Cu „tutelă“ sau fără? Cu FMI sau fără?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La încheierea evaluării anuale a economiei româneşti, Reza Baqir, noul şef al misiunii FMI în România, a recomandat, luni - 14 martie, amânarea unor măsuri de relaxare fiscală, precum reducerea TVA de la 20% la 19% şi eliminarea euroaccizei, care ar trebui să intre în vigoare în 2017, „astfel încât bugetul să ajungă anul viitor la un deficit de 2% din PIB” – la fel, a recomandat „evitarea unei creşteri excesive a salariului minim”.

Ultimul acord al României cu FMI a expirat în octombrie anul trecut, iar de atunci au loc discuţii despre necesitatea altuia. Guvernul Ponta dorea încheierea unui nou acord de împrumut, având ca miză implementarea de reforme structurale şi nu deficitul bugetar. BNR socotea atunci că un nou acord ar fi oportun, chiar dacă nu obligatoriu. În schimb, premierul Cioloş a anunţat chiar de la preluarea mandatului că situaţia financiară a României nu necesită un nou acord. 

În general, vocile din establishment vorbesc despre acordul cu FMI ca despre ceva care „să ne menţină pe calea reformelor necesare”. Criticii îi acuză însă pe decidenţii români, de ieri sau de alaltăieri, că – „spre deosebire de omologii unguri sau polonezi” – preferă să lase pârghiile guvernării în mâinile unor instanţe externe, care „să-i scape de responsabilitatea unor politici locale de dezvoltare”. 

Ne poate fi mai bine cu o „tutelă” internaţională, în acest caz a FMI, decât fără? – am întrebat încă din noiembrie. Un răspuns, didactic, de la profesorul Vladimir Pasti: 

Acordul cu FMI poate deveni o tutelă, inclusiv politică, dar la fel de bine poate să devină o legitimare a unor politici autohtone care încearcă să iasă de sub alte tutele, mai puţin convenabile.

articol din ediţia FP România nr 50 (februarie/ martie 2016) 

Unu. Problema nu este atât de simplă, şi în niciun caz nu se reduce la „tutelarea” de către FMI a politicilor fiscale, bugetare etc. Ca să nu ne scufundăm în detalii istorice, este suficient să amintim că România a intrat în Uniunea Europeană cu condiţia să accepte, din capul locului, să fie tutelată în domeniul Justiţiei prin celebrul Mecanism de Control şi Verificare prevăzut în Tratatul de Aderare. În afară de Bulgaria, a cărei aderare la UE a fost condiţionată de aderarea României, şi reciproc, această prevedere specială nu a mai fost aplicată niciunei alte ţări candidate, nici înainte, nici după aderarea României. Mai mult, MCV era, teoretic, destinat să existe doar pe o perioadă limitată de timp, dar uite că există deja de nouă ani (ignor perioada de monitorizare a Justiţiei şi condiţiile impuse în cursul negocierilor de aderare) şi nu se întrevede nicio perspectivă de renunţare la el din partea Comisiei Europene.

Apoi, România, deşi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în tratatul Schengen pentru a fi devenit membră a acestuia încă de câţiva ani, este în continuare neacceptată din motive care, de cele mai multe ori, nici măcar nu sunt invocate: pur şi simplu, unele dintre ţările membre ale tratatului respectiv nu vor să accepte România ca membru. Este o altă formă de „tutelă” a României, de data asta nu de către Comisia Europeană sau alte instituţii internaţionale, ci direct de oricare dintre cele mai dezvoltate ţări ale UE.

Aderarea României la Euro este o altă problemă a relaţiilor dintre România şi alte ţări membre ale UE care, evident, conduce la o nouă „tutelă”. Faţă de perioada 2009-2011, în care nu a mai îndeplinit condiţiile tehnice ale introducerii monedei europene, principalele probleme apărute atunci au fost rezolvate, din 2012-2013 România îndeplineşte toate condiţiile prevăzute. Evident, în mai mare măsură decât Grecia, care nu le-a îndeplinit şi, în plus, şi faţă de alte ţări care şi-au luat obligaţia să le îndeplinească dar le-au încălcat după introducerea noii monede. Ca urmare a deciziei politice româneşti de a introduce euro ca monedă naţională, adică de a adera la Zona Euro, România a aderat la toate tratatele şi mecanismele propuse de liderii Zonei Euro pentru rezolvarea crizei financiare şi a datoriei suverane a unor ţări din zonă (PIIGS), deşi moneda sa naţională este încă leul şi va mai fi. Nu a ajutat, pentru că nici proiectul de aderare la Zona Euro în 2019 nu a fost susţinut de partenerii noştri din UE şi de Banca Central Europeană (BCE) – în schimb a apărut o tutelă suplimentară exprimată prin necesitatea aprobării bugetului naţional nu doar de către Parlament şi Preşedinte (care îl poate respinge o singură dată), ci şi de către funcţionari ai Comisiei Europene (CE).

Doi. Cele de mai sus nu sunt decât câteva dintre „tutelele” pe care România le-a acceptat cu entuziasm până acum în dorinţa de a-şi îndeplini obiectivul strategic pe termen lung al politicii sale externe postcomuniste: integrarea în zona aparent privilegiată a Europei Occidentale şi a regiunii nord-atlantice, ca o garanţie pe viitor că nu va intra sub dominaţia oricărei alte mari puteri sau a unor puteri regionale, existente sau potenţiale. Mai sunt destule pe care nu le-am pomenit aici, inclusiv unele mai importante chiar decât cele amintite, dar mai puţin vizibile.

Important este faptul că România postcomunistă şi-a atins acest obiectiv strategic, dar cu costuri majore. Dincolo de costurile perioadei de aderare, cel mai important cost este această limitare a României la situaţia de periferie politică, economică şi socială a UE. Iar unul dintre mecanismele menţinerii ţării noastre în această poziţie este tocmai acest ansamblu de „tutele”. Iar cel mai important efect final al tuturor acestora este, desigur, subdezvoltarea, în ciuda creşterii economice.

Trei. Faţă de aceste multe tutele, o nouă eventuală tutelă a FMI este minoră şi slabă. Şi este cu atât mai puţin importantă în condiţiile actuale, când România este relativ echilibrată macro-economic. Chiar dacă menţine în continuare destule vulnerabilităţi, acestea sunt deocamdată latente.

Tutela FMI (nu a combinaţiei FMI-CE) ar fi, în prezent, benignă şi mult mai puţin dominantă decât multe alte tutele pe care românii nu le discută şi nu le dispută. În primul rând, pentru că FMI nu vine decât atunci când este chemat şi nu stă decât atât cât este dorit. Spre deosebire de multe alte tutele, aceasta poate fi respinsă sau anulată oricând, şi nu doar din iniţiativa FMI, dar şi din iniţiativa României. În al doilea rând, pentru că FMI este interesat doar de echilibrele macro-economice la nivel statal şi face recomandări privind atingerea unor obiective macro-economice care trebuie să fie însuşite de partenerii români ai FMI (în principal guvernul şi BNR). În al treilea rând, pentru că efectele acordului cu FMI depind de modul în care acesta este utilizat de partea română. Pentru că acordul poate deveni o tutelă, inclusiv politică, dar la fel de bine poate să devină o legitimare a unor politici autohtone care încearcă să iasă de sub alte tutele, mai puţin convenabile. Această afirmaţie are nevoie de nişte precizări.

Deşi, teoretic, FMI este o instituţie internaţională exclusiv tehnocrată, în realitate face obligatoriu şi politică. Şi anume politica celor mai importanţi dintre membrii şi finanţatorii săi, un mic număr de ţări dintre cele mai dezvoltate ale lumii, în principal SUA. Câtă vreme aceşti decidenţi reali ai politicilor FMI sunt în deplin acord între ei, FMI nu are o problemă. Dar când ei intră în dezacord, cum s-a întâmplat în perioada crizei financiare, FMI este nevoit să adere la una sau alta dintre politicile promovate de marile puteri. Cel mai bun exemplu în acest caz este Grecia, care, ajungând în pragul falimentului statal, a fost nevoită să sacrifice prezenta generaţie pentru a răspunde cerinţelor UE, considerate de greci excesive, în schimbul a doar 86 de miliarde de euro necesare supravieţuirii sale ca membră a Zonei Euro. Acordul cu UE-BCE nu face însă decât să mărească datoria externă a Greciei şi să-i amâne cu puţini ani intrarea în insolvenţă. De aceea, Grecia a cerut în schimbul sacrificiilor pe care le face o renegociere a întregii sale datorii externe, şi mai ales ştergerea unei părţi importante a acesteia, pentru a elibera fonduri necesare reconstrucţiei sale economice. Aparent surprinzător, tocmai FMI i-a venit aici în ajutor Greciei, refuzând să colaboreze cu CE şi BCE în cazul în care acestea nu sunt de acord cu cerinţa Greciei, motivând tehnic faptul că datoria grecească este nesustenabilă. Faptul că Grecia a cerut anularea datoriei sale externe poate fi considerată o simplă obrăznicie şi ignorat. Faptul că FMI a justificat cererea Greciei stânjeneşte serios decidenţii politici ai UE, căci autoritatea tehnică a FMI nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât ei înşişi i-au solicitat colaborarea şi se bazează pe evaluările acestei instituţii. Este un bun exemplu că un acord cu FMI poate fi, în acelaşi timp, un avantaj şi un dezavantaj, un atu pentru a ocoli unele tutele, dar şi un instrument de întărire a acestora.

Patru. Aşa că răspunsul meu final la întrebarea despre „tutela FMI” este DEPINDE.

Depinde de politica pe care o urmează FMI, de obiectivele pe care vrea să le atingă o guvernare prin intermediul noului acord, de conţinutul scrisorii de intenţie etc. Nu depinde de suma acordată de FMI, căci oricâţi bani ar primi un guvern, pe de o parte, va trebui să-i dea înapoi, iar pe de altă parte nu banii contează, ci ce faci cu ei.

Cinci. Argumentul pe care îl utilizează unii susţinători ai acordului, potrivit căruia un acord cu FMI poate fi un instrument care ar compensa, cu expertiză tehnică şi voinţă politică binevoitoare, incompetenţa şi, eventual, lăcomia unei guvernări mi se pare o prostie pe care nu mă ostenesc să o combat aici.

Vladimir Pasti este profesor la SNSPA Bucureşti, unde predă cursuri de sociologie politică, tranziţie şi dezvoltare. Printre volumele scrise: România în tranziţie. Căderea în Viitor (1995) sau Noul capitalism românesc (2006).

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite