Ziua Drapelului Naţional

Un eveniment precum cel sărbătorit la 26 iunie nu este doar un prilej de perindare publică a unor uniforme respectabile şi a Tricolorului, cel de care unii îşi amintesc doar când acesta face parte din decorul scenei pe care ei, eternii, neînlocuibilii pot fi, din nou, în atenţia temporară, previzibilă, a opiniei publice. Mai mult sau mai puţin pe merit. Nu contează.

Efectul calculat, asupra opiniei publice, primează. 

Faptul că un minister de forţă, o prefectură municipală şi o primărie lansatoare, în trecut, de prezidenţiabili notabili, au organizat o ceremonie publică, în Piaţa Tricolorului din Bucureşti, nu constituie o ştire, atâta timp cât se evită reamintirea unui adevăr. 

Drapelul Naţional a fost întâia oară ridicat, pe catargul edificat în faţa Cercului Militar Naţional, ca urmare a iniţiativei unui fost şef al Statului Major General, azi simplul cetăţean Mircea Chelaru, un general care a probat astfel ceea ce îşi doreşte orice român lucid – respect.

Pentru identitatea şi demnitatea propriei sale ţări. 

Totuşi, chiar dacă Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” revine pe 26 iunie, în atenţia celor pentru care România contează, prin prestaţia de excepţie la ceremoniile tradiţionale, de coborâre şi nouă ridicare a Tricolorului, pe impunătorul stâlp menit a invita pe toţi conaţionalii, la o atitudine pe măsură, de reală altitudine spirituală, din altă parte aşteaptă mulţimea nu doar fâlfâiri de steaguri. 

Războiul dintre cele două palate decizionale, din urbea numărul 1 a patriei noastre, încă neintregite, nu face decât să confirme ceea ce pare a deveni o certitudine, pentru tot mai mulţi alegători. 

Prezidenţiabilul victorios, în turul doi, nu se numără printre cei care acum se cred pe cai mari. 

Iar viitorul premier va fi de o cu totul altă factură, decât cel actual. 

Pentru ambele funcţii românii dorindu-şi şi având dreptul să aleagă compatrioţi de naţionalitate română, sobri, convinşi că evoluţia României este numai în comunitatea euroatlantică, nicidecum în cea răsăriteană, a absolutismului promovat de autoritarul lider al puterii regionale estice. 

De Ziua Drapelului Naţional, singura speranţă pe care o au, cu certitudine, românii, este ca să scape, până anul viitor, la 26 iunie, de Circul Naţional. 

Cel care a pus sub semnul întrebării şi a compromis instituţii cândva respectabile în România. 

Un palat, îmi scapă numele, poate fi îmbrăcat în giulgiul roşu, galben şi albastru, de sus, de pe acoperiş, până jos, dar acest ştiut spectacol public rămâne doar unul de circ, dacă locatarii clădirii respective, mai ales primul dintre ei, nu generează încredere şi nu oferă motive de satisfacţie reală concetăţenilor săi. 

Compatrioţi care cel puţin azi, 26 iunie 2014, preferă să ţină Tricolorul mai degrabă în inimă, ceremoniile oficiale, cu excepţia prestaţiei de excepţie a militarilor, nefiind altceva, din păcate, decât un moft. 

Mulţi moftangii fiind astăzi la putere.