Zidul Berlinului - sau ce ar trebui să învăţăm din reunificarea Germaniei
0
Zidul Berlinului rămâne simbolul cel mai vizibil al războiului rece. Reprezintă argumentul suprem că zidurile nu rezistă, dacă oamenii nu cred în ele, dacă conştiinţa colectivă le respinge.
În noaptea de 12 spre 13 august 1961, miliţia şi armata est-germană au închis linia de demarcaţie, începând ridicarea zidului. Implicaţiile diplomatice au fost semnificative: „zidul ruşinii” devine frontieră de stat, iar fostul sector sovietic al Berlinului capitala Republicii Democrate Germane.
Imaginea zidului - lung de 155 km - este dominată de un perete de beton de 3,60 metri înălţime. Ansamblul de apărare este impresionant: mii de mine, 148 km de gard, 194 de turnuri de observaţie, 177 km de drumuri luminate zi şi noapte. Paza este încredinţată unor „forţe antifasciste” plasate sub comandament sovietic.
Din punct de vedere strict militar, zidul a fost absurd ca fortificaţie defensivă. E doar o modalitate de încarcerare a propriilor cetăţeni. Cu toate dificultăţile, 216 persoane au reuşit să-l treacă, iar 190 au murit încercând. Voinţa de a fugi alimentează o imaginaţie demnă de lumea filmului: tuneluri, treceri cu aerostatul, forţarea cu un camion blindat şi multe altele.
În seara de 9 noiembrie 1989, sub presiunea unor gigantice manifestaţii în RDG, anunţul inopinat făcut la radio de şeful guvernului că frontiera ar putea fi trecută fără paşaport a provocat o năvală generală. Trecerea din Est în Vest este sărbătorită într-o atmosferă extraordinară. După semnarea, în mai 1990, a tratatelor de uniune economică şi monetară dintre RFG şi RDG, reunificarea devine efectivă pe 3 octombrie 1990 şi Berlinul redevine capitala Germaniei reunificate. Distrugerea oficială a zidului a început la 13 iunie 1990 şi s-a încheiat la 30 noiembrie 1990, lăsând intacte şase segmente comemorative.
Această construcţie absurdă a demonstrat că adevăratele ziduri se ridică în conştiinţele oamenilor. Regimurile comuniste, impuse prin coerciţie, s-au prăbuşit ca un castel din cărţi de joc când pilonii puterii s-au fisurat. Dacă oamenii sunt uniţi în sufletele lor, zidurile rămân efemere.
Pentru români, reîntregirea ţării prin unirea cu Basarabia rămâne încă doar o speranţă, la 25 de ani de la căderea zidului. Nu pot evalua situaţia la nivelul celor două state, sunt prea subiectiv. Pentru mine, unirea este firească şi cred în ea. Dar am convingerea că avem nevoie de o Românie mult mai evoluată: economic, social, instituţional. În 1990, Republica Federală era prima putere economică a Europei şi o democraţie consolidată. Fără o asemenea fundaţie solidă, reunificarea ar fi rămas doar o poveste.
Se încarcă comentariile...
