Criza refugiaţilor: Ţările central-europene merg pe teren minat

Criza refugiaţilor: Ţările central-europene merg pe teren minat

Pregătiri pentru marcarea, cu numărul trenului şi data sosirii, a refugiaţilor ajunşi în gara oraşului german Freilassing – septembrie a.c. (Foto: AP)

Ţările Europei Centrale au ales cele mai proaste atitudini în criza refugiaţilor. (Destul de probabil şi de curând, România, ca unul dintre viitorii beneficiari principali ai sistemului de redistribuire a refugiaţilor pe cote, se va afla în fruntea demersurilor de promovare a acestor cote obligatorii.) De Nicu Popescu

- articol apărut în ediţia FP România nr 48 (oct/ nov 2015). 
 
Indiferent ce crede cineva despre migraţie, musulmani sau Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană – atât state membre vechi, cât şi noi – trebuie să facă faţă apariţiei a zeci de mii de refugiaţi. Unii în căutarea unui loc de muncă, alţii fugind de înrolarea în armată sau chiar de moarte. Probabil atât majoritatea europenilor, cât şi majoritatea sirienilor şi irakienilor ar fi preferat să nu se ajungă aici. Dar s-a ajuns. Problema este reală şi cere soluţii.
 
Până la urmă, ca în majoritatea crizelor internaţionale, în criza refugiaţilor din UE nu există soluţii bune. Există doar soluţii proaste şi mai puţin proaste. Pentru fiecare stat membru, gestionarea acestui subiect presupune străbaterea simultană nu a unuia, ci a două câmpuri minate – al politicii interne şi al politicii externe. Se pare că Europa Centrală face totul pentru a călca pe aceste mine, în special prin atitudinea cu care a ales să gestioneze criza în plan declarativ-politic.
 
Indignarea vină are
 
Reacţia indignat-moralizatoare a unei bune părţi a opiniei publice şi a elitelor politice din Europa Centrală faţă de criza refugiaţilor ar putea fi rezumată cam aşa: „Europa de Vest şi Statele Unite au invadat ori subminat nişte regimuri autocrate din Orientul Mijlociu si au sprijinit Primăvara Arabă. Drept urmare s-au ales cu războaie civile în regiune şi cu valuri peste valuri de migranţi în Europa, iar acum forţează întreaga Uniune Europeană să participe la soluţionarea unor probleme create de <<ei>>.” Această atitudine nici nu prea corespunde istoriei diplomatice recente, nici nu reprezintă o bună tactică de a gestiona relaţia cu restul UE pe o serie de dosare destul de delicate.
 
Să începem cu istoria recentă. De fapt, organizaţia Statul Islamic din Irak şi Levant (ISIL) îşi are rădăcinile nu atât în Siria ultimilor ani, cât in Irakul post-Saddam. Vârful piramidei ISIL a ajuns să fie o fuziune între fosta Al Qaeda în Irak şi foşti militari şi securişti marginalizaţi după debarcarea lui Saddam Hussein. Da, colapsul Siriei ca stat a dus la răspândirea şi consolidarea ISIL. Dar embrionul ISIL a apărut în Irakul de după 2003, iar acea intervenţie a fost spriinită cu multă vervă de Europa Centrala.  (România se afla atunci în Consiliul de Securitate al ONU.) Anume cu acea ocazie preşedintele francez al vremii, Jacques Chirac, afirmase că statele din Europa Centrală au ratat ocazia de a tăcea. Evident, acele detalii istorice nu mai contează mult acum, cu excepţia faptului că indignarea Europei Centrale şi poziţia oarecum moralizatoare faţă de implozia Orientului Mijlociu este cel puţin nejustificată. Europa Centrală a făcut aceleaşi greşeli de analiză ca şi ceilalţi aliaţi din NATO şi UE.
Intervenţiile ajung să fie, în acelaşi timp, şi o problemă care poate genera sau alimenta un război civil şi valuri migratorii, dar şi o parte a soluţiei de pacificare a unor zone turbulente. 
Intervenţiile militare: şi da, şi ba  
 
O altă problemă cu această abordare este că sugerează, implicit, că toate intervenţiile ar fi proaste. Cu siguranţă, unele intervenţii au avut efecte clar negative, cum este cazul intervenţiei din Irak din 2003. Dar la fel de adevărat este şi că unele intervenţii reduc riscurile unor războaie civile de durată şi a unor valuri de migraţie continue. Intervenţiile din Bosnia în 1995, Kosovo în 1999 şi Mali în 2013 cel mai probabil au stăvilit, nu generat, valuri de refugiaţi şi mai mari.
 
Chiar şi efectele intervenţiei în Libia din 2011 este încă dezbătută, în condiţiile în care o parte dintre analişti înclină să creadă că Gadaffi era mai bun decât starea de război civil actuală (care, din nou, generează şi facilitează fluxurile migraţionale spre Europa), în timp ce alţii continuă să afirme că, dacă nu ar fi avut loc intervenţia anti-Gaddafi, Libia ar fi fost în situaţia Siriei de astăzi, cu un război mult mai intens şi prelungit. Până la urmă, chiar dacă entuziasmul pentru intervenţii militare în Orientul Mijlociu a scăzut drastic, este cazul să înţelegem că ideea conform careia orice intervenţie ar fi dăunătoare este la fel de problematică ca şi excesele intervenţioniste din ultimul deceniu şi ceva.
 
Intervenţiile ajung să fie, în acelaşi timp, şi o problemă care poate genera sau alimenta un război civil şi valuri migratorii, dar şi o parte a soluţiei de pacificare a unor zone turbulente. 
Până, la urmă tot, aşa cum un slovac sau un român crede că problema migranţilor nu e a sa, şi italianul sau francezul de rând crede că securitatea statelor baltice sau infrastructura din România nu e problema sa. 
Redistribuirea solidarităţii
 
Una dintre soluţiile potenţiale ale crizei migranţilor ar fi redistribuirea acestora în UE în baza unor cote mai mult sau mai puţin obligatorii. O parte dintre statele UE promovează această idee. Cealaltă parte a Europei, deocamdată neafectată direct de criză, preferă să spună mai mult sau mai puţin direct: „Voi sunteţi mai prosperi, iar migranţii vor să ajungă la voi, deci e problema voastră, nu a noastră. Descurcaţi-vă cum ştiţi.”
Pare logic, la prima vedere. Însă nu şi în contextul existenţei UE şi NATO. Ideea de bază a acestor organizaţii este că dacă un stat are o problemă majoră restul statelor membre participă la rezolvarea acestei probleme în măsura posibilităţilor. Evident, solidaritatea din interiorul UE şi NATO nu este şi nu va fi niciodată perfectă. Sunt zeci de domenii în care statele membre preferă interesul naţional unui principiu oarecum abstract ca solidaritatea. Şi totuşi solidaritatea există. Aceasta ia forma fondurilor structurale distribuite de UE sau a garanţiilor de securitate oferite în cadrul NATO. În plan practic înseamnă că banii contribuabililor occidentali şi, potenţial, vieţile soldaţilor occidentali sunt puse în joc pentru a rezolva problemele economice şi (eventual) cele de securitate ale statelor membre UE şi NATO din Europa Centrală.
 
De fapt, anume statele din Europa Centrală sunt principalii beneficiari ai acestei solidarităţi. Această solidaritate poate părea insuficientă sau abstractă pentru cei din interiorul acestor cluburi (întodeauna este loc pentru mai bine). Adevărul este însă că întotdeauna este loc şi pentru mai rău. Or, orice comparaţie dintre situaţia strategică sau economică a Ucrainei şi Moldovei cu cea a României sau Poloniei arată destul de evident beneficiile statului de membru al UE şi NATO. În aceste condiţii, interesul Europei Centrale este ca solidaritatea, ca mod de acţiune comună în UE, să fie valabilă pe un spectru cât mai larg de probleme. Iar erodarea solidarităţii în UE şi NATO este o ameninţare în primul rând pentru Europa Centrală, pentru că implozia solidarităţii pe nişte subiecte de maximă importanţă pentru întreaga Europă poate infecta destul de rapid şi alte domenii de cooperare.
 
Riscul este că lipsa de solidaritate în problema migranţilor poate afecta destul de rapid şi alte domenii politice aferente – de la spaţiul Schengen la dreptul de munci pe cuprinsul UE (oricum, sub presiune din partea Marii Britanii). De fapt, în care în Europa de Vest au şi pornit discuţiile despre crearea unui ‘core Schengen’, care de facto ar reduce actualul spaţiu Schengen, despre micşorarea fondurilor oferite unor state care nu îşi doresc co-participarea la o soluţie la criza refugiaţilor etc.
 
Aceste discuţii sunt regretabile şi incorecte, atât tactic cât şi strategic. Însă ele sunt ca o reflecţie în oglindă a atitudinii faţă de problema migranţilor. Să admitem că Europa Centrală nu vrea să participe la rezolvarea crizei migranţilor prin asumarea unor costuri şi riscuri politice şi economice, invocând faptul că aceste probleme nu o privesc. Se pune însă imediat problema că şi construcţia de drumuri în judeţul Vaslui ori patrularea aeriană a statelor baltice de către alte state NATO nu prea privesc contribuabilul italian sau spaniol. Pentru că până, la urmă tot, aşa cum un slovac sau un român crede că problema migranţilor nu e a sa, şi italianul sau francezul de rând crede că securitatea statelor baltice sau infrastructura din România nu e problema sa. 
Aşadar, este destul de probabil că, într-un viitor apropiat, România, ca unul dintre viitorii beneficiari principali ai sistemului de redistribuire a refugiaţilor pe cote, se va afla în fruntea demersurilor de promovare a acestor cotelor obligatorii.
România şi Schengen 
 
Un alt aspect al crizei ţine de aderarea României la spaţiul Schengen. De fapt, dacă România ar fi făcut parte din spaţiul Schengen, cel puţin o parte dintre refugiaţii de la Budapesta ar fi ajuns din Serbia la Timişoara sau Arad, iar alţii ar fi ajuns din Bulgaria la Bucureşti. Şi chiar dacă astăzi România nu se află în calea migranţilor asta nu va mai dura mult, atâta timp cât Orientul Mijlociu este în flăcări. Asta se va întâmpla după aderarea la Schengen (care sper că va avea loc cât mai curând), dar şi potenţial din cauza zidului sau gardului construit de Ungaria. Cu alte cuvinte, în viitorul destul de apropiat, România va avea tot interesul ca în UE să fie pus la punct un sistem cât de cât funcţional de redistribuire a migranţilor.  
 
În acest sens, lăsând emoţiile la o parte, interesele pe termen mediu ale României, ca stat aflat în sudul UE, sunt mai degrabă aliniate cu interesele unor state ca Grecia sau Italia, ţări de intrare în spaţiul european decât cu al statelor nordice (de la Danemarca la Estonia), care nu sunt afectate direct şi imediat de fluxurile migraţioniste. Evident, România va avea mai puţini migranţi decât Grecia sau, eventual, Bulgaria, dar oricum mult peste capacitatea sa de absorbţie.
 
Aşadar, este destul de probabil că, într-un viitor apropiat, România, ca unul dintre viitorii beneficiari principali ai sistemului de redistribuire a refugiaţilor pe cote, se va afla în fruntea demersurilor de promovare a acestor cotelor obligatorii. Iar opinia publică românească, revoltată de aceste cote astăzi, se va revolta cu şi mai multă vehemenţă de egoismul altor state membre UE care nu vor să participe la rezolvarea problemelor României prin preluarea unor refugiaţi. 
 
Nicu Popescu este analist politic în cadrul unei organizaţii europene cu sediul la Paris.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările