Ce pierdeţi dacă rataţi ediţia FP România nr. 39

În general, dacă pierdeţi o ediţie a singurei reviste de acest fel din România (concepută la Washington şi substanţial adăugită la Bucureşti), pierdeţi o serioasă porţie de cunoaştere a mersului lumii şi o priză de conştiinţă globală - ambele, contribuţii la profilul omului contemporan sieşi. În mod specific, iată câteva fragmente din ediţia care va dispărea de la vânzare săptămâna aceasta.

Ar fi un pas la fel de înţelept dacă România ar trece peste ‘complexul’ faţă de Europa de Est şi ar transforma o greşit percepută labilitate într-un avantaj. Experienţa Poloniei ne arată că un proiect de 5-10 ani este destul pentru a schimba radical în bine relaţia cu Ucraina. Mai mult, România ar trebui să-şi intensifice dialogul politic şi de expertiză cu ţările baltice, care nu duc nici ele lipsă de o mai sporită înţelegere a Europei de Est. Nu în ultimul rând, România trebuie să se deschidă mai mult spre V4, dar pentru aceasta e necesar un review strategic al filosofiei de politică externă şi securitate care poate veni doar în cadrul unei schimbări de viziuni al decidenţilor despre rolul României în sistemul UE şi NATO. Până la urmă, România trebuie să-şi răspundă la întrebarea: continuăm să gândim şi să acţionăm ca un stat mic sau migrăm spre o ligă superioară, după modelul Poloniei? 

*

Trenurile-glonţ chineze, cu botul lor ascuţit, au un profil distinct, marcat de o vopsea specifică şi cu sigla CRH – Trenurile Chineze de Mare Viteză – în litere negre, groase. Dar unele sunt modelul Velaro de la Siemens (o versiune a căruia a strabilit un record mondial de viteză în 2006 la 375 kmh); altele sunt Alstom New Pendolinos (favoritele lui Richard Branson pentru trenurile Virgin din Marea Britanie); iar altele sunt modelul Zefiro 250, fabricate de compania canadiană Bombardier şi echipate cu 480 de paturi. Aproape toate modelele de trenuri de mare viteză pe care le foloseşte China astăzi au fost reechipate cu componente fabricate local, au fost descompuse, analizate şi refăcute în ţară odată ce echipamentele şi trenurile ajunseseră pe teritoriu chinez. Acest proces, pe care guvernul îl numeşte eufemistic „digerare şi re-inovare”, demonstrează geniul Chinei pentru îmbunătăţirea tehnologiei, o abilitate caracteristică odată japonezilor, şi a stabilit cursul unei industrii chineze care în curând va exporta propriile trenuri şi componente. Pentru o ţară care încă fabrica şi folosea trenuri cu aburi chiar şi în anii 1990, absorbţia rapidă a trenului de mare viteză a marcat un progres demn de admirat. (...) 

Construcţia de căi ferate în China a fost adesea marcată de contopiri ciudate de super-rapiditate şi primitivism. Echipele încropite în termene scurte nu sunt altceva decât simple brigăzi umane de dat la lopată, fără măcar echipamente de bază, gen buldozere. (...) 

Folosind trenurile de mare viteză, China va fi capabilă să înlocuiască firmele mici din ţările vecine, inundând zona cu propria clasă de comercianţi mobili. Asta va dezvolta influenţă financiară şi culturală la firul ierbii, care se va transforma rapid în influenţă politică. Restructurarea Asiei de Sud-Est pe baza unei reţele de căi ferate ar oferi Chinei un mare avantaj în a dicta politicile comerciale regionale. Din punct de vedere militar, trenurile rapide vor servi o funcţie înţeleasă de fiecare conducător de trupe pe câmpul de luptă, de la Nathan Bedford Forrest: „să ajungi cât mai repede cu cât mai mult”. Liniile rapide ar oferi Chinei o capacitate aproape imbatabilă de proiectare a forţei în Asia. (...) 

*

Prioritatea 10: Promovarea investiţiilor în calitatea vieţii în zonele dezvoltate 

Locurile de muncă inovatoare au un rol însemnat nu numai în stimularea creşterii economice la nivel local şi regional, dar şi în impulsionarea dezvoltării altor sectoare economice (adică, ele au un factor de multiplicare mare). Ca atare, autorităţile locale din toată lumea derulează investiţii în calitatea vieţii pentru a atrage firme şi oameni calificaţi care activează în sectoare economice inovatoare. De obicei, creşterea numărului de firme şi oameni care inovează este însoţită de creşterea dezvoltării economice locale. Investiţiile în calitatea vieţii nu au doar beneficii economice (precum atragerea şi păstrarea persoanelor calificate şi a firmelor inovative); ele pot avea şi beneficii sociale şi de mediu. De exemplu, investiţiile în zonele pietonale, în piste pentru biciclete şi în reţele de transport public pot descuraja utilizarea vehiculelor proprietate personală (având drept consecinţă reducerea gazelor cu efect de seră) şi pot facilita accesul la oportunităţi pentru grupurile sărace şi marginalizate. Totuşi, este important ca investiţiile în calitatea vieţii să fie incluse într-o listă clară de priorităţi. Atunci când o parte semnificativă a populaţiei dintr-un oraş sau dintr-o zonă metropolitană nu are încă acces la apă curentă şi canalizare, aceste nevoi de bază ar trebui în mod clar să primeze.

*

Cristian Preda: Cred că, în alegerile din 2014, ar fi bine ca pe agendă să fie Europa post-criză, nu bătăliile domestice cu guvernul din fiecare stat-membru. Din punctul de vedere al românilor, cred că trei teme ar merita să reţină atenţia: cum putem consolida, prin mecanisme definite la nivel european, statul de drept şi, implicit, cum pot avea acces românii în Schengen; ce putem face pentru a adera la zona euro, mai ales că există pericolul unei amenajări politice a acestei zone, inclusiv a unei reprezentări separate, care să lase, deci, pe dinafară statele care îşi menţin moneda naţională; în fine, cum putem scoate Moldova din sfera Moscovei. În prima chestiune, sunt de acord cu blocarea fondurilor pentru acele ţări care derapează politic. În a doua, aş vrea ca România să intre cel mai târziu în 2018 în zona euro. În ultima privinţă, eu sunt unionist.

Iuliu Winkler: Există o deficienţă de comunicare evidentă a PE, care s-a acutizat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi odată cu lărgirea competenţelor legislativului european. Soluţionarea acestei deficienţe necesită un efort instituţional, dar şi efortul individual al tuturor deputaţilor din PE, iar capcana reprezentată de social media poate fi deosebit de perversă în acest domeniu, deoarece duce către o comunicare superficială şi către simplificarea unor lucruri şi procese care nu trebuie simplificate, ci comunicate într-un mod inteligibil păstrând conţinutul de informaţie utilă şi nu vulgarizându-l.

*

Atât diplomaţia română, cât şi elitele politice par să nu aibă o idee clară sau o strategie bine definite pentru a promova România la nivel internaţional. Politicienii români se dovedesc incapabili să înlocuiască tradiţia comunistă a cultului personalităţii cu mecanisme funcţionale pentru promovarea şi protejarea intereselor statului în faţa corupţiei şi nepotismului. De fapt, nu putem vorbi despre un stat funcţional, cu instituţii funcţionale, ci de un grup de indivizi care acţionează fie ca Dumnezei (prin urmare nu pot fi traşi la răspundere pentru acţiunile lor) sau ca familiile mafiote care trebuie ele servite de instituţiile statului, şi nu simplii cetăţeni.

Soţiile, fiicele, fraţii, fiii şi amanţii majorităţii liderilor politici români sunt excesiv de prezenţi în poziţiile de putere la toate nivelele societăţii române.

Discuţiile publice privind conformismul şi nepotismul sunt puternic descurajate în România din cauză că ambele caracteristici sunt predominante în toate sectoarele societăţii române. Chiar şi elitele intelectuale preferă să vină cu explicaţii cât mai complicate pentru a justifica existenţa unui asemenea status-quo decât să lupte împotriva lui.

Astfel, politica externă română este compusă din politicile tradiţionale de conformism, vorbe goale, nepotism, şantaj şi scandal, şi un dezinteres profund pentru orice aflat în afara intereselor personale ale politicienilor influenţi. Ar putea nici să nu mai existe o politică externă.

*

Hargeisa, Somalia – Mowlid Ahmed Abidoon stă nemişcat în mica celulă a închisorii unde a trăit timp de aproape doi ani. Fereastra cu zăbrele de pe unul dintre pereţi lasă să pătrundă doar puţin din lumina zilei, ţinându-i faţa ascunsă aproape în întregime în întuneric. Cu toate acestea, există pete de culoare peste tot în jurul său: paturile supraetajate ale camerei sunt acoperite de pături cu strălucitoare modele florale sau geometrice, peste care atârnă baldachine din plasă împotriva ţânţarilor albaştri – celule în celulă. 

Îmbrăcat într-un tricou polo cu dungi şi cu pantalonii uniformei de deţinut, Mowlid estimează că are în jur de 20 de ani; ultimele trăsături de copil încă i se agaţă de obraji. Insistă că nu ar trebui să fie în spatele gratiilor. „Sunt pescar, nu pirat", spune el categoric, ca şi cum ar fi rostit-o de o sută de ori înainte.

Documente judiciare din Seychelles spun, însă, altceva. La 6 decembrie 2009, Mowlid şi o bandă de piraţi somalezi au folosit arme de foc şi explozibili pentru a ataca Topaz, o navă de patrulare a Gărzii de Coastă a Seychelles. (Seychelles, o naţiune insulară, se află la aproximativ 1.330 km sud-est de Mogadiscio, capitala de coastă a Somaliei.) Au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la 24 de ani de închisoare. (...) 

Închisorile pentru piraţi nu pot cu siguranţă rezolva această problemă singure. Deşi deţinuţii pot fi încluşi în programe de formare în meserii cum ar fi construcţiile, prelucrarea metalelor şi instalaţii sanitare în clădiri din Hargeisa şi Bosaso, este puţin probabil că vor fi în măsură să folosească aceste abilităţi la eliberare. Nici locurile de muncă pentru pescari nu sunt chiar la îndemână. Shank explică faptul că, pe lângă „piraţii care practică răscumpărarea", există şi „piraţi de resurse".  Aceştia nu sunt somalezi. În acest caz, vorbim despre flotele străine care ameninţă apele Africii de Est prin pescuitul excesiv şi deversarea de deşeuri toxice, ceea ce face imposibilă pentru mulţi somalezi posibilitatea de a mai câştiga bani în acelaşi mod precum părinţii şi bunicii lor. „Pentru a avea o perspectivă asupra pirateriei, piraţii care practică răscumpărarea au făcut 60 milioane de dolari în anul lor cel mai profitabil, în timp ce piraţii de resurse au recoltat în mod ilegal peşte de până la 450 milioane de dolari anual", spune Shank. „Orice soluţie durabilă pentru această problemă trebuie să abordeze această exploatare." 

* 

Fondarea J Street, o organizaţie înfiinţată de democraţii evrei pentru pentru a susţine o soluţie ce prevedea două state, a fost unul din rezultatele acestei deziluzii. Şi, spre deosebire de grupuri evreieşti mai vechi care au încercat, dar nu au reuşit, să înfrunte cu succes AIPAC, J Street a prins rădăcini şi a crescut. Din 2008, bugetul său a crescut de la 1,5 milioane la circa 7 milioane. Are 50 de angajaţi, o reţea online de 180.000 de membri, cu 46 de grupuri locale şi o organizaţie puternică de studenţi, cu 55 de filiale locale. Şi, spre deosebire de AIPAC, viziunea sa în ceea ce-l priveşte pe Netanyahu şi negocierile o reflectă pe cea a celor mai mulţi democraţi evrei. Într-un sondaj recent al Pew Research Center, doar 32 la sută din democraţii evrei cred că guvernul israelian „face eforturi sincere pentru a ajunge la un acord de pace”, iar 56 la sută consideră că securitatea israeliană este „afectată” de coloniile din Cisiordania. 

România are un profil energetic foarte bun – inclusiv pe energia regenerabilă, iar ca independenţă energetică suntem în Top 3 din Uniunea Europeană. De aceea, după alegerile europene din 2014, ar trebui să încerce să obţină următorul comisar european pe energie. Merită încercat!

*

Când Mobutu a ridicat, în sfârşit, restricţiile asupra activităţilor bisericilor, în 1990, penticostalismul a început să se extindă, în timp ce structura socială a Congo era în curs de dezbinare. Degradarea economică şi tulburările politice deja domneau când Mobutu a pierdut puterea şi în curând ţara a intrat într-un război implicând şapte state vecine, printre care Rwanda, Uganda şi Angola. Finanţat de cererea globală pentru resursele congoleze, cum ar fi aurul, diamantele şi coltanul – un minereu necesar pentru electronice – războiul a ucis peste 5 milioane de oameni, majoritatea din cauza bolilor şi a înfometării. 

De atunci, conflictele şi sărăcia au continuat să distrugă Congo. Astăzi, în Kinshasa, o mare mahala care are între 8 milioane şi 10 milioane de locuitori (estimările variază şi recensămintele sunt vechi), oamenii sunt supuşi tuturor modurilor de prădare. Soldaţii şi poliţia cer în mod obişnuit mită de la săraci, care abia dacă au bani de mâncare; furgonete-taxi dărăpănate, poreclite „esprits des morts” („spiritele morţilor”) virează sălbatic prin trafic, fără a lua în seamă pietonii; iar bande organizate de tineri numite kulunas, după cuvântul portughez care înseamnă „coloană militară”, iau cu asalt cartierele sărace, noaptea. Boli precum HIV/SIDA, holera, febra tifoidă, febra galbenă, hepatita, tuberculoza şi dizenteria fac victime pe scară largă. 

Copiii-vrăjitori au devenit o fixaţie naţională în mare parte deoarece bisericile reînvierii îi condamnă ca fiind cel mai virulent dintre toate relele. În timp ce teoriile despre vrăjitorie abundă în Kinshasa, multe biserici îi consideră pe copii vectorii perfecţi pentru ca spiritele rele să facă ravagii în lume. Ei nu pot fi evitaţi, deoarece sunt foarte mulţi, peste tot. Şi când spiritele invadează copiii, nu numai că le provoacă acestora durere corporală sau alt fel de durere, dar se ascund în spatele aspectului inocent al copiilor şi fac rău altora. „Copiii-vrăjitori sperie oamenii mai tare, deoarece nu ştim când ar putea acţiona sau ce arme ar putea folosi. Toată lumea, toată lumea se teme de ei”, spune Charles. 

Este adevărat, copiii sunt peste tot, necesitând grija familiilor, a statului, a bisericilor, care nu poate fi întotdeauna acordată. Congo are o rată foarte mare a fertilităţii – şase copii per femeie –, iar vârsta medie naţională era de doar 17 ani în 2010, conform statisticilor ONU. Iar în Kinshasa, în mod special, numărul de copii fără adăpost a explodat. Un sondaj din 2010 arăta că pe străzile din Kinshasa trăiau aproximativ 20.000 de copii – în creştere de la 13.000 în 2007. În 2011, UNICEF estima numărul la 30.000. Aceşti copii sunt numiţi „shegue”, o abreviere de la „Che Guevara,” din cauza durităţii de care au nevoie pentru a supravieţui.