În ce condiţii merită ca statul român să vândă resursele şi companiile strategice
0
După anii 1990-1992, a urmat o perioadă în care administrarea proprietăţii de stat a revenit unor instituţii – Fondul Proprietăţii de Stat, AVAS – care nu au reuşit mare lucru pe linia restructurării şi eficientizării acestora şi nici pe linia privatizării lor. | Dr. Petre Prisecaru, cercetător grad 1 la Institutul pentru Economie Mondială al Academiei Române.
Motivul: nimeni nu a mai administrat proprietatea de stat din România, iar directorii de societăţi împreună cu liderii sindicali au făcut ce au vrut cu activele statului şi cu producţia realizată.
În implementarea reformei economice, guvernanţii, adepţi ai terapiei graduale, n-au realizat specificul şi importanţa interacţiunii nivelului microeconomic cu cel macroeconomic.
Reforme la „nivel macro” cu efecte perverse la „nivel micro”
Întârzierea transformărilor la nivel micro a creat dificultăţi macrostabilizării, iar reformele promovate iniţial la nivel macro sub ghidajul FMI – liberalizarea preţurilor, liberalizarea comerţului exterior, reformele fiscale şi monetare – au avut, îndeosebi prin intermediul hiperinflaţiei persistente, efecte perverse pronunţate asupra nivelului microeconomic, dar şi un impact social extrem de negativ.
Guvernanţii şi politicienii nu au fost conştienţi nici de rolul managementului performant la nivel micro şi macroeconomic, pe primul palier el însemnând eficienţă, productivitate, competitivitate, pe al doilea semnificând politici sectoriale care să valorifice corespunzător resursele interne. Unul dintre rezultatele acestui cumul de greşeli şi deficienţe ale politicilor la nivel macro, mezzo şi microeconomic este dezindustrializarea puternică a României, care a însemnat pierderea a numeroase locuri de muncă, de venituri şi de pieţe externe.
Restructurarea mineritului, puternic subvenţionat după 1989, a început în 1997 cu cărbunele şi a continuat cu alte domenii, cum este cel al neferoaselor, unde prelucrarea minereurilor a avut un impact ecologic deosebit de negativ. Problema externalităţilor negative din minerit şi energie nu a contat deloc în perioada comunistă, iar asta s-a tradus printr-o poluare şi distrugere fără precedent a mediului ambiant. Situaţia nu mai putea continua după 1989, mai ales că cerinţele aderării la UE impuneau restrângerea drastică a subvenţiilor şi reducerea sensibilă a impactului ecologic.
APORTUL MINERITULUI
Eficienţa extracţiei minereului de cupru depinde de conţinutul său de metal, de costurile de producţie, prelucrare primară şi transport, de costurile de mediu, de proximitatea prelucrării şi de preţul metalului. Iar estimările privind valoarea zăcămintelor de cupru din România diferă destul de mult pentru a se putea fundamenta temeinic eficienţa extracţiei şi prelucrării lor.
Altă problemă spinoasă în cazul concesionărilor de rezerve minerale este cota anuală a redevenţelor, stabilită de regulă la un nivel redus, net inferior celui practicat în alte state.
Problema reindustrializării României nu se poate pune în primul rând în termenii relansării mineritului, sector cu o profitabilitate redusă şi care necesită mari investiţii pentru creşterea productivităţii şi pentru diminuarea impactului ecologic.
Resursele financiare obţinute din privatizări corecte şi avantajoase ar putea alimenta un fond de investiţii menit a susţine procesul de reindustrializare sau de restructurare a unor industrii cu capital de stat.
ALTERNATIVE ENERGETICE
Sectorul energetic este unul strategic pe plan mondial, iar conceptul vehiculat acum este cel al securităţii energetice, care implică asigurarea resurselor necesare consumului, o eficienţă ridicată a producţiei şi consumului şi un impact ecologic cât mai redus.
Resuscitarea unor sloganuri ceauşiste, de genul independenţei energetice, pentru a justifica practici şi tehnologii extrem de nocive, cum este cea a fracţionării hidraulice pentru extragerea gazului de şist, nu poate fi susţinută prin necesitatea înlăturării dependenţei de importul de gaz din Rusia – care se face, într-adevăr, la preţuri exagerate.
Dezvoltarea energiilor verzi, în concordanţă cu direcţiile stabilite la nivel european, prin promovarea energiei eoliene, solare, biomasei şi culturilor bioenergetice, reprezintă singura cale de a spori securitatea energetică şi de reducere a impactului ecologic. Reacţiile opiniei publice faţă de tehnologii şi procese industriale nocive şi faţă de privatizări dubioase este o manifestare democratică justificată, de care politicienii responsabili ar trebui să ţină cont.
Vânzări către cine (nu) trebuia
România este o ţară bogată în resurse sărace (lignit, sare, minereuri cu conţinut scăzut), aceasta semnificând că sectorul minier este unul ineficient, în pofida cuantumului impresionant al rezervelor.
Aşa că falimentul companiei Cupru Min, profilată pe extracţia minereului de cupru, pare ceva firesc – mai ales că unităţile de prelucrare au falimentat anterior, Cuprom la finele lui 2008 –, cu toate că preţurile cuprului au crescut spectaculos, de aproape trei ori în ultimii ani.
Puteau fi extracţia minereului de cupru şi prelucrarea sa activităţi rentabile în România? Aşa cum sunt în alte ţări mari producătoare, gen Chile, SUA, Indonezia, Rusia, Kazahstan, Germania, Australia, Peru, Canada, China, Zambia, Polonia, Mexic. Dacă extracţia şi prelucrarea ar fi fost preluate mai de mult de o mare firmă occidentală, gen Anglo American Plc, Rio Tinto Group, Glencore International Plc, Xstrata Plc, cele două activităţi puteau fi eficientizate, iar România putea rămâne un mare producător de cupru în Europa de Est, alături de Polonia. Să nu uităm că falimentul Cuprom s-a datorat scăderii preţului cuprului în deceniul anterior (în intervalul 2006-2009) şi faptului că acţionarii nu au reuşit să facă investiţiile necesare restructurării şi modernizării producţiei.
În schimb, anul trecut, privatizarea Cupru Min cu o firmă canadiană nou înfiinţată a ridicat multe semne de întrebare privind bonitatea firmei, capacitatea sa de a investi şi de a proteja mediul.
Pe cine putem blama pentru falimentul extracţiei şi prelucrării cuprului în România?
Guvernele României, care au întârziat nepermis de mult privatizarea şi restructurarea mineritului? APAPS şi AVAB, care au preferat la privatizarea Cuprom producători străini de mâna doua, gen firma britanică Allied Deals şi grupul indian RBG Resources, care a preluat-o pe prima şi a intrat în faliment? Proprietarii români de la Citibank România, care au cumpărat pe nimic Cuprom, dar nu au reuşit să găsească mijloacele manageriale şi resursele financiare de a viabiliza societatea? Absenţa unei politici industriale coerente şi eficace, care să definească domeniile cu caracter strategic şi priorităţile procesului de restructurare? Fluctuaţiile mari ale preţurilor pe piaţa internaţională, în faţa cărora rezistă doar producătorii cu tehnologii performante şi costuri relativ reduse? Să nu uităm că prelucrarea minereului este un proces energointensiv şi poluant.
Străinii necesari
Dacă preşedintele Traian Băsescu pare preocupat de revitalizarea mineritului, sector restructurat parţial sub directa îndrumare şi supraveghere a Băncii Mondiale, şi care a consumat resurse financiare apreciabile în anii ‘90, soluţia nu poate consta decât în implicarea capitalului străin, adică în investiţii efectuate de firme reputate şi cu activităţi recunoscute pe plan internaţional. Companiile româneşti cu capital de stat sau privat nu au forţa financiară şi nici experienţa necesară pentru a se implica în sectorul de extracţie a minereurilor din România. Nu cred că reindustrializarea ţării se poate baza pe contribuţia majoră a miliardarilor români, implicaţi mai mult în servicii şi imobiliare, ci pe aportul capitalului străin, în principal al firmelor transnaţionale.
Dar privatizarea mineritului şi a sectorului energetic nu poate fi un scop în sine, ea are ca ţel eficientizarea celor două domenii. Aceasta este realizabilă şi pe calea managementului privat, dar amestecul politicului în aceste domenii a fost mereu extrem de nociv. A vinde acum la preţuri derizorii pachete de acţiuni ale unor societăţi energetice, de genul Hidroelectrica, Transelectrica şi Transgaz, sau zăcăminte de aur şi cupru, operaţiune favorabilă doar unor interese străine şi care poate fi justificată neconvingător doar prin presiunea unor instituţii internaţionale, gen FMI şi Comisia Europeană, înseamnă a ignora total interesele naţionale. În acest context, evaluările capitalului sau a activelor societăţilor privatizate total sau parţial pe care le efectuează firme de apartament ori stabilite prin intermediul Bursei din Bucureşti nu pot fi considerate corecte sau realiste.
Legitimitatea oprobriului
Ciclul de restructurare/privatizare/investiţii care putea fi demarat cu succes încă din 1990 nu ar fi condus la dezindustrializarea masivă şi ar fi asigurat un alt viitor ţării, dar, din nefericire, a lipsit viziunea necesară aplicării unei astfel de strategii industriale. Din păcate au prevalat interese politicianiste sau interese străine, pentru care deprecierea activelor industriale şi transformarea României într-o piaţă de desfacere erau procese extrem de profitabile.
Privatizarea poate fi blamată sau respinsă în termeni comunişti, drept înstrăinare a patrimoniului naţional, subminare a economiei naţionale, aservire a ţării unor interese externe. Dar poate fi făcută privatizarea activelor statului la orice preţ sau în orice condiţii, unele extrem de dezavantajoase pentru interesul naţional?
Nu putem vorbi de o respingere generalizată a vânzării companiilor de stat din energie şi resurse minerale ca de un stereotip comunist, ci doar de analizarea modului în care se face privatizarea lor, în interes naţional sau în interes particular (al unor politicieni români ori al unor investitori străini). Pentru că vinderea bogăţiilor naţionale la preţuri derizorii nu poate fi justificată doar prin argumentul menţinerii sau creării unor locuri de muncă şi prin resursele financiare limitate ale statului.
Este de dorit ca patriotismul clasei politice să nu însemne doar vorbe goale, şi, eventual, comisioane discrete, când este vorba de astfel de privatizări, ci să aibă la bază solide argumente de ordin economic.
Dr. Petre Prisecaru este cercetător grad 1 la Institutul pentru Economie Mondială al Academiei Române. Articolul a fost preluat din FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013).
Citeşte şi:
Respingerea Nabucco Vest în favoarea proiectului rival ar trebui să însemne o veritabilă alarmă de trezire pentru România. Care alternative avem şi care ar trebui să ne fie priorităţile în perioada următoare.
Orientări strategice. Ancorarea României pe Noul Drum al Mătăsii
Pentru ca România să rămână relevantă pentru etapa post pivot american şi post criza economică este nevoie de un angajament mult mai ambiţios. România poate să joace rolul unei platforme de ancorare occidentală în spaţiul dintre Marea Adriatică, Marea Neagră şi Marea Caspică. Trebuie să şi vrea.
Mirajul resurselor. Despre ce nu vorbesc economiştii români când vorbesc despre aur şi gaze
Exploatarea unor resurse precum gazele de şist sau aurul nu aduc deloc o dezvoltare pe termen lung a ţării. Dar ce ar aduce-o.
România în UE: Să ne pregătim strategic pentru preşedinţia europeană din 2019!
Dacă la Bucureşti se fac cu greu planuri pe un an, la Bruxelles se gândeşte pe termen cel puţin mediu. Să începem, aşadar, pregătirea Preşedinţiei române a Uniunii, din a doua parte a anului 2019 - îndeamnă Dan Luca, din capitala UE.
Se încarcă comentariile...
