Ce resetare, după noiembrie 2015? Cum ar arăta alternativa politică - din afara sistemului

Ce resetare, după noiembrie 2015? Cum ar arăta alternativa politică - din afara sistemului

Pancartă arborată în timpul protestelor din noiembrie 2015 (Foto: David Muntean/ Adevărul)

Condiţiile pentru intrarea unor forţe noi în competiţa politică din 2016 sunt întrunite. Cum ar trebui să arate ‘Alternativa 2.0’? De Sebastian Burduja

Ştiri pe aceeaşi temă

Articol din dosarul "Ce resetare", inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 
 
Timpul nu mai are răbdare cu ezitările şi cu eşecurile noastre. Ori ne deşteptăm şi ne croim „o altă soartă”, făcând saltul de care România are nevoie, ori renunţăm să ne mai zbatem între (dez)iluzii. În plină cea de-a patra revoluţie industrială, concurăm pe cele mai competitive pieţe din istorie, iar ritmul progresului tehnologic măreşte distanţa dintre învingători şi învinşi. Şi totul se întâmplă într-un context tot mai complicat pentru România.
 
Context
 
În plan extern, climatul de securitate, stabilitate, integrare economică şi cooperare multilaterală din ultimele decenii se află într-un proces de degradare accelerată. Marile provocări ale omenirii (terorismul, sărăcia, schimbările climatice, criza alimentelor, şomajul în rândul tinerilor etc.) se agravează. Curentele extremiste erodează tot mai multe sisteme democratice, inclusiv în societăţi care până de curând serveau drept exemplu de democraţii consolidate (Statele Unite, Franţa, ţările nordice). Dialogul global între factorii de decizie din mediul public, privat şi neguvernamental este marcat de tensiuni, lipsă de încredere şi incapacitate de a identifica şi pune în aplicare soluţii colective. România lipseşte des de la masa marilor decizii, iar când se nimereşte acolo este incapabilă să-şi apere interesele.
 
În plan intern, deficienţele de competenţă şi integritate ale decidenţilor sunt evidente pentru milioane de cetăţeni. România merită mai mult şi poate mai mult. Unde trebuie căutaţi vinovaţii pentru situaţia actuală? Protestele din 2012 (SMURD), 2013 (Roşia Montană), 2014 (vot în diaspora) şi 2015 (Colectiv) au pus degetul pe rană: în rândul „elitelor politice” de ieri şi de azi (cu puţinele excepţii care confirmă regula). Desigur, schimbarea clasei politice este şi insuficientă, şi imposibilă fără ruperea plasei întinse peste toate instituţiile fundamentale ale democraţiei româneşti. O astfel de schimbare profundă se poate duce la bun sfârşit numai din poziţii de decizie în arena publică. 
Mai multe condiţii sunt întrunite pentru a genera în 2016 intrarea unor forţe noi în competiţa politică. A devenit clar pentru mai toată lumea că „aşa nu se mai poate”, şi că nimic nu se poate schimba fără implicarea unor oameni noi în politica românească. 
Criza reprezentării 
 
Într-un recent sondaj IRES, trei sferturi dintre respondenţi consideră că administraţiei publice româneşti nu-i pasă de nevoile cetăţenilor. Legătura dintre cetăţeni şi aleşi s-a erodat continuu în ultimii 26 de ani, deşi ar fi trebuit să devină tot mai strânsă, ca urmare a maturizării democraţiei româneşti. Dar nu este de mirare. Calitatea celor puşi de partide pe buletinele de vot a însemnat mereu alegerea celui mai mic rău, ca şi consolidarea unei pasivităţi cauzate de impresia că „oricum nu se schimbă nimic”. Cetăţenii se simt înşelaţi de către cei pe care i-au investit cu mandatul reprezentării intereselor lor şi, mai mult, există un sentiment periculos de neputinţă în raport cu direcţia în care se îndreaptă România. De partea cealaltă, aleşii chiar guvernează în dispreţ faţă de cetăţeni şi faţă de lege. Într-un astfel de context riscul unor derapaje populiste şi antidemocratice devine major, iar falşii profeţi apar la tot pasul – sau se reinventează.
 
Cea mai importantă cauză a situaţiei de criză în care se află România azi este lipsa încrederii, în noi înşine şi în ceilalţi. Ceea ce este tot în beneficiul celor care controlează acum pârghiile puterii, pentru că nimeni nu le face concurenţă. Soluţia ieşirii din această criză este implicarea unor oameni noi în zona publică – profesionişti care şi-au demonstrat valoarea şi caracterul şi care au dorinţa de a face ceva pentru comunitate. Numai că: (i) puţini oameni cu acest profil îşi asumă riscurile unei cariere politice, într-un mediu toxic şi controlat de cei care le vor deveni adversari feroce; (ii) chiar dacă şi-ar asuma un asemenea risc – din patriotism şi/sau din idealism –, le este foarte greu să se afirme ca alternative credibile. Suntem blocaţi într-un cerc vicios. Schimbarea de sistem depinde de implicarea unor noi forţe – din afara sistemului –, dar noile forţe nu pot apărea şi nu pot deveni credibile într-o societate bolnavă de scepticism cronic şi manipulată constant prin canalele controlate de actualul sistem. Un asemenea scenariu, oricât de improbabil pare, are şanse mai mari de reuşită decât reforma imediată a vechilor partide, putrede la toate nivelurile, după ani în care şi-au selectat cadrele în funcţie de loialitate şi nu de competenţă, integritate sau dorinţa demonstrată de a contribui cu ceva la binele comun. Care este atunci soluţia?
Schimbarea profundă a României este deopotrivă necesară şi posibilă. Soluţia, Alternativa 2.0, va veni din afara sistemului actual şi se va baza pe opţiuni pragmatice, fără o singură culoare ideologică, cu rezultate clare pentru cetăţeni. 
Alternativa 2.0
 
Mai multe condiţii sunt întrunite pentru a genera în 2016 intrarea unor forţe noi în competiţa politică. A devenit clar pentru mai toată lumea că „aşa nu se mai poate”, şi că nimic nu se poate schimba fără implicarea unor oameni noi în politica românească. Noua lege a partidelor politice înlesneşte accesul cetăţenilor în arena publică prin înfiinţarea de noi partide. În fine, canalele de informare a cetăţenilor sunt tot mai variate, aşa că oamenii noi care intră în politică nu mai depind doar de televiziuni. Avem 8,3 milioane de utilizatori de Facebook în România. Mai ales generaţiile tinere – în general, greu de mobilizat în procesele electorale – pot fi informate şi (re)activate prin campanii inteligente.
 
Cum ar trebui să arate Alternativa 2.0? Ar trebui să se definească pe baza unor valori clare – profesionalism, integritate, transparenţă –, în scopul asigurării unei bune guvernări. Alternativa 2.0 ar reprezenta „a treia cale”: o platformă de centru, credibilă şi unită, care să atragă oameni cu orientări ideologice variate, profesionişti pragmatici care gândesc şi pun în aplicare soluţiile de impact pentru cetăţeni – cu rezultate demonstrate. Selecţia membrilor este vitală: pe de-o parte, trebuie aplicate criterii stricte de integritate pentru a-i lăsa pe dinafară pe exponenţii fostului şi/sau actualului sistem; pe de altă parte, Alternativa 2.0 trebuie să asigure un cadru de afirmare meritocratic, transparent şi competitiv. Măsurile concrete ar include, între altele: alegeri primare pentru toate funcţiile de reprezentare; instituirea obligativităţii unor mecanisme permanente de consultare cu cetăţenii (vizite în teritoriu, reuniuni etc.); limitarea numărului de mandate pentru toate funcţiile de conducere.
 
Misiunea principală a Alternativei 2.0 trebuie să fie aşezarea oamenilor potriviţi la locul potrivit şi un flux continuu de informaţii între cetăţeni şi aleşii lor. Prin noile tehnologii cetăţenii pot fi implicaţi în mod constant în deciziile care îi privesc: de la alocări bugetare pentru investiţii locale – prin mecanismele demonstrate ale bugetării participative – la monitorizarea şi evaluarea proiectelor şi a calităţii serviciilor publice. O ţară cu resursa românească de specialişti în IT ar trebui să fie la ani lumină de stadiul primitiv în care se zbate în prezent e-guvernarea autohtonă, cu baze de date prelucrate manual şi care nu comunică între ele nici măcar în cadrul aceluiaşi serviciu dintr-o instituţie publică. Ajunge să luăm exemplul Republicii Moldova şi să acceptăm ajutorul pro-bono pe care Estonia îl oferă statelor interesate. Implicarea cetăţenilor ar asigura un feedback loop vital pentru reprezentanţii Alternativei 2.0; iar principiul îmbunătăţirii continue – kaizen – s-ar putea aplica tuturor proceselor din administraţia publică, analizate şi ajustate până la cele mai mici detalii.
 
Aşadar, Alternativa 2.0 va lucra într-o nouă paradigmă: Statul în slujba cetăţeanului. Instrumentul de bază în comunicarea cu publicul şi în responsabilizarea celor care îşi asumă un mandat din partea cetăţenilor ar fi un tablou de bord cu principalii indicatori de progres în 3-5 sectoare prioritare (Educaţie, Sănătate, Infrastructură, Administraţie publică şamd). În mod evident, accentul nu poate fi pus (doar) pe creşterea Produsului Intern Brut. Mult mai potrivit ar fi Indicele de Dezvoltare Umană Locală (IDUL), definit de profesorul Dumitru Sandu şi calculat pentru fiecare localitate din România. IDUL este un indicator mult mai complet al gradului de dezvoltare la nivel local, dar sunt şi altele, specifice fiecărui domeniu (mortalitate infantilă, rata abandonului şcolar, mai ales în rândul grupurilor marginalizate, rata de absorbţie a fondurilor de investiţii, durata medie a unor proceduri birocratice etc.). Aproape totul poate fi măsurat şi comunicat ca atare cetăţenilor într-un balanced scorecard periodic.
 
În loc de concluzii
 
Din 2007 ni se spune mereu că lipseşte „proiectul de ţară”, dar acest refren este doar o scuză a celor care aşteaptă să ne arate cineva direcţia. Ştim ce avem de făcut. Problemele României sunt de bază: lipsa unei autostrăzi care să lege ţara de la est la vest, lipsa sistemelor de canalizare în aproape jumătate din gospodării, lipsa unei infrastructuri educaţionale şi de sănătate la standarde tehnice adecvate, lipsa investiţiilor în cercetare etc.
 
Schimbarea profundă a României este deopotrivă necesară şi posibilă. Soluţia, Alternativa 2.0, va veni din afara sistemului actual şi se va baza pe opţiuni pragmatice, fără o singură culoare ideologică, cu rezultate clare pentru cetăţeni.
 
Ce şanse are un astfel de proiect politic? În contextul actual şi păstrând principiile de mai sus, are toate şansele să guverneze România în orizontul de timp 2020. Revenind la ideea de la început, suntem condamnaţi să reuşim. 
 
Sebastian Burduja este preşedintele Fundaţiei CAESAR/ Centrul de Acces la Expertiza Studenţilor şi Absolvenţilor din România – care urmăreşte implicarea noilor generaţii de profesionişti în dezvoltarea ţării. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările