100 FP România/ 2015 - cine ce a făcut relevant în Cultură: scriitori, muzicieni, pictori, balerine, cineaşti, arhitecţi

Mircea Cărtărescu s-a întors! Un trio de edituri au celebrat decenii de activitate prolixă. Muzicieni creează orchestre, umplu săli şi oferă melomanilor integrale – sau instituie festivaluri-delicatesă. Balerine celebre în lume revin pe acasă, fie şi ocazional. Pictori dau de gândit. Regizori provoacă societatea – sau chiar justiţia. Iar arhitecţi dau de văzut.

sumarul listei 100 FP România/ 2015 - inclusă în ediţia FP România nr 50 (februarie/ martie 2016)

ediţii anterioare: 100 FPR/ 2014 (Cultură) - 100 FPR/ 2013 (Cultură)

Premiile FP România 2016 - sau ediţiile anterioare: Premiile FP România 2015, Premiile FP România 2014

Mircea Cărtărescu 

Scriitor 

Pentru că trăieşte pentru a scrie. 

Mircea Cărtărescu este cel mai premiat scriitor român: anul trecut a primit Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, iar la Târgul de carte de la Leipzig a fost premiat pentru înţelegere europeană. În ţară, a publicat un nou tom-eveniment. Volumul are doar cronici extaziate – şi chiar reclamă în staţiile de autobuz. Mihnea Măruţă: „Acest roman redă limbii noastre materne statutul de patrie (vorba lui Nichita): o mamă şi un tată ca o întâlnire a proiecţiilor noastre, amintire vibrantă a traumelor nedepăşite, dar şi vis luxuriant de eliberare.” Explicaţiile pe care autorul a fost invitat să le dea pe marginea lucrării ar mai însuma un volum. Arta şi tehnica literatului, într-o discuţie la Digi24 online: „După ce am depăşit 300 de pagini mi-am dat seama că această carte nu vrea să se termine. Că îşi impune propriilor legi. (...) Am fost atent să fie acei atractori textuali care să te împingă mai departe. Un cititor ar trebui să fie împins către jumătatea cărţii şi apoi către finalul ei. (...) Da, am scris de mână cartea, ca toată literatura mea. Cu multă răbdare, ca şi când aş împleti un pulover. Nu este doar un roman. Este o carte specială. Este şi un traiect spiritual. Aş vrea ca cititorul să o primească şi ca pe un produs estetic, care provoacă plăcere, dar şi ca pe un traseu prin creierul meu, dar şi prin propriul său creier. Cred că această carte încearcă să ajungă la acest miez al unei experienţe de o viaţă. Este cartea experienţei mele de o viaţă. Este o carte testamentară, este cartea unei vârste. Nu puteam scrie această carte nici la 30 de ani, nici la 40. Este cartea mea de la 60 de ani. (...) Cred că majoritatea scriitorilor au o frustrare adâncă legată de această profesie, artă, credinţă. O bună parte din ea porneşte de la un fel de ură legată de faptul că viaţa ta ar fi putut fi altfel dacă nu ţi-ai fi petrecut atât de mult scriind cărţi. Am pornit această carte gândindu-mă ce aş fi făcut eu dacă nu aş fi fost scriitor. M-am gândit că de-abia atunci aş fi fost cu adevărat scriitor. Acest zid am vrut să îl străpung, prin Solenoid.”

notabil 

• În urma publicării sale în limba polonă, prozatorul Lucian Dan Teodorovici a fost selectat anul trecut printre semifinaliştii Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus“ din Polonia, cu romanul Matei Brunul – un roman despre stalinismul românesc, „despre uitare şi dragoste, despre naivitate, ură şi iertare, despre pendularea între adevărul personal şi cel oficial”. Romanul a mai fost tradus şi publicat în Franţa, Bulgaria şi Ungaria, este în curs de traducere în Turcia şi Macedonia şi în curs de apariţie în limba engleză. 

Humanitas, Litera, Polirom

Pentru revărsările de cărţi peste ţară. 

Editura Humanitas a împlinit anul trecut un sfert de secol – în care a adus „utopia predecembristă a lecturii în spaţiul firescului“ (Andrei Pleşu). Pe lângă autorii-efigie, paleta editurii cuprinde acum ştiinţe umaniste, ficţiune şi memorialistică, ştiinţă, carte practică, albume, manuale şi auxiliare şcolare, literatură pentru copii – şi publică peste 300 de titluri pe an, în peste 50 de colecţii şi serii de autor. Gabriel Liiceanu: „Februarie 1990. Aveam 47 de ani, eram etern, fericit, inocent şi aveam o singură mirare: «Oare cum pătrunde spiritul în lume?». Ştiam că nu există un răspuns limpede la această întrebare. Tot ce ştiam atunci era cum pătrunsese spiritul lumii în mine. Evident, prin cărţile pe care le citisem până atunci, prin biblioteca mea, prin acel paradis al culturii pe care-l locuisem, fie el şi unul instalat, cum fusese, în epicentrul unui infern social. De vreme ce ştiam cum pătrunsese spiritul în mine, mi-am zis că aş fi putut să repet mişcarea asta magică la o scară mai mare: o bibliotecă revărsată peste o ţară întreagă. Dacă am reuşit să-mi dau un destin, atunci poate că, privit de la înălţimea acestor douăzeci şi cinci de ani, el este acesta: am reuşit să revărs asupra ţării mele, având alături echipa Humanitas, o formidabilă echipă de cărturari, peste trei mii de titluri în douăzeci de milioane de cărţi tipărite. Iată de ce Humanitas a fost – şi este – încercarea de-o viaţă de a da răspuns acelei întrebări de tinereţe, strădania de a face să intre în lume trupul de carne al spiritului, cartea, pesemne singurul trup al spiritului care există“. 

Editura Polirom este un alt fenomen cultural al tranziţiei. Anul trecut a aniversat 20 de ani de existenţă – în care a a publicat peste 5.500 de titluri, în peste 13 milioane de volume tipărite. Primul titlu: Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale. Colecţiile Polirom vin din mai toate domeniile: de la literatură română şi universală la economie, psihologie, informatică, carte şcolară şamd. 

Silviu Lupescu, pentru Adevărul: „Polirom a fost mai întâi o banală coală de hârtie pe care am scris ce titluri aş vrea să editez, cât vor costa şi cât s-ar obţine din vânzări, ca editura să poată continua. Ştiu, e banal ce spun, dar asta e. După vreo şase luni, balanţa s-a echilibrat şi abia de atunci încolo am putut să visez. (...) Eram puţini, aveam două, trei calculatoare, un telefon, un fax... şi ne prindea noaptea în editură. Cred că fiecare considera ce făcea ca pe o provocare personală. Şi mai erau cei care ne susţineau, şi nu doar moral. Din păcate, astăzi unii dintre ei nu mai sunt – profesorul Adrian Neculau, de pildă, care ne-a ajutat să edităm cărţi de psihologie, sau regretatul slavist Emil Iordache. Apoi, îmi amintesc de drumurile mele la Cluj şi de biroul lui Adrian Marino, gemând de cărţi. Viziunea lui liberală despre cum ar trebui să fie o editură, una neprovincială cultural, modernă, m-a ajutat enorm. Au fost prietenii din Timişoara, Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi, care sunt şi azi lângă noi. Prima lansare de carte a fost la Bistriţa, apoi la Bucureşti, în grădina de la Grupul de Dialog Social. După un an, aveam deja propuneri cât nu puteam noi publica. Editura avea vizibilitate şi era o alternativă la ce exista pe atunci, adică avea un profil larg. Publica mulţi autori români, nu neapărat <<celebrităţi>>, în vreme ce alţii erau mai conservatori. Aşa a apărut, de pildă, prima colecţie de studii de gen, coordonată de Mihaela Miroiu – o noutate în peisajul editorial autohton. Eram dinamici şi suficient de inventivi pentru că nu prea aveam ce risca”.

Editura Litera a fost înfiinţată la Chişinău, cu jumătate de an înainte de revoluţia din România. Marin Vidraşcu, directorul executiv al editurii: „Tatăl meu, Anatol Vidraşcu, a întâmpinat greutăţi foarte mari până în momentul în care a reuşit să obţină aprobările de înregistrare a unei edituri, într-un regim totalitar. De atunci şi până acum, Litera a crescut de la 3 la 154 de angajaţi şi se află în topul editurilor din România, cu peste 4.300 de titluri publicate şi cu un tiraj total de circa 48 de milioane de exemplare, suficiente cât să umple o dată şi jumătate cea mai mare bibliotecă din lume – Biblioteca Congresului SUA.” Dintre cărţile anului trecut: Capitalul în secolul 21, de Piketty, şi De ce eşuează statele, de Acemoglu & Robinson. 

notabil 

• De patru ani, Asociaţia pentru Performanţă şi Cultură organizează Concursul naţional de design de carte „Cele mai frumoase cărţi din România”. Anul trecut, marele premiu a fost acordat cărţii Dear Money şi designerului Radu Manelici. Juriul a apreciat „atât rigurozitatea, cât şi subtilităţile care punctează abordarea inteligentă şi ironică a designerului în relaţie cu tema centrală – raportul dintre artă şi bani”. Conceptul editorial al lucrării aparţine Alexandrei Croitoru şi Magdei Radu, iar cartea a fost editată de Salonul de Proiecte. 

Marin Cazacu, Cristian Mandeal 

Violoncelist; Dirijor 

Pentru Orchestra Română de Tineret. 

Ediţia de anul trecut a Festivalului Internaţional George Enescu a fost deschisă Orchestra Română de Tineret. „Sunt hipsteri şi hip-hoperi, băieţi cu feţe de tocilari şi fete cu haine de corporatiste, au dreaduri în cap sau cosiţe de cosânzene. Sunt mai mult de o sută şi toţi tineri. Visează simfonii şi fredonează concerte. Pe din afară nu se vede, dar pe dinăuntru sunt numai muzică” – îi descria Ana Maria Caia, în Şapte seri. 

Orchestra este opera muzicienilor Marin Cazacu, violoncelist şi profesor, şi Cristian Mandeal, dirijor şi director al Filarmonicii George Enescu. „Lui Marin Cazacu i se datorează această întreagă experienţă a „selecţionatei naţionale” a tinerelor talente muzicale. <<Timpul se condensează, da, dar, să ştiţi, nu am suferit nici o secundă că mi-am răpit timp. Investiţia într-un asemenea proiect chiar merită. Mi se pare că dacă în această ţară nu sunt alte persoane pe care să le văd implicându-se, pentru că îşi răpesc din timp… Acest proiect l-am creat fără să renunţ la nimic.>> Maestrul Mandeal vorbeşte cu admiraţie despre Marin Cazacu: <<Acest om a reuşit să scoată din piatră seacă aur. Fără el, proiectul ar fi fost total de negândit. Pentru mine rămâne un miracol până în ziua de astăzi cum a reuşit să construiască acest edificiu, Orchestra Română de Tineret>>” – descria jurnalistul Cristian Iohan Ştefănescu, pentru site-ul festivalului. „Nu este o invenţie românească, acest proiect. Mai toate statele europene au orchestre de copii şi tineret finanţate public. <<Nu am descoperit noi America>>, punctează Cristian Mandeal. Şi chiar nu este un moft, acest concept. Orchestra de Tineret a României nu este un simplu proiect temporar ci s-a transformat într-un exerciţiu constant de educaţie complementară. Marin Cazacu este deopotrivă interpret şi pedagog. <<Cunosc foarte bine sistemul şi am constatat multe neajunsuri. Pe scurt: şcoala merge în direcţia pregătirii solistice a tinerilor muzicieni. Or, la terminarea facultăţii, aceştia nu urmează o carieră solistică. Din contra: trebuie să ajungă într-o orchestra simfonică sau pedagogi. Într-o orchestra simfonică se simt frustraţi. Nu au fost pregătiţi pentru asta. Li se pare că locul lor nu este acolo>>. Starea aceasta de nemulţumire individuală se transmite în calitatea orchestrelor.”

notabil

• Printre vedetele ediţiei a 22-a a Festivalului Enescu, Belcea Quartet. Alexandru Pătraşcu, autorul blogului Despre Operă: „Un cvartet de instrumentişti de muzică clasică este o formă a perfecţiunii. Nu numai sincronizarea şi coeziunea celor patru muzicieni este importantă, ci absolut toate detaliile, mergând până la a respira împreună. Pentru că, nefiind decât o sumă de şaisprezece corzi, adică de patru ori câte patru, nu poate exista noţiunea de decalaj, de greşeală, ba chiar perfecţiunea tehnică este insuficientă – spiritul trebuie să fie acelaşi. Pentru a reuşi în această direcţie a muzicii, trebuie să fii cu adevărat excepţional. Şi aici există un Who’s Who, un Almanah Gotha prezervat pe disc, deschis oricând comparaţiei: Pro Arte, Vegh, Budapest, Amadeus, Alban Berg, numele unor ansambluri care ocupă 90% din istorie. Faptul că alături de ei există grupul format de Corina Belcea mi se pare cu totul ieşit din comun.” 

Raluca Ştirbăţ 

Pianistă

Pentru operele complete pentru pian solo de George Enescu. 

„S-a vorbit, totuşi, destul de puţin despre Enescu anul acesta – considera muzicologul Cătălin Sava, anul trecut, în care s-au comemorat şase decenii de la moartea compozitorului. Ţin să vă amintesc, pe 4 mai anul acesta nu a fost nici o floare la mormântul din Pére Lachaise. Deşi e muzicianul cu care ne mândrim peste poate, nu-i aşa, şi a cărui muzică din rapsodii o tot folosesc televiziunile româneşti care ne învaţă să gândim liber în promo-uri sforăitoare despre patriotism, măsurat în mulţi metri pătraţi de tricolor. (...) Şi din această perspectivă, pe lângă valoarea muzicală în sine, <<Opere complete pentru pian solo>> al pianistei Raluca Ştirbăţ, realizat la casa de discuri germană Hänssler Classic în luna octombrie a acestui an este evenimentul editorial muzical al anului 2015: excepţional, prin arta interpretării pianistice, exhaustiv prin travaliul muzicologic de cercetare şi restituire cronologică a tuturor compoziţiilor lui Enescu pentru pian solo şi inedit prin înregistrarea în premieră a patru partituri niciodată imprimate şi a trei niciodată gravate pe CD. Setul de trei compact-discuri al integralei enesciene pentru pian solo datorat Ralucăi Ştirbăţ este atât un veritabil restitutio pentru muzicologia românească, cât şi un reper pentru arta interpretativă enesciană. Iar pentru melomani, un veritabil instrument de cunoaştere şi îndrăgostire de Enescu.”

Şi încă ceva despre pianistă, care a finalizat o teză de doctorat despre creaţia enesciană pentru pian: În 2011 a înfiinţat, la Viena,  Societatea Internaţională George Enescu şi s-a luptat pentru Casa Enescu de la Mihăileni, reuşind să o salveze până la urmă. 

de ascultat

• Răzvan Stoica formează de mulţi ani un duo cu sora sa, pianista Andreea Stoica. Iar în 2010, Răzvan Stoica a înfiinţat Kamerata Stradivarius, o orchestră de cameră alcătuită din solişti de mare valoare, care cântă fără dirijor. În 2015, Răzvan Stoica, Andreea Stoica şi Kamerata Stradivarius s-au întâlnit prima dată pe un disc: A journey into classical – opt piese celebre din repertoriul clasic, compuse de Paganini, Fauré, Bazzini, Piazzolla, Kreisler, Saint-Saëns, Lalo şi Ravel. „O poveste de viaţă care poate fi nu doar emoţionantă, dar şi plină de umor, relaxantă. Suntem în faţa unui disc gândit pentru un public larg, care poate alege să asculte acest CD şi pentru satisfacţii estetice şi artistice, şi, pur şi simplu, pentru destindere, în traficul aglomerat din marile oraşe, de exemplu. Este un disc care pune în evidenţă calităţile ieşite din comun ale protagonistului şi ale instrumentului pe care cântă: o vioară Stradivarius cu un timbru întunecat şi un violonist care dincolo de o bravură tehnică sclipitoare transmite o emoţie specială” – recomanda anul trecut Cristina Comandaşu, redactor-şef la Radio România Muzical.

Valentin Gheorghiu, Gabriel Croitoru 

Pianist; Violonist  

Pentru sonatele pentru pian şi vioară de Beethoven. 

„N-am mai văzut de mult o sală atât de plină la un recital în Bucureşti – relata anul trecut acelaşi Cătălin Sava. S-a stat şi în picioare, pe scările laterale, la cea de-a doua parte a Integralei sonatelor de Beethoven, la sala Radio, într-o seară magnifică de 4 februarie, anul terestru 2015. Pentru că Valentin, aşa îi spun cu afecţiune admirativă împătimiţii melomani, face săli pline în România, indiferent de ce, când şi unde ar cînta. (...) Valentin Gheorghiu e un pianist dintr-o rasă rară şi pe cale de dispariţie, un pianist imens, un muzician formidabil şi un om minunat, mult iubit de divinitate. Şi acum, la 87 de ani, şi de melomanii din România. (...) Protagoniştii – fericită alăturare! –, pianistul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru, au electrizat atmosfera sălii studioului de concerte Mihail Jora. (...) Violonistul Gabriel Croitoru, astăzi şi el un respectat profesor care cântă pe Guarneri del Gesu din 1731, vioara lui Enescu, a fost unul dintre discipolii de prestigiu ai fratelui pianistului, marele Ştefan Gheorghiu. (...) Vă veţi aminti întotdeauna o interpretare care vă va face să vă ţineţi răsuflarea, fie şi pentru o clipă. Şi cu siguranţă, pe interpreţii ei: o muzică excepţională, trăită de muzicienii ei excepţionali. Muzicieni pe care îi aştept cu nerăbdare, cât mai curînd, cu a treia parte a Integralei Sonatelor beethoveniene pentru pian şi vioară, poate chiar în martie, cu Sonata Primăverii, în luna aniversării minunatului muzician şi poet al pianului, Valentin Gheorghiu.”

de urmărit 

• Românul Andrei Ioniţă a câştigat anul trecut premiului I la secţiunea violoncel în cadrul celei de-a 15-a ediţii a reputatului Concurs Internaţional Ceaikovski. Competiţia reuneşte o dată la patru ani circa 120 de candidaţi la patru categorii: pian, vioară, violoncel şi canto. Tânărul muzician Andrei Ioniţă are 22 de ani şi studiază la Universitatea de Arte din Berlin. 

Răzvan Popovici 

Muzician, manager cultural  

Pentru crearea unui public pentru muzica de cameră. 

Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, care de câţiva ani cutreieră şi ţara, a fost fondat de violonistul român Răzvan Popovici împreună cu pianista letonă Diana Ketler în urmă cu un deceniu. „De ce SoNoRo? Pen¬tru că suna bine, are o anumită sonoritate care e uşor de perceput de toată lumea.Toţi ne spuneau că un astfel de eveniment nu este necesar mai ales în peisajul capitalist din Ro¬mânia de acum zece ani. Pe atunci era doar Enescu, dar noi ne mai doream aici un festival consistent având experienţa unui eveniment similar pe care-l organizam deja de trei ani în Germania. Când am început noi SoNoRo, cred că România se afla la apogeul manelismului“, povestea anul trecut Răzvan Popovici, directorul executiv al SoNoRo, pentru După Afaceri. „De la bun început noi am făcut un experiment care avea să atragă lumea tânără. Ţin minte că făceam concerte în clubul Embrio, care la acel moment era în avangarda peisajului de noapte bucureştean. Noi asta ne doream, o audienţă tânără. Prima ediţie a fost doar în Bucureşti şi am avut maximum 1.500 de oameni pe timpul a patru zile. Acum am ajuns la 10.000 de oameni şi am adăugat şi alte oraşe din ţară.“

de ascultat

• Pianistul român Lucian Ban, rezident la New York, a lansat anul trecut albumul de jazz Contece de departe: „Titlul porneşte de la ideea de a aduna cântece, gânduri muzicale care mă reprezintă fie de aici, de acasă, de unde sunt, fie de acolo, de acasă, de unde sunt, de la New York. Sunt câteva cântece transilvane, vechi doine, cântece de nuntă, sunt unele cântece care ţin de canonul jazz-ului, care mă reprezintă la fel de bine. (...) E un jazz destul de dificil. Personal, nu cred că folclorul şi jazz-ul sau muzica clasică se amestecă foarte, foarte bine. Eu cred că e o provocare mare să faci un hibrid care să stea în picioare. Şi Enescu a spus cam acelaşi lucru, într-un fel, că prea mare lucru cu folclorul nu poţi să faci. Poţi să-l ornamentezi puţin, dar, de fapt, el e o sursă de inspiraţie care se sublimează  în procesul compoziţional sau în procesul de improvizaţie." (TVR)  

Alina Cojocaru 

Balerină

Pentru spectacolele internaţionale dansate la Bucureşti. 

În ianuarie trecut, la Gala Internaţională de Balet de la Opera Naţională din Bucureşti, celebra balerină Alina Cojocaru – angajată la Baletul Naţional Englez şi invitată permanentă a Operei bucureştene – a interpretat, alături de directorul Baletului Naţional Român, Johan Kobborg, care este şi partenerul său de viaţă, o scenă din celebrul spactacol Mayerling, de Kenneth MacMillan. „Nu dansăm această piesă numai pentru public, ci şi pentru noi. Veţi vedea o altă latură a Alinei decât aţi văzut până acum. Baletul este şi o formă de <<entertainment>>, dar este şi formă de artă care să te îndemne să-ţi pui întrebări", a explicat dl Kobborg, pentru Adevărul, înaintea Galei. 

Alina Cojocaru este una dintre cele mai apreciate balerine la nivel internaţional. S-a născut la Bucureşti, a studiat la Kiev timp de şapte ani, perfecţionându-se apoi, din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra, în urma câştigării unei burse în cadrul Concursului Internaţional de Balet de la Lausanne. La 20 de ani a ajuns prim-balerină la Royal Ballet House din Londra/ Covent Garden. A dansat acolo vreme de 13 ani, împreună cu Johan Kobborg. În 2013 s-a mutat la Baletul Naţional Englez – iar când programul îi permite, vine şi dansează în România: a dansat aici în La Sylphide şi în La fille mal gardée, ambele puse în scenă de Johan Kobborg. „Niciodată nu am renunţat să vin în ţară şi să fac ceva pentru România”, a spus dna Cojocaru anul trecut la Adevărul live, în trena spectacolului Marguerite şi Armand, în viziunea lui Sir Frederick Ashton, parte a unui triptic de balet, care a avut premiera în aprilie la Opera din Bucureşti. 

notabil 

• După o lungă carieră atât în ţară, cât şi în lume, balerina Simona Noja, născută la Huedin, este din 2010 directoare a Şcolii de Balet a Operei de Stat din Viena. „Când antrenezi 120 de copii, la finalul anului culegi «recolta», adică vezi câţi absolvenţi sunt angajaţi când termină liceul. Când am venit eu, dintr-o clasă erau angajaţi doar 10%, acum am ajuns, după cinci ani, să fie angajaţi peste 90% din elevi“, explica anul trecut dna Noja, pentru Adevărul. „Am înfiinţat o companie de dans, am demarat o academie de vară, am ridicat numărul de spectacole la 154 pe an.“ În paralel, Simona Noja încearcă să aducă şi la Cluj o parte din experienţa sa: vara trecută a organizat un master class, iar în toamnă a adus la Cluj dansatori şi profesori din şapte ţări, la un festival de balet unic în Europa. 

• În cadrul ediţiei de anul trecut a Festivalului Enescu, pe scena Teatrului Mic din Bucureşti a avut loc premiera spectacolului „Un minut de dans sau Uf”, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu – care a dorit să marcheze astfel împlinirea a 50 de ani de când a debutat ca dansator pe scena aceluiaşi teatru, în coregrafia lui Miriam Răducanu, căreia i-a dedicat spectacolul. 

Adrian Ghenie

Pictor 

Pentru reprezentarea României la Bienala de la Veneţia. 

Cunoscut pentru recordurile de vânzări, artistul plastic Adrian Ghenie a reprezentat (arta din) România la ediţia de anul trecut a Bienalei de la Veneţia. „Expoziţia lui Adrian Ghenie va fi în primul rând una larg aşteptată, bine făcută, anticipând un firesc pe care România va trebui să-l câştige în viitor, în contextul pavilioanelor naţionale. Ghenie este exponentul succesului internaţional al unei întregi comunităţi artistice din Cluj, care în marea ei parte funcţionează la Fabrica de Pensule, astfel că nu vorbim doar de Ghenie, ci de o parte relevantă a scenei româneşti de azi cu care România se poate identifica în mod natural” – se explica atunci Mihai Pop, curatorul proiectul „Darwin’s Room” conceput pentru Pavilionul României. 

Tot în limbajul curatorial: „În proiectul conceput special pentru Pavilionul României, Adrian Ghenie propune o analiză a actualităţii prin recursul la o istorie neoficială, una în care Darwin i-a întâlnit pe Freud şi pe Marx. Ghenie este preocupat constant de falia care se creează între microistorie şi macroistorie, continuând prin proiectul propus la Veneţia tema generală a Bienalei şi accesând sursele intime ale temei de reflecţie propuse de curatorul Okwui Enwezor: cum ne imaginăm viitorul la plural? Astfel, <<Camera lui Darwin>> devine un incubator al ideilor despre viitor prin apelul la arhiva istoriei.”

Artistul născut la Baia Mare este foarte cunoscut pe scena de artă contemporană internaţională, prezent cu lucrări în cele mai importante muzee, galerii şi colecţii private din lume: Centrul Pompidou (Paris), SFMOMA (San Francisco), Muzeul Hammer şi Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, S.M.A.K. Collection (Ghent). Lucrările sale au fost incluse în expoziţii la Palazzo Grassi, Fundaţia François Pinault (Veneţia), Tate Liverpool, Bienala de la Praga, Fondazione Palazzo Strozzi (Florenţa), printre altele.

notabil 

• Gabriel Kelemen, şeful departamentului de Teorie şi Istorie a Artei al Facultăţii de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, este artist şi cercetător la intersecţia fizicii cu arta. Lucrează de peste 15 ani la cercetarea undelor staţionare şi a fenomenelor care apar atunci când sunetul întâlneşte materia – ceea ce cunoscătorii numesc cimatică. În această calitate a invitat fost anul trecut la cea de-a zecea ediţie a Conferinţei Internaţionale de Cimatică, de la Atlanta – cam singurul european de acolo.  

de urmărit 

• Daniel Brici este un artist angajat, căruia îi pasă de oamenii din comunităţi dezavantajate social: mai ales de copiii neglijaţi social. Începând cu 2009, s-a dedicat subiectului „copiilor care nu se văd”, din suburbii, de la ţară, trăind printre ei, vorbind cu ei şi încercând să îi facă vizbili prin lucrările sale.

Radu Jude, Alexandru Nănău, Tudor Giurgiu 

Regizori 

Pentru filmele cu probleme. 

Prezenta ediţie a plecat la tipar înaintea decernării Oscarurilor din acest an, unde a România a trimis filmul Aferim! – pentru care Radu Jude a câştigat anul trecut, la Berlinală, Ursul de Argint pentru cea mai bună regie. În scenariul scris de Radu Jude şi Florin Lăzărescu – având-o drept consilier istoric pe Constanţa Vintilă-Ghiţulescu –, un zapciu din Ţara Românească a secolului al XIX-lea, însoţit de fiul său, caută un rob ţigan fugar. Vintilă Mihăilescu: „Este povestea unei lumi amestecate, în plină răsturnare de viziune despre lume, după 1821 dar înainte de 1848 şi 1859, traversată de toate seminţiile imperiilor din jur şi locuită de tot soiul de oameni <<amărâţi>> pentru care armata şi războiul pot fi un vis de viaţă aşezată, aşa cum se întîmplă cu zapciul”. Sau Valentina Lazăr şi Andrei Gorzo: „Cel mai important film românesc din 2010 încoace. (...) Această operă de artă care pe viitor va deveni clasică în cinematografia românească este şi o intervenţie percutantă în agenda dezbaterilor publice ale momentului. Filmul lui Radu Jude (...) atacă problema rasismului anti-rom din România de astăzi, dar nu direct, spunând o poveste contemporană cu efect moralizator, ci relatând un episod din epoca robiei (Ţara Românească a anului 1835), despre căutarea, prinderea şi pedepsirea unui rob rom fugit de pe moşia unui boier, şi trasând implicit o genealogie a raporturilor de oprimare care continuă să se reproducă şi astăzi”. 

La premiile Academiei de Film Europene de anul trecut, Aferim! a mers împreună cu Totonel şi surorile lui, de Alexander Nanau – un documentar observaţional, filmat timp de 14 luni în cartierul Ferentari din Bucureşti, care spune povestea a trei fraţi (Totonel, Ana şi Andreea) nevoiţi să se împace cu lipsa mamei şi să se maturizeze înainte de vreme. Realizatorul şi-a câştigat premiile sale, precum Objectif d'Or, marele premiu al celei de-a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Documentar Millenium de la Bruxelles. „Sunt foarte onorat să primesc acest premiu într-un oraş precum Bruxelles. Sper că va contribui la o conştientizare a factorilor de decizie europeni, care pot influenţa într-un mod pozitiv problemele ridicate în acest film", a trasmis atunci regizorul Alexander Nanau.  

Dincolo de premii, contează dacă astfel de filme pot trezi ceva în ţară. Întrebare valabilă şi în cazul filmului-anchetă De ce eu?, al lui Tudor Giurgiu. „Eu nu l-am cunoscut pe Panait, dar acum am senzaţia că îl cunosc, îl simt şi mi se pare inadmisibil ca, într-un stat unde se are acces la interceptări, când s-a făcut ancheta asupra morţii lui Panait, nimeni nu s-a întrebat ce s-a întâmplat. (...) Mi se pare anormal că un astfel de caz a fost clasat patru luni mai târziu şi verdictul a fost că acest om a fost nebun. Eu cred că este o pată neagră, una din multele pe obrazul justiţiei române şi m-aş bucura ca acest caz să fie redeschis. Cred, moral vorbind, că acest caz ar trebui redeschis, la un moment dat", socoteşte regizorul.

notabil 

• Docudrama animată Muntele magic/ Magic mountain, de Anca Damian, a fost desemnată cel mai bun film est-european la ediţia de anul trecut a Dok Festival din Leipzig. „Animaţiile, desenele şi acuarelele, fotografiile şi colajele dau filmului un aer laconic şi un farmec naiv. Realitatea dură devine manifest. «Muntele magic» este o lucrare care stă mărturie faptului că mediumetrajul este capabil să se reinventeze", a fost motivaţia juriului.

NOVELTY AE

Pentru proiecte arhitecturale de clasă internaţională. 

Două propuneri din România au fost selectate în finala de anul trecut a World Architecture Festival, cel mai important eveniment al arhitecturii, organizat în Singapore. Este vorba despre proiectul unui centru balneo-spa din Beclean şi proiectul unui centru de training pentru navigatori din Constanţa – ambele înscrise în concurs de biroul de arhitectură Novelty AE. Care s-a alăturat astfel unor finalişti celebri precum Foster + Partners, Zaha Hadid Architects, Herzog & de Meuron, OMA.

Absolut corect, conducerea biroului şi-a felicitat echipa, dar şi clienţii, „care, datorită deschiderii şi încrederii în viziunea noastră, au făcut toate acestea posibile”.