De ce nu a invocat Parisul articolul 5 al NATO

Solidaritate franco-americană

După atentatele de la 11 septembrie, NATO îşi activa pentru prima data în istoria sa garanţiile de apărare colectivă circumscrise articolului 5. Atentatele de la Paris au generat o altă premieră: invocarea clauzei de solidaritate mutuală a UE. De ce a preferat Franţa articolul 5 al UE?

Analiza realizată de Martin Michelot poate fi consultată integral pe Defence Matters.

Prin utilizarea mecanismelor obligatorii ale UE, Franţa indică faptul că aşteaptă ca partenerii săi să se alăture şi să-şi împrumute capacităţile şi forţele pentru combatere a terorismului, pe teritoriul european şi în afara sa. Eşecul aparent al serviciilor de informaţii franceze şi belgiene de a detecta planurile atacatorilor este reprezentativ pentru cât de mult trebuie consolidată cooperarea transfrontalieră în Europa; în acelaşi timp, rata tot mai mare de atacuri aeriene franceze împotriva poziţiilor strategice ale ISIS arată intenţia de a acţiona rapid şi decisiv, ceva ce Franţa nu are capacitatea de a face pe cont propriu.

Franţa trimite un mesaj clar că valorile europene sunt sub atac şi că apărarea lor presupune un demers colectiv.

Ministrul de Externe al Franţei a precizat recent ca "Franţa nu mai poate să facă totul pe cont propriu ", în condiţiile în care armata sa riscă superextinderea pe fondul angajamentelor în regiunea Sahel-Sahara, Liban, Golful Guineea şi Irak. Prin urmare, Franţa aşteaptă "o cooperare în materie de capacităţi în Siria şi Irak, sau de sprijin în alte operaţiuni", aspect la care preşedintele Hollande a făcut aluzie prin evidenţierea ţărilor în care Franţa lupta împotriva terorismului, care includ, de asemenea, şi Nigeria.

Franţa trimite un mesaj clar că valorile europene sunt sub atac, şi că apărarea lor (şi, prin extensie, apărarea întregului proiect politic al UE), este un demers colectiv. Asta nu înseamnă că Franţa aşteaptă angajamente militare de la statele membre UE în Siria şi Irak împotriva ISIS sau în regiunea Sahel. Cu toate acestea, Franţa dezvoltă contextul politic necesar pentru a solicita sprijin militar concret de la partenerii săi europeni. Sunt vizate puteri militare majore din Europa, cum ar fi Germania, dar şi Marea Britanie, Polonia şi Italia.

Tratatul Nord-Atlantic Washington DC, 4 aprilie 1949 Articolul 5

Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.

O coaliţie flexibilă

Prin decizia de a nu invoca articolul 5, Parisul este privat de puterea de foc superioară a SUA, de care Franţa are nevoie pentru a obţine efecte decisive pe teren. Prin urmare, putem specula că s-a renuntat la articolul 5 pentru a creşte flexibilitatea coaliţiei: orice acţiune întreprinsă de Alianţă ar necesita un grad semnificativ de coordonare măsură în care Franţa nu este dispusă politic să investească, într-un moment în care guvernul vrea rezultate rapide.

S-a renunţat la articolul 5 pentru a creşte flexibilitatea coaliţiei.

În al doilea rând, invocarea articolul 5 ar implica riscuri politice şi militare mai mari, pentru că situaţia geopolitică este foarte diferită de momentul 11 septembrie: securitatea europeană este mult mai tensionată, nu doar din cauza refugiaţilor, dar mai ales pe fondul ameninţărilor de pe flancul estic al NATO ceea ce ar complica semnificativ participarea tuturor aliaţilor în orice fel de operaţiune militară. Franţa nu poate risca invocarea articolul 5 doar pentru a vedea cum consensul se prăbuşeşte gradual. Acest lucru ar avea consecinţe dezastruoase pentru viabilitatea articolului 5 în cazul apărarii statelor baltice împotriva unei eventuale agresiuni ruse. Calculul este acela că Franţa îşi poate atinge obiectivele urmărite folosind nivelul actual de implicare al SUA. În acelaşi timp, întreaga situaţie pune presiune asupra partenerilor europeni ceea ce slăbeşte o parte din presiunea sub care există propriu-zis pe armata franceză.

Franţa nu poate risca invocarea articolul 5 al NATO doar pentru a vedea cum consensul se prăbuşeşte gradual.

În al treilea rând, s-ar ridica inevitabil problema leadershipului oricărei operaţiuni de articol 5. Este puţin probabil că Franţa s-ar fi mulţumit, din raţiuni politice interne să transfere leadershipul operaţional  Statelor Unite. Prin urmare, orice coaliţie condusă de NATO ar fi suferit de o lipsă de leadership şi ar fi putut afecta potenţialul de descurajare al articolului 5.

Decizia neinvocării articolului 5 lasă Franţa în scaunul şoferului efortului colectiv european.

Conjunctura actuală permite Franţei să-şi asume coordonarea nominală asupra coaliţiei europene şi sa lucreze îndeaproape şi mai eficient cu partenerii coaliţiei existente. Decizia neinvocării articolului 5 creşte flexibilitatea şi face coaliţia mai agilă, lăsând Franţa în scaunul şoferului efortului colectiv european. Acest lucru permite Franţei să-şi consolideze rolul de lider în sfera apărării europene, o poziţie asumată în mod deschis de către François Hollande în campania sa prezidenţială.

O istorie tensionată  

Nu în ultimul rând, relaţia tensionată dintre Franţa şi NATO nu trebuie uitată. În ciuda reintegrării Franţei în comandamentul militar al NATO în 2009, Franţa rămâne un campion al apărării europene, un instrument politic considerat de politicieni că îi reflectă mai bine opţiunile, mai ales acelea care nu depind de capriciile Statelor Unite. Deşi după 2009, Franţa şi-a asumat un rol predominant în NATO, totul depinde de o evaluare pragmatica de la caz la caz şi în ce măsură acesta serveşte intereselor sale. Adesea calculele politice, înclină de multe ori balanţa către UE, în ciuda convergenţei în creştere dintre SUA şi Franţa dar şi a decalajului care pare să se fi instalat între anumiţi aliaţi europeni pe tema folosirii forţei.

Franţa rămâne un campion al apărării europene.

Pe plan intern, a vinde o intervenţie NATO politicienilor care îşi amintesc de implicarea SUA în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord s-ar fi dovedit dificilă, chiar dacă ar fi oferit şansa de a demonstra că NATO nu reprezintă doar SUA. Prin urmare, decizia de a nu invoca articolul 5 consacră o atitudine de tip love-hate faţă de NATO în viitorul apropiat şi diminuează posibilitatea ca Hollande să fie criticat pentru că s-a îndepărtat de tradiţiile militare ale Franţei.  

Ce urmează?

Invocarea articolului 5 ar fi presat Alianţa să acţioneze imediat şi decisiv. Prin urmare, este legitim să ne întrebăm ce ar putea obţine o mare coaliţie militară, în cazul în care nu există nici o dorinţă din partea  principalilor actori de a desfăşura trupe terestre sau de a conveni asupra unei zone de interdicţie aeriană (a cărei utilitate este contestată, şi care ar necesita cooperarea Rusiei), în scopul creării de coridoare umanitare.

Este legitim să ne întrebăm ce ar putea obţine o mare coaliţie militară, în cazul în care nu există nici o dorinţă din partea  principalilor actori de a desfăşura trupe terestre.

Orice discuţie despre o campanie militară avansată trebuie făcută cu plecare de la intervenţia militară în Libia din 2011 (desfăşurată mai întâi de Franţa-Marea Britanie şi apoi NATO). În timp ce efectele decisive au fost obţinute rapid pe teren, lipsa unui plan viabil pe termen lung pentru stabilizarea ţării au aruncat Libia în instabilitate politică, iar guvernul a pierdut controlul asupra unor părţi mari din teritoriul naţional în favoarea grupurilor teroriste.

O Sirie haotică ar fi o provocare încă şi mai mare pentru NATO: ISIS va profita de această situaţie în timp ce refugiaţii vor continua să curgă spre Europa.

Martin Michelot este director al programului Europa Globală şi director de cercetare în cadrul Europeum Institute for European Policy din Praga. Analiza poate fi consultată în întregime pe Defence Matters.