100 de ani de la Revoluţia rusă: va avea Putin soarta şahului iranian?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin
Vladimir Putin

Centenarul revoluţiei ruse ar putea anunţa un viitor tectonic pentru Vladimir Putin. În martie, zeci de mii de oameni au ieşit să protesteze în mai mult de 100 de oraşe din Rusia. Tot atunci, Konstantin von Eggert, celebru comentator rus, vizita Bucureştiul pentru a discuta despre starea de spirit din anumite părţi ale societăţii ruse care se apropie tot mai mult de situaţia explozivă de la sfârşitul anilor ‘70 din Iran.

Eggert a fost invitat la seria evenimentelor intitulate „Dialoguri cu Rusia pentru o noua generaţie de experţi“, un proiect implementat de către Foreign Policy România.

Protestele din Rusia au fost motivate de o idee: corupţia este parte intrinsecă din sistemul care există astăzi în Rusia. Oamenii au început să realizeze că ţara este condusă de un principiu foarte simplu: impunitate în schimbul loialităţii. Protestele îl transformă pe Aleksei Navalny în ceva mult mai mult decat o simplă celebritate moscovită. A devenit un politician cunoscut la nivelul întregii naţiuni. Trei sunt personalităţile care astăzi au capacitatea de a declanşa manifestaţii publice de o asemenea amploare: Putin, Patriarhul şi Navalny. În sine protestele demonstrează că Rusia are o nouă opoziţie şi că figurile uzate ale anilor ’90 trebuie să facă un pas înapoi. Amănuntul semnificativ este conferit de faptul că protestele reflectă o mare participare a studenţimii şi a tinerilor în general. În Rusia anului 1991, dar şi în cea din 2011-2012 protestele erau apanajul generaţiei de mijloc. Protestele au distrus ideea că majoritatea pasivă îl sprijină la unison pe Putin. 

Singura modalitate prin care regimul rus îşi poate confecţiona legitimitatea este modelul Rusiei fortăreaţă.

Navalny are acum oportunitatea să coopteze o parte din majoritatea pasivă. Se amorsează o atmosferă în care autorităţile, chiar şi Putin, pot fi contestate foarte uşor. Protestele sunt un eşec major pentru preşedinte. Foarte probabil guvernul va pune o imensă presiune pe directorii de şcoli şi pe universităţi să-şi controleze studenţii. Vor fi arestaţi oligarhi, guvernatori şi miniştrii, totul pentru a demonstra că guvernul luptă împotriva corupţiei. O eventuală arestare a lui Navalny ar exacerba problema, transformându-l într-o celebritate internaţională. Putin nu are nevoie de un nou Hodorkovski.

Necesitatea diversiunilor externe

Pe termen scurt creşte potenţialul pentru eventualele diversiuni externe mai ales în contextul în care economia aflată sub impactul sancţiunilor nu dă semne de redresare. Putin este „un organizator de evenimente“ fără rival. Este posibil un dezgheţ al conflictului din Ucraina, inclusiv perspectiva recunoaşterii republicilor separatiste sub pretextul că  salvează populaţia vorbitoare de limbă rusă. Toate aceste nuanţe aduc politica externă în discuţia internă a legitimităţii. Te poţi legitima prin diferite modalităţi. Poţi avea alegeri libere şi corecte, dar ele ar pune în pericol întreg sistemul şi ar pune sub semnul întrebării însăşi existenţa actualului regim politic. Din perspectiva regimului democraţia este imposibilă. Există şi calea asiatică, după modelul lui Lee Kuan Yew şi a Singaporelui - o economie eficientă care produce suficienţi bani încât oamenii nu se vor gândi decât în ce vacanţe vor putea să plece şi ce plasme îşi vor mai cumpăra. Până la un punct acest lucru s-a întâmplat în primele două mandate ale lui Putin când creşterea economică ajungea la 4,5% în fiecare an, când preţul petrolului creştea în fiecare zi şi când vedem pentru prima dată emergenţa vizibilă a unei clase de mijloc la nivelul oraşelor mari. Însă modelul „dezvoltării fără democraţie“, cum ar spune chinezii a fost complet compromis în ochii lui Putin de protestele din 2011-2012. El le-a resimţit ca pe o trădare, drept protestele marilor beneficiari ai mandatelor sale.

Politica externă şi interesele naţionale ale Rusiei sunt ţinute ostatice de conjunctura politică internă.

În aceste condiţii, singura modalitate prin care regimul rus îşi poate confecţiona legitimitatea este modelul Rusiei fortăreaţă: „inamicii externi ne înconjoară, trebuie să apărăm patria“. Totodată regimul exploatează complexul de inferioritate post-imperială care a rezultat din pierderea inexplicabilă a Războiului Rece şi din colapsul Uniunii Sovietice. Imaginea pe care regimul o impune este aceea a unei Rusii care devine din nou puternică, respectată, care se ridică din genunchi. Mesajul pe care Kremlinul îl răspândeşte este acela că nu ne permitem să repetăm momentul 1991 şi că trebuie să ne luăm revanşa pentru înfrângerea suferită în timpul Războiului Rece. Şi tocmai pentru că Uniunea Sovietica a dispărut atât de uşor, regimul speculează frica oamenilor de haos. Orice este mai bun decât haosul. Este o emoţie încă foarte puternică. Toate aceste lucruri aduc o serie de dividende interne.

Pe fond, politica externă şi interesele naţionale ale Rusiei sunt ţinute ostatice de conjunctura politică internă. Anexarea Crimeei nu are nimic de a face cu perspectiva transformării Sevastopolului într-o baza NATO. Din perspectiva Kremlinului, totul a depins de oportunitatea de a înhăţa ceva ce se putea. Ucraina trebuie privita tot din această perspectivă de politică internă. Preşedintele îşi scrie numele cu litere de aur în manualele de istorie şi va avea o recunoştinţă eternă. În esenţă avem un guvern care este limitat în opţiunile sale politice şi economice, banii sunt tot mai puţini astfel că trebuie să inventeze ceva la fiecare 6 luni care să mobilizeze opinia publică. Întreaga situaţie începe să semene cu monociclul de la circ care nu se poate opri, care trebuie să pedaleze tot timpul pentru că altfel se prăbuşeşte. Acest regim şi-a petrecut ultimii 16-17 ani, transformând Rusia într-o grădiniţă uriaşă. Îi tratează pe oameni ca pe nişte copii, cărora li se spune întotdeauna ce trebuie să facă şi care niciodată nu sunt de încredere. Rezultatul este o naţiune în care este greu să îţi asumi responsabilitatea. Nu este deloc o reţetă ideală pentru stabilitate. Pentru regim stabilitatea înseamnă inamovibilitate şi stagnare.

Spectrul revoluţiei

Dacă protestele persistă atunci o realiniere politică este inevitabilă. Întregul context îmi reaminteşte de situaţia explozivă din Iran de la sfârşitul anilor ‘70. Încă din studenţie m-a pasionat istoria Iranului din secolul XX. Am citit întreaga literatură dedicată răsturnării şahului. I-am intervievat în detaliu pe protagoniştii revoluţiei iraniene, inclusiv pe membrii familiei Pahlavi. Ce se întâmplă astăzi în Rusia îmi aminteşte de Iranul din anii 1977-1978, desigur fără existenţa unui Khomeini. Însă vedem câteva paralele evidente. Pare să se dezvolte aceeaşi dinamică. Avem aceeaşi orbire a elitelor-o clasă politică, un leadership convins că deţine controlul, care se dedică unor probleme foarte înguste, marginale, fără a înţelege ce se întâmplă cu masele. 

Ce se întâmplă astăzi în Rusia îmi aminteşte de Iranul din anii 1977-1978.

Istoria revoluţiei iraniene ne arată cum poliţia secretă a şahului a eşuat în înţelegerea stării de spirit a maselor. Căderea preţului petrolului a generat în mare parte criza regimului şahului. Parlamentul şahului avea exact rolul pe care Duma îl are astăzi în Rusia. Este o instituţie de faţadă. Lipseşte doar elementul religios şi desigur rata de alfabetizare este mult mai mare în Rusia. Deocamdată teama de haos rămâne încă o dimensiune care temperează potenţialul exploziv. Însă nu cred în dezvoltarea unei dictaturi hipernaţionaliste cu accente naziste care să înlocuiască regimul. Sahul era convins că poporul său îi era recunoscător pentru creşterea standardului de viaţă. Un apropiat al şahului mi-a spus că niciodată nu poţi să ştii care este cea mai mare eroare făcută. Sentimentul meu este acela că deocamdată regimul politic din Rusia se comportă exact la fel.

Konstantin von Eggert este comentator la TV Rain în Moscova.  A fost corespondent diplomatic pentru ziarul Izvestia în anii ‘90, şeful redacţiei BBC din Moscova în perioada 2002-2008 şi redactor-şef al Kommersant FM între 2012-2013 unde a acoperit conflictele armate din Irak, Afganistan şi Balcani. În 2008, pentru serviciile aduse BBC, regina Elisabeta II i-a acordat titlul de Membru Onorific al Ordinului Imperiului Britanic. Între 2009-2010, Eggert a fost vicepreşedinte pentru afaceri publice la ExxonMobil Rusia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite