Criza refugiaţilor este un test al Uniunii. Treptat, România ar putea deveni destinaţie pentru migranţi

Criza refugiaţilor este un test al Uniunii. Treptat, România ar putea deveni destinaţie pentru migranţi

Migranţi şi refugiaţi într-o gară din nordul Greciei, folosită drept tabără – 5 mai 2016. UE tot încearcă să convingă Turcia să-i oprească pe cei aflaţi în căutarea azilului în Europa. (Foto: AP)

Criza refugiaţilor pune la probă „Europa unită” – şi îi poate aminti de ce ar trebui să fie aşa. România are toate şansele să ajungă a doua Italie a Europei şi să se transforme dintr-o ţară de emigraţie într-o ţară de imigraţie. De Raluca Viman-Miller şi Darina Lepădatu


articol din ediţia FP România nr 51 (aprilie/ mai 2016)

Să ne permitem o metaforă. Zeus a văzut-o pe frumoasa prinţesă feniciană Europa în Tyre Liban – s-a îndrăgostit imediat şi, luând chipul unui minotaur, a răpit-o, a dus-o pe insula Creta, iar urmaşii lor au întemeiat civilizaţia minoică şi, ulterior, cultura greacă, leagănul civilizaţiei europene. Europa de azi, se poate argumenta, îşi are originile legendare în Orientul Mijlociu... Iar etimologia cuvântului Europa din greaca antică sugerează înţelesuri cum sunt eurys „larg" sau „deschis", şi ops „ochi" sau „faţă" – numele continentului poate fi interpretat, aşadar, şi ca sinonim cu ideea de vederi largi, deschidere şi toleranţă.

Europa reală trece azi printr-o criză de atitudini, de coeziune şi colaborare – cu surse în Orientul Apropiat. Se vorbeşte când de o criză a migranţilor, când de o criză a refugiaţilor. Dar trebuie să facem distincţia clară între statutul de imigrant şi cel de refugiat. Conceptul de migrant se referă la acei indivizi care pleacă în mod voluntar din ţara de origine către o ţară de adopţie în căutare de oportunităţi economice – când nu folosesc canalele de migrare legale aprobate de structurile guvernmentale, aceşti indivizi devin ceea ce numim migranţi ilegali. Refugiaţii sunt cei pe care situaţii de război, persecuţii şi calamităţi naturale îi forţează să îşi părăsescă ţara de origine. Conform legilor internaţionale, este inadmisibil – pe lângă că este inuman – să forţezi sau să ceri acestor persoane să se repatrieze cât timp în ţara de origine persistă condiţiile care le pun viaţa în pericol. Cei care se autodefinesc drept refugiaţi trebuie să solicite statulul legal de azilant. Procesul este complicat şi de lungă durată. Nu toţi cei care solicită azil vor primi acest statut, dar iniţial toţi refugiaţii au statutul de solicitant de azil. Cei care primesc statutul de azilant beneficiază legal de ajutor umanitar economic menit să îi susţină în procesul de integrare socială – ca ulterior să îi ofere şansa de a se reîntoarce în ţara de origine. 

Ţările est-europene vor trebui să dezvolte politici de migraţie ample, care nu se bazează pe izolare internaţională, ci pe acceptarea noilor realităţi geo-strategice – în care devin ţări de destinaţie, nici măcar doar de tranzit.

Criza refugiaţilor testează cât de deschisă şi tolerantă este Europa unită, faţă de cel mai mare val migrator de după Al Doilea Război Mondial. Până acum a demonstrat că Europa este profund divizată. Ţări din vestul continentului, dar şi din est, au creat mecanisme economice, politice si sociale pentru a face faţă problemelor create de valul de refugiaţi, în timp ce alte ţări membre ale Uniunii Europene au refuzat cu vehemenţă să colaboreze şi să împartă responsabilităţile generate de acestă criză umanitară. Conform Agenţiei pentru Refugiaţi a Naţiunilor Unite, 22 din 36 de ţări care au promis sprijin au reuşit să găzduiască majoritatea celor 1,1 milioane de refugiaţi care au pătruns în Europa în ultimele 14 luni. Poziţiile acestor naţiuni au suferit modificări, dar, în general, în conformitate cu obligaţiile internaţionale, au continuat să investescă efort în procesul de primire a refugiaţilor. Între acestea, Germania, Suedia, Olanda, Spania, Italia, Austria au făcut eforturi substanţiale în acest sens. Mai acută s-a dovedit problema ţărilor de tranzit, care s-au găsit în acestă poziţie având puţine soluţii şi căutând, în general, sprijinul vest-europenilor mai înstăriţi. Comisia Europeană a alocat anul trecut fonduri suplimentare menite să susţină eforturile financiare în creştere ale vecinilor din ţările vest-balcanice, în ciuda opiniilor publice defavorabile.

Uniunea se află într-un moment de criză întrucât atât legislaţia cât şi principiile îi sunt puse sub semnul întrebării. Spre sfârşitul anului trecut, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a avertizat că această criză are capacitatea de a distruge întregul edificiu european: în faţa celor 9.000 de refugiaţi care pătrund zilnic în Europa prin Grecia şi a celorlalte mii care intră prin Italia, Europa este incapabilă să răspundă unitar. Mai ţintit, preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, a subliniat că statele membre îşi promovează interesele naţionale înainte de a apăra valorile europene de solidaritate şi cooperare. Dacă într-adevăr se doreşte un spaţiu european comun consolidat, comparabil cu cel american, aceste atitudini sunt detrimentale şi împiedică procesul de coagulare politică, socială şi economică. Statele membre ale Uniunii au şi obligaţii şi îndatoriri, nu numai beneficii şi drepturi.

Problema este veche şi se reflectă în dezbaterile teoretice dintre susţinătorii teoriilor naturii inter-guvernamentale vs supra-statale asupra Uniunii Europene. Construcţia suprastatală este adesea percepută ca având tendinţe autoritariste, acuzată că impune statelor membre soluţii greu de acceptat. Pe de altă parte, Uniunea este necesară pentru a da putere economică şi politică blocului european. În timp ce avantajele şi dezavantajele continuă să fie dezbătute, un lucru se vede însă destul de clar: UE nu poate continua să aspire la un loc fruntaş pe piaţa globală şi să îşi menţină relevanţa politică mondială dacă nu construieşte un edificiu suprastatal funcţional. Iar asta vine cu neajunsurile uşor de imaginat ale necesităţii impunerii unor politici unitare. Statele membre, cu precădere ultimele intrate, trebuie să accepte că pentru a fi competitivă pe piaţa globală şi a avea o voce politică în climatul global contemporan, Uniunea are nevoie de capacitatea de a lua decizii consistente şi coerente. Liderii statelor membre care au negociat aderarea la UE trebuie să arate flexibilitate şi dorinţa de a susţine marele edificiu european. Politicile locale trebuie să aibă un loc secundar în raport cu politicile europene, dacă aceste state doresc ca UE să continue să existe şi să ofere şansele de dezvoltare şi securitate pe care le-a oferit până acum. În definitiv, această poziţie globală este principalul motiv pentru care respectivele state au aderat la spaţiul politic şi economic al Uniunii Europene.

Doar în anul 2014, înainte de a începe criza refugiaţilor din Siria, România a acceptat peste 700 de cereri de azil politic.

Opinia publică din România s-a pronunţat mai curând împotriva acceptării cotei de refugiaţi recomandate de UE, dar puţini îi arată că ţara este deja gazda a peste 60.000 de străini – proveniţi în principal din Turcia, R. Moldova şi China. Doar în anul 2014, înainte de a începe criza refugiaţilor din Siria, România a acceptat peste 700 de cereri de azil politic. Pe măsură ce România înaintează de la statutul de ţară în dezvoltare spre cel de ţară dezvoltată, din ce în mai mulţi migranţi vor fi atraşi să tranziteze sau să locuiască în acest stat al UE. România are toate şansele să ajungă a doua Italie a Europei şi să se transforme dintr-o ţară de emigraţie, care exportă imigranţi către alte state, într-o ţară de imigraţie, care va găzdui cetăţeni din regiuni mai puţin dezvoltate.

Deşi izolaţionismul perioadei comuniste, în care puţine persoane puteau să intre sau să iasă în şi din aceste ţări, s-a încheiat de 25 de ani, est-europenii nu sunt încă obişnuiţi cu fenomenul migraţiei. Dar actuala criză a refugiaţilor din Orientul Apropiat nu este o criză fără precedent, ci mai degrabă continuumul unui perpetuum mobile de populaţii în întreaga lume şi de când lumea. Ţările est-europene vor trebui să dezvolte politici de migraţie ample, care nu se bazează pe izolare internaţională, ci pe acceptarea noilor realităţi geo-strategice – în care devin ţări de destinaţie, nici măcar doar de tranzit. Estul Europei se poate bucura de beneficiile spaţiului economic comunitar, dar trebuie şi să îmbrăţişeze valorile sociale şi politice europene, dintre care respectul pentru drepturile omului şi diversitatea culturală sunt primordiale.

Raluca Viman-Miller este lector în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la University of North Georgia, Statele Unite. Darina Lepădatu este profesoară asociată de sociologie şi managementul conflictelor internaţionale la Kennessaw State University, Statele Unite.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: