar un audit extins al averilor realizate după 1990, cu verificarea provenienţei legale a acestora şi a fiscalizării lor potrivit legilor în vigoare la momentul dobândirii? Mai ales ce averi ridică astfel de întrebări? Poate ale celor implicaţi în politică şi administraţie, de la un nivel în sus? (Plus reţeaua de rude şi colaboratori apropiaţi.)
•    Dacă acest audit este necesar, de ce n-ar fi posbil? Sunt acceptabile argumentele că „aşa ceva este practic imposibil” sau că „nu e pragmatic să dezgropi toate aceste schelete”?
•    Este necesar un audit extins asupra restituirilor post-decembriste? Trebuie contestate noile mari averi făcute pe baza preluării la preţ infim a drepturilor litigioase asupra unor foste mari averi? Că e şi asta o formă de subevaluare.
•    Este necesar un audit extins asupra privatizărilor post-decembriste? Să vorbim aici şi despre privatizările considerate „de succes”: Petrom, Sidex, utilităţile? A fost actul vânzării unul profitabil pe termen mediu şi lung pentru economie şi societate? Au fost vândute la un preţ corect? S-au achitat noii proprietari de obligaţiile post-privatizare?
•    Ar trebui ca faptele de corupţie legate de reaşezarea economică post-comunistă să fie imprescriptibile? – anume contractele cu statul, privatizările, restituirile, concesionările şamd.
•    Ce instituţii trebuie să pună necesarele întrebări asupra averilor actuale? Le împiedică ceva-cineva s-o facă?

Deocamdată avem un set de răspunsuri, de la Radu Nicolae, expert în drept – e drept, deocamdată avem doar justificarea neconfiscării averilor nejustificate. Mai căutăm.  

Dar de ce trebuie să punem astfel de întrebări? Păi, care este efectul economic şi social al averilor nejustificate? Proasta funcţionare a economiei? Cultivarea unor valori sociale corupte? Demoralizare socială? Adică ceea ce duce la lărgirea prăpastiei dintre guvernaţi şi guvernanţi – exploatabilă de către adversari.

*

În acest sens, câteva citate elocvente din excelenta nouă ediţie:

Parag Khanna: Metanaţionalele deştepte au adesea sediul social într-o ţară, managementul în alta, banii într-o a treia, iar personalul administrativ împărţit între mai multe. Unele dintre cele mai mari firme create în SUA – GE, IBM, Microsoft, pentru a numi doar câteva – ţin laolaltă mii de miliarde de dolari neimpozabili în conturi offshore prin direcţionarea veniturilor din pieţele din jurul lumii către holdinguri înregistrate în Elveţia, Luxemburg, Insulele Cayman sau Singapore.

Simon Hix: Integrarea europeană, pentru majoritatea europenilor, reprezintă asigurarea securităţii şi oportunităţi economice. Uniunea Europeană nu oferă, în mod normal, securitate în relaţia cu Rusia. Odată cu criza din Zona Euro, cu recesiunea economică europeană, cu piaţa liberă care stagnează, UE nu prea mai oferă nici oportunităţi economice, creştere economică şi libertate economică, nu-i aşa? Există doi stâlpi principali care justifică preţul integrării europene, şi niciunul nu se află acolo în prezent. Nici unul. Dacă nu poţi reconstrui aceste două lucruri, atunci viitorul Uniunii este foarte sumbru.

Mark Galeotti: De ce sunt oamenii dispuşi să creadă bizarele teorii ale conspiraţiei raspândite de canalele media sprijinite de statul rus? Răspunsul este acela că cetăţenii nu mai au încredere în propriile guverne şi în politicienii care îi reprezintă, astfel că deziluziile publice occidentale se transformă în materie primă ideală. Ruşii nu fac decât să speculeze neîncrederea acumulată între guvernanţi şi guvernaţi.

Prin gestionarea greşită a problemei greceşti, prin tratamentul toxic aplicat Atenei, prin faptul că am permis să apară resentimente politice şi economice, am oferit Rusiei, dacă nu o victorie, cel puţin o oportunitate.

O reglementare financiară adecvată poate fi, din multe puncte de vedere, la fel de importantă din perspectiva securităţii naţionale, ca şi cheltuirea a 2% din PIB pe tancuri.

Corupţia şi cleptocraţia ar trebui percepute ca fiind absolut centrale pentru securitatea contemporană. Deseori însă acestea sunt percepute drept probleme ale guvernării, fără a fi văzute ca ameninţări reale de securitate.

John Mackinlay: Dacă mergem şi mai în adâncime vom descoperi că toţi acei indivizi trăiesc în familii şi enclave unde sunt înconjuraţi de „fumatori pasivi” – de o solidaritate pasivă –, de oameni care, chiar dacă nu oferă terorismului o susţinerea activă, formează totuşi un rezervor de resentimente, trăiesc într-o atmosferă de alienare. (...) Decapitarea nucleelor teroriste nu rezolvă problema societală, pentru că rădăcinile rămân acolo, asigurând regenerarea. Niciun guvern european nu are curajul moral să spună acest lucru.

Adam Kirsch: Situaţiile cu care se confruntă Europa astăzi pot fi descrise ca o restabilire a graniţelor de la nivel colonial descrise de Fanon, dar, de data aceasta, pe continent, chiar la nivelul oraşelor. Încă o dată, vorbim de două lumi: una prosperă şi integrată, una săracă şi exclusă. Se văd reciproc de aproape, iar asta generează impulsuri spre o auto-afirmare violentă. Diferenţa critică între atunci şi acum este aceea că nu mai e posibilă nicio eliberare sau separare a populaţiilor în Franţa sau Germania.