Cu Rusia în locul Ucrainei în Marea Neagră, cum rămâne cu exploatarea resurselor României?

Cu Rusia în locul Ucrainei în Marea Neagră, cum rămâne cu exploatarea resurselor României?

Fragment din coperta ediţiei FP România nr. 40

După anexarea Crimeii, va recunoaşte Rusia actuala delimitare a platoului continental şi a zonei economice exclusive între România şi Ucraina? Ce va mai putea păstra Kievul din resursele energetice euxine? Şi ce planează asupra perimetrelor şi exploatărilor româneşti? O analiză tehnică, din perspectiva dreptului internaţional şi a tematicii securităţii energetice în Bazinul Mării Negre. De Radu Dudău şi Laurenţiu Pachiu

Ştiri pe aceeaşi temă

Fragment dintr-un amplu articol publicat în ediţia FP România nr. 40 (iunie/ iulie 2014)
 
(...) Din perspectiva dreptului internaţional public, secesiunea regiunii Crimeea şi devenirea acesteia ca parte integrantă a Federaţiei Ruse reprezintă o temă ce aparţine unui domeniu extrem de complex şi disputat: cel al recunoaşterii şi succesiunii statelor. Argumentele legale uzitate de Rusia în susţinerea procesului de secesiune şi integrare a Crimeei s-au fundamentat pe următoarele temeiuri: 
Controlul istoric exercitat asupra regiunii.
Dreptul popoarelor la autodeterminare.
Precedentul Kosovo, aşa cum a fost interpretat de Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) prin decizia sa consultativă din iulie 2010, prin care s-a statuat legalitatea declaraţiei de independenţă a regiunii Kosovo. (A se remarca poziţia contradictorie a Rusiei, în condiţiile în care aceasta s-a numărat printre statele care nu au recunoscut independenţa Kosovo.) 
 
De facto, situaţia este bine suprinsă în declaraţia de presă a preşedintelui Republicii Belarus, Alexander Lukaşenko, din 23 martie 2014: „Astăzi, Crimeea face parte din Federaţia Rusă; indiferent dacă recunoaştem acest lucru sau nu, starea de fapt nu se va schimba. Dacă Crimeea va fi recunoscută ca o regiune a Federaţiei Ruse de jure nu prea contează.” Astfel, se pare că în spaţiul geopolitic afiliat Moscovei, dilema raportului dintre dreptul internaţional (ex injuria ius non oritur – actele ilegale nu crează lege) şi politica de putere (ex factis oritur ius – faptele au tendinţa de a deveni lege) a fost „soluţionată” în favoarea celei din urmă. (...) 
 
Dreptul şi practica internaţională modernă converg în a nu accepta scoaterea principiului de drept internaţional al auto-determinarii popoarelor din contextul istoric al colonialismului, în care acesta a fost recunoscut, şi transpunerea acestuia în argumentaţiile ce justifică un drept la secesiunea unilaterală în cazul statelor naţionale independente. (...) 
 
Promovarea de către Moscova a unor similitudini între secesiunea Crimeei şi cazul independenţei Kosovo în scopul justificării secesiunii din perspectiva dreptului internaţional nu este fundamentată. Înainte de toate, prin opinia sa consultativă în cazul Kosovo, CIJ nu a confirmat legalitatea statalităţii Kosovo, ci doar a susţinut că declaraţia de independenţă nu contravine dreptului internaţional. Apoi, premisele declarării independenţei Kosovo au fost cu totul diferite, regiunea respectivă aflându-se sub administrare internaţională la acel moment dat, motivaţia fiind presiunile etnice la care era supusă populaţia kosovară – ceea ce nu pare să fi fost cazul populaţiei rusofone din Crimeea. De asemenea, Kosovo nu a fost recunoscut ca stat de întreaga comunitate internaţională (deosebit de relevantă fiind absenţa recunoaşterii la nivelul ONU). În plus, în cazul Crimeii există indicii că secesiunea a avut loc în contextul prezenţei unor forţe militare, altele decât ale statului ucrainean, deci, sub ameninţarea fortei. Nu în ultimul rând actele de putere politică ale Rusiei emise în scopul integrării/anexării regiunii Crimeea au avut un scop şi au produs efecte contrare dreptului internaţional, în particular în raport cu Tratatul bilateral de prietenie, cooperare şi parteneriat dintre Ucraina şi Rusia din 1997 (care statuează în art. 3 principiul respectării integrităţii teritoriale) şi Tratatul dintre cele două ţări privind statutul flotei ruse la Marea Neagră. Faţă de acest ultim aspect, poziţia Kremlinului pare să fie însă clarificată prin declaraţiile preşedintelui Putin din 4 martie 2014, la o conferinţă de presă în Novo Ogariovo: dacă în Ucraina ar avea loc o revoluţie, ar rezulta un nou stat, cu care Rusia nu consideră că are încheiat vreun tratat. Desigur, schimbarea de regim de la Kiev nu ar afecta, însă, în opinia preşedintelui rus, situaţia datoriilor Ucrainei către Rusia.
 
În fapt, situaţia din Crimeea se aseamănă mult mai mult cu cazul Ciprului. După ce populaţia turcă din nordul insulei Cipru şi-a declarat independenţa în 1983 – sprijinită de prezenţa militară turcă pe teritoriul insulei – şi a procedat la crearea statului denumit Republica Turcă a Ciprului de Nord, până în ziua de azi singurul stat care a recunoscut statalitatea noii entităţi a rămas Turcia. Un rol important în direcţionarea atitudinii comunităţii internaţionale faţă de situaţia din Cipru l-au reprezentat şi rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU prin care declaraţia de independenţă ciprioto-turcă a fost declarată ilegală, iar comunitatea internaţională a fost îndemnată să nu recunoască noua entitate statală. În ceea ce priveşte regiunea sudică a insulei, populată de etnici greci, aceasta a dobândit recunoaşterea internaţională deplină (exceptând recunoaşterea din partea Turciei), fiind stat membru al UE şi al ONU. În pofida acestei stări de drept, Republica Turcă a Ciprului de Nord a continuat să acţioneze de facto ca un stat deplin suveran, contribuind însă la menţinerea unei stări tensionate în zona sud-est mediteraneană, în special în ceea ce priveşte relatiile dintre Turcia, Cipru şi Grecia. Felul în care aceste tensiuni s-au manifestat în privinţa explotării resurselor de hidrocarburi din Bazinul Mediteranean prezintă un interes deosebit în anticiparea evoluţiilor energetice din Bazinul Mării Negre, aspecte pe care le vom trata în continuare.
 
Justificarea anexării
 
Revenind, este evident că în viitorul apropiat vom asista la încercările Rusiei de a legitima juridic exercitarea suverantităţii sale asupra teritoriului Crimeii, mai ales prin impunerea stării de facto în relaţiile sale internaţionale, ceea ce va pune în discuţie dacă Rusia va mai fi ţinută sau nu, ca stat successor, de obligaţiile internaţionale ale Ucrainei care priveau suveranitatea exercitată de Ucraina asupra peninsulei. Şi aici ne referim, îndeosebi, la aspectele ce ţin de platoul continental şi zona economică exclusivă din Marea Neagră.
 
În anticiparea poziţionării Rusiei în problema preluării sau nu de către aceasta a unor drepturi şi obligaţii internaţionale ale Ucrainei cu privire la teritoriul Crimeii (inclusiv zonele adiacente din Marea Neagră), apreciem ca necesară analiza aplicabilităţii dreptului internaţional public în materia succesiunii statelor la cazul dat.
 
În teoria, practica şi cadrul normativ al dreptului internaţional public există două curente principale în privinţa succesiunii statelor la tratate internaţionale:
teza succesiunii universale a statului succesor la tratatele internaţionale ale statului predecesor; şi
teza tabula rasa (derivând din principiul de drept roman res inter alios act, i.e. actele dintre două părţi nu pot beneficia sau dăuna terţilor), conform căreia statul succesor poate selecta tratatele predecesorului la care doreşte să devină parte. (...) 
 
Este important de reţinut că în privinţa ambelor principii, din raţiuni de stabilitate geopolitică, cutuma internaţională exclude de la orice revizuire sau respingere a succesiunii pentru tratatele care se referă la delimitări de frontieră sau la utilizarea unor teritorii.
 
Parcurgerea acestor elemente de drept internaţional prezintă o relevanţă deosebită în ceea ce priveşte obligaţiile şi drepturile statelor riverane Bazinului Mării Negre – mai precis, dacă Rusia şi/sau Ucraina vor continua să respecte angajamentele internaţionale privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive asumate până în prezent cu celelalte state riverane. În sens economic, aceste aspecte de drept vor fi intens vehiculate în viitorul apropiat, atunci când, în mod inevitabil, va fi supusă dezbaterii explorarea şi exploatarea potenţialului de hidrocarburi din Marea Neagră.
 
Cel mai probabil, Rusia va pleda pentru inaplicabilitatea Convenţiei de la Viena, ceea ce va plasa disputa în zona principiilor de drept internaţional general acceptate (cutuma). În această ipoteză, lupta argumentelor (alături, desigur, de problema legalităţii actului însuşi de secesiune şi anexare) se va purta în jurul criteriului „dependenţei şi identităţii” Crimeii, respectiv dacă separarea sa de Ucraina a fost un act de autodeterminare (spre a justifica aplicarea regulii tabula rasa) sau dacă Crimeea nu s-a manifestat ca un teritoriu dependent până la secesiune (ceea ce ar justifica aplicarea regulii continuităţii).
 
Situaţia activităţilor petroliere offshore din Marea Neagră în contextul noului statut al Crimeii
 
Până la secesiunea Crimeei, Ucraina delimitase perimetre petroliere offshore în largul coastelor peninsulei Crimeea, dintre care cele mai importante sunt Skifska, Forosa, Prikerchinskaya şi Tavriya. Cu puţin timp înainte de căderea regimului Ianukovici, guvernul ucrainean s-a aflat foarte aproape de a semna un acord de împărţire a producţiei pentru perimetrul Skifska cu Exxon Mobil şi Royal Dutch Shell, având ca parteneri companiile OMV-Petrom şi compania de stat ucraineană Nadra Ukrainy – licitaţie contestată de compania rusească Lukoil. Pentru perimetrul Prikerchinskaya, anul trecut a fost semnat un acord de împărţire a producţiei cu un consorţiu condus de compania italiană ENI (din care mai fac parte EDF, Vody Ukrainy şi Chornomornaftogaz) pentru zona de sud, iar pentru restul cu un consorţiu ucraino-rus condus de Vanco (compania oligarhului Rinat Ahmetov), împreună cu Lukoil. 
 
Dezvoltările în domeniul petrolier din Ucraina l-au determinat pe fostul premier ucrainean Mykola Azarov să declare în vara lui 2013 că se aşteaptă ca Ucraina să dobândească suficienţă în producţia domestică de gaze naturale în urmatorii 10 ani, urmând ca probabil să îşi permită exporturi în jurul anului 2020. În prezent, 2/3 din gazul consumat in Ucraina este importat din Rusia, Ucraina fiind al doilea cel mai important client de gaze naturale al Rusiei, după Germania.
 
Tensiunile ce macină astăzi regiunea au determinat însă Exxon Mobil să declare în martie 2014 că va suspenda orice activitate în perimetrul Skifska până la soluţionarea situaţiei din Ucraina. Iar Shell a anunţat încetarea oricăror discuţii pe acest proiect.
 
Din punct de vedere juridic, aceste companii de energie se află în situaţia unor acorduri petroliere încheiate cu un partener (guvernul ucrainean) care, prin pierderea jurisdicţiei asupra zonei economice exclusive din Marea Neagră în favoarea Federaţiei Ruse, nu mai deţine controlul de facto asupra drepturilor acordate companiilor, drepturile sale suverane rămânând fără obiect. (...)
 
Exceptând probabil companiile ruse, nu este de aşteptat ca activităţile offshore să fie reluate în zonă în curând, din cauza statutului juridic incert al regiunii Crimeea. Chiar şi în ceea ce priveşte companiile ruse potenţial interesate de zonă, rămâne de văzut cum vor fi rezolvate aspectele ce ţin de legislaţia domestică rusă, precum amendamentele din 2008 la Legea subsolului, care prevede că proiectele offshore se vor desfăşura numai de către companii deţinute cel puţin 50% de către statul federal rus şi care au o experienţă mai mare de 5 ani în industrie. În plus, în situaţia în care Rusia ar proceda la activităţi petroliere în perimetrele offshore adiacente Crimeei, s-ar confrunta cu o altă provocare de natură tehnică şi logistică, şi anume transportul eventualei producţii de ţiţei şi gaze naturale către terminale petroliere sau reţele magistrale. În această privinţă, Rusia va căuta să dezvolte o infrastructură de transport energetic peste Strâmtoarea Kerci. Aşadar, controlul asupra Crimeii reprezintă şi un factor de cost pentru Moscova.
 
Pentru ţările regiunii, cea mai importantă evoluţie o reprezintă o posibilă reconsiderare a delimitării mărilor teritoriale, platourilor continentale şi zonelor economice exclusive, după preluarea controlului asupra Crimeei de către Federaţia Rusă. (...) 
 
Făcând abstracţie de legalitatea apartenenţei Crimeii la Federaţia Rusă (care ar trebui să invalideze orice pretenţii ruseşti din perspectiva dreptului internaţional), o redefinire a limitelor teritoriale în Marea Neagră nu ar putea afecta în mod direct şi teoretic decât Ucraina, amplificând riscurile sale de securitate. 
Pentru România este esenţial a se cunoaşte dacă exercitarea suveranităţii ruse asupra Crimeei va putea justifica, potrivit tratatelor, principiilor de drept internaţional şi UNCLOS, o rediscutare a delimitărilor maritime între Rusia şi România, ca stat riveran adiacent.
 
Implicaţii asupra României
 
România are încheiat cu Ucraina Tratatul de bază privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare, intrat în vigoare la 22.10.1997. Tratatul circumscrie relaţiile bilaterale principiilor stabilite prin Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă şi celelalte documente ale OSCE. Consacrând principiul inviolabilităţii frontierelor, tratatul bilateral precizează că părţile vor agrea separat şi ulterior regimul frontierelor (prin tratat), precum şi delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive. Tratatul nu face nicio referire precisă la exploatarea resurselor subsolului din Bazinul Mării Negre.
 
În sensul celor agreate prin tratatul bilateral, România şi Ucraina au încheiat ulterior Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainiene, colaborarea şi asistenţă mutuală in probleme de frontieră, intrat în vigoare la 27 mai 2004. Articolul 1 din acest Tratat stabileşte câteva principii care vor fi aplicate de părţi în delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive. Singurul text care face referire la exploatarea resurselor din subsol este Articolul 18, care stabileşte ca lucrările de prospectare şi exploatare a subsolului se pot efectua până la cel mult 20 de metri de linia frontierei de stat, dacă părţile nu convin altfel. 
 
Blocarea negocierilor dintre cele două state în privinţa delimitării platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră (inclusiv statutul Insulei Şerpilor) a determinat supunerea acestui proces de către România (în acord cu Ucraina) sub jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie. La data de 3 februarie 2009, CIJ s-a pronunţat, stabilind liniile de delimitare. 
 
Ulterior pronunţării CIJ, România a încheiat numeroase acorduri petroliere de concesiune pentru activităţi de explorare şi exploatare până la limita platoului său continental şi a zonei economice exclusive – 
perimetrele Pelican, Muridava, Cobălcescu, Rapsodia, Trident, Neptun. Activităţile în aceste perimetre petroliere sunt în plină desfăşurare.
 
Urmare a secesiunii şi alipirii Crimeii la Federaţia Rusă, România se vede pusă în situaţia de facto de a avea frontieră comună în Marea Neagră cu Federaţia Rusă. Raportat la această realitate, problema centrală este de a cunoaşte dacă exploatarea de către România a resurselor subsolului din bazinul Mării Negre este cumva pusă în pericol de jure sau de facto.
 
În derularea jocului geopolitic din Marea Neagră precum, probabil, şi în perspectiva geopolitică mai vastă, Rusia ar putea susţine că actele internaţionale încheiate de autorităţile ucrainene în trecut, şi mai ales cele care ţineau şi de apartenenţa Crimeii la Ucraina (cum ar fi cele privind delimitări de frontieră sau de mare teritorială) nu îi sunt opozabile, forţând o rediscutare a acestora, nu neapărat din dorinţa de a obţine o soluţie favorabilă, cât mai ales de a induce o stare de incertitudine geopolitică în zonă.
 
Rusia ar putea susţine, de pildă, că nu mai recunoaşte şi nu se consideră ca succesor al Tratatului bilateral de prietenie, respectiv al Tratatului de delimitare a frontierei dintre România şi Ucraina sau că nu apreciază ca opozabilă decizia CIJ în speţa România-Ucraina, cu privire la elementele de teritoriu care sunt legate de Crimeea. (Această eventualitate este, totuşi, improbabilă văzută în lumina practicii consacrate a Rusiei în relaţiile sale internaţionale de a se prevala de tratate, nu de a le denunţa. Într-adevăr, după cum este menţionat în tratatul de încorporare a Peninsulei Crimeea în Federaţia Rusă, din 18 martie 2014, Moscova se obligă să aplice dreptul internaţional în ceea ce priveşte graniţele maritime în Mările Neagră şi de Azov (Art. 4, par. 3).)
 
După cum am arătat anterior, într-o asemenea situaţie va fi ridicată problema succesiunii statelor la tratate şi, respectiv, a naturii juridice (de izvor de drept) şi a efectelor deciziei CIJ în speţa Ucraina-România. Nici România, nici Rusia nu au devenit state părţi la Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, ceea ce înseamnă că în privinţa succesiunii drepturilor şi obligaţiilor Ucrainei în relaţia cu România (pe aspectele ce ţin teritorial de dreptul mării), va deveni aplicabilă cutuma internaţională. Confruntarea va fi deci între aplicarea principiului tabula rasa în succesiune (probabil, susţinut de Federaţia Rusă) şi cel al continuităţii (susţinut de România). După cum am arătat deja, principiile de drept internaţional însă nu permit extinderea efectelor succesiunii în ceea ce priveşte tratatele ce delimitează frontiere sau utilizarea unor teritorii, ceea ce ar însemna, teoretic, că regimul de frontieră stabilit prin tratatele României cu Ucraina să rămână neafectat. 
 
În scenariul unei relaţii ruso-române divergente în problema delimitării teritoriale în Marea Neagră intervin şi obligaţiile din tratatul bilateral încheiat între România şi Federaţia Rusă la 04.07.2003 şi intrat în vigoare la 27 august 2004, care face trimitere la Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă şi celelalte documente ale OSCE, reafirmând inadmisibilitatea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva integrităţii teritoriale. Şi totuşi, atât Tratatul bilateral de bază, care, din cauza conjuncturii istorice de la data încheierii sale, nu conţine prevederi care să se refere aprofundat la aspectele de integritate şi delimitare teritorială (la acea dată România nu avea graniţă comună cu Federaţia Rusă), cât şi mecanismul exclusiv de asigurare a respectării acestuia (ca în cazul oricărui alt tratat) prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU (în care Rusia deţine drept de veto), ne determină să estimăm – având în vedere şi preferinţa Rusiei, mai ales în situaţii limită, spre abordări politice şi geopolitice cu acoperire legalistă, în detrimentul celor legale – că respectivul tratat nu va conta într-o eventuală dispută româno-rusă.
 
Federaţia Rusă ar putea, de asemenea, susţine că Decizia CIJ din 2009 prin care s-a procedat la delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră între România şi Ucraina nu îi este opozabilă. Într-adevăr, deciziile instanţei internaţionale nu sunt opozabile decât părţilor care au agreat să supună disputa sub jurisdicţia curţii. Discuţia poate fi extrem de complexă în această privinţă, dreptul internaţional nebeneficiind de o codificare clară. Ar trebuie ca soluţia atinsă şi acceptată de România şi Ucraina urmare a deciziei Curţii să fie acceptată ca făcând parte din cutuma internaţională şi astfel să facă parte din dreptul internaţional. Respectiv, ar trebui ca decizia Curţii să fie considerată ca izvor de drept internaţional. Problematic este că aceste aspecte încă fac obiectul dezbaterilor doctrinare.
Astfel, cum am arătat, Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate stabileşte că o succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se referă la utilizarea unor anumite teritorii (articolele 11 şi 12). În concepţia Convenţiei, prin „tratat” se înţelege un „acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie încorporat într-un singur instrument sau două ori mai multe instrumente legate între ele, indiferent de modul în care este descris” (Convenţia reia definiţia „tratatului” din Convenţia de la Viena din 1969 privind Dreptul Tratatelor). (...) 
 
În situaţia în care, totuşi, interpretarea conform căreia decizia CIJ poate fi considerată ca făcând parte din setul de tratate româno-ucrainiene privind regimul frontierelor nu poate fi susţinută (şi nici parte a dreptului internaţional, ca o cutumă), atunci Rusia ar putea avea în vedere o revizuire a deciziei Curţii (deciziile nu pot fi atacate), în temeiul articolului 61 din Statutul CIJ (deşi Statutul Curţii consacră principiul autorităţii lucrului judecat – res judicata – în articolul 60, articolul 61 următor permite revizuirea, în anumite condiţii, a unei decizii în cazul „descoperirii unor factori decisivi necunoscuţi curţii la momentul emiterii deciziei”). Considerăm însă că secesiunea şi alipirea Crimeii la Federaţia Rusă nu ar putea, într-o interpretare rezonabilă, să reprezinte o „descoperire a unor fapte”.
 
Prin urmare, dacă Rusia va alege să nu respecte decizia Curţii din speţa Ucraina-Rusia, se va pune problema asigurării respectării/executării deciziei, fapt care, şi în această situaţie, presupune forţa executorie a Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia are drept de veto.
 
Un alt plan al unor posibile provocări ruseşti la adresa exercitării suveranităţii şi a oricăror activităţi economice de către România în platoul său continental şi zona economică exclusivă (plecând de la premiza că integrarea Crimeii în Federaţia Rusă este un fait accompli, lăsând în suspensie statutul juridic al acestui act politic), poate avea în vedere promovarea unor pretenţii de natură economică şi de mediu legate de eventuale activităţi de producţie de gaze naturale şi ţiţei în perimetrele româneşti. 
 
Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă din 4 iulie 2003, intrat în vigoare la 27 august 2004, stabileşte la articolul 8 că părţile vor colabora în domeniul protecţiei naturii în zona Mării Negre, precum şi în scopul utilizării raţionale a resurselor economice ale Mării Negre. În virtutea unei asemenea prevederi şi într-un cadru de discuţii cu conţinut potenţial litigios, Rusia ar putea susţine că activităţile petroliere româneşti aduc atingere mediului marin. În măsura în care o asemenea temă se acutizează, prin prezenţa militară în bazinul Mării Negre, Rusia ar putea „impune” de facto chiar o suspendare a activităţilor petroliere, ceea ce ar afecta serios planurile de securitate energetică a României.
 
Un alt element de natură a permite o „intervenţie” a Federaţiei Ruse în activităţile petroliere ale României în propria zonă economică exclusivă este absenţa oricăror acorduri interguvernamentale de ‘unitizare’  între România şi Ucraina (plecând de la premiza ipotetică că acestea ar trebui să fie preluate de Rusia în virtutea principiilor de drept privind succesiunea statelor). Practic, în situaţia în care companiile titulare de concesiuni offshore acordate de statul român ar face descoperiri şi ar demara exploatarea unor rezervoare de petrol care se extind peste limitele platoului continental şi zonei economice exclusive în zona maritimă a Federaţiei Ruse, este de aşteptat ca Rusia să determine începerea de negocieri legate de acorduri de exploatare în comun (pooling and joint petroleum development and operating agreements), având susţinere în acordurile internaţionale multilaterale (UNCLOS, Carta Drepturilor şi Obligaţiilor Economice ale Statelor 1974). În context geopolitic, asemenea negocieri pot fi îndelungate şi complexe (dreptul internaţional nu impune o obligaţie de a încheia un acord de dezvoltare în comun a resurselor naturale, ci doar de a coopera în acest sens), cu impact mod direct asupra aspiraţiilor româneşti de securitate energetică.
 
În atari condiţii, în situaţia în care Rusia ar alege calea politicii de putere brută în spaţiul de graniţă al UE şi NATO şi ar contesta efectele deciziei CIJ în speţa România vs Ucraina, Rusia ar avea două opţiuni: 
fie abordarea geopolitică, angrenând România în situaţii complexe, în regim de power play (soft sau hard, în funcţie de relevanţa şi puterea României ca stat membru NATO şi, în plan secundar, al UE); 
fie abordarea juridică şi judiciară, sub confortul poziţiei deţinute în Consiliul de Securitate al ONU. 
 
Desigur, cea mai probabilă este combinarea acestor două opţiuni. 
 
În privinţa abordării geopolitice, trebuie reţinut că un asemenea „joc” se va desfăşura în condiţii volatile, atât geopolitic (situaţia din Ucraina se va menţine ca arc de criză o lungă perioadă de timp), chiar şi juridic (după cum am arătat), cât şi din punct de vedere al reconfigurării regimurilor de securitate energetică în UE. În încercarea de a se distanţa de Ucraina ca stat de tranzit, Rusia va pune accent pe orice alternative, cum ar fi, de pildă, South Stream şi consolidarea unor relaţii bilaterale cu state europene ce sunt profund implicate în spaţiul energetic din Marea Neagră (Bulgaria şi Turcia, ca state riverane, Austria şi Italia, prezente cu companii energetice în zonă). 
 
Principalul factor „perturbant” în acest proces ar putea fi doar SUA, în momentul de faţă. România, ca stat periferic, dar totuşi membru al UE şi NATO, va putea beneficia de garanţii de securitate politică şi teritorială, însă în materie energetică , atâta timp cât la nivel comunitar nu se va fi conturat o serioasă politică comună, va fi nevoită să se bazeze, în primul rând, pe capacităţile proprii de cunoaştere, analiză, aplicaţie şi alianţe strategice. 
 
Laurenţiu Pachiu este avocat, Managing Partner al casei de avocatură Pachiu şi Asociaţii. Este şi membru al Energy Policy Group, grup de studii în domeniul energetic. Radu Dudău este profesor la Universitatea Bucureşti şi Director al Energy Policy Group. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările