BREXIT-ul însuşi a fost un asemenea joc clădit pe provocarea sentimentului naţionalist care a generat chemarea, împrumutată din arsenalul electoral al lui Trump, “Make our country great again!”. Sigur că da, pe asta s-a jucat şi cu asta s-a câştigat atunci când se evoca gloria tradiţiei imperiale, când se făcea promisiunea unei strălucite supravieţuiri garantate de băieţii din Commonwealth, băştinaşii din coloniile nu demult abandonate, gata acum să revină să slujească bogăţiei metropolei. Plus evidenţa, de la sine înţeleasă, că America îşi va îndeplini obligaţiile morale asumate de Trump prin promisiunea că va aduce britanicilor un extraordinar de ofertant acord de liber-schimb, mai bun decât orice avuseseră vreodată în cei 47 de ani când au stat în UE.

Acesta a fost însă primul nivel, cel de politică generală. Echivalent cu orice campanie electorală în care, ca la noi, se promite orice, oricând, oricui, bazându-te pe principiul că alegătorii sunt proşti, au memoria scurtă şi sunt foarte uşor apucaţi de lehamite existenţială. Urmează însă, ca acum în UK, deschiderea capitolelor care au legătură cu construcţia noii realităţi post-BREXIT pentru care, repet acest lucru, nu există încă un cadru legislativ comprehensiv deoarece, pur şi simplu, mai sunt încă 11 luni în care britanicii pot negocia un acord cu UE dar şi (ceea ce fac acum) să vadă dacă nu cumva americanii oferă mai mult sau, de ce nu, pot construi un post-Commonwealth. O nouă construcţie pentru care a început o propagandă destul de intensă şi în care, la modul individual, să poată fi introduse şi nişte ţări sărace din estul Europei, rezerva de muncă ieftină, fără pretenţii şi oricând disponibilă- pentru a prelua masiv muncile necalificate sau dificile în condiţiil în care a doua sau a treia generaţie de imigranţi din fostele colonii (India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka sau din câteva ţări din Africa Neagră, Nigeria spre exemplu) se consideră deja mult prea avanasaţi pe scara socială pentru a accepta un asemenea statut înjositor. Mă rog, să se descurce cum or şti, este dreptul lor suveran să-şi găsească soluţia care le convine.

Dar apar la orizont mari probleme de fond care pot evolua într-o formulă dramatică şi care se corelează cu posibile evoluţii similare din Europa şi din lume.

Schimbarea graniţelor prin cereri de independenţă cu motivaţii diverse poate fi o asemenea problemă care să se reactiveze rapid, chiar în formule extreme şi violente. Să nu credeţi că problematica asta este specifică unui spaţiu politic sau altul, Orientului Mijlociu spre exemplu, unde, poate foarte curând, vor începe contestaţii ale liniilor de frontieră actuale. Din momentul anunţării începerii procesului generat de BREXIT, Scoţia a anunţat, pe toate canalele posibile, că plecarea UK din Uniunea Europeană va fi o tragedie deoarece locul scoţienilor este în Europa şi nu în afara ei, aşa cum este situaţia acum.

Ştiaţi asta, am mai scris de multe ori despre perspectiva unei ruperi a Regatului Unit în momentul în care ar putea să înceapă procese de desprindere a Scoţiei şi Irlandei de Nord. UE a fost extrem de reţinută pe acest subiect, tocmai pentru a nu da impresia că se amestecă în procesul politic intern din  UK şi că ar dori să influenţeze cumva starea de spirit a alegătorilor britanici. O atitudine extrem de corect politică dar care a adus mereu mai multe confuzii pe măsură ce, la Bruxelles, se auzeau din ce în ce mai multe contacte informale între politicieni scoţieni şi responsabili europeni în scopul de a ”ţine caldă” perspectiva unui drum accelerat al Scoţiei în obţinerea “scaunului britanic”. Plus că orice poziţie pro-Scoţia ar fi întărit instantaneu poziţia independentiştilor catalani, riscând un scandal monstru cu Spania.

Aşa că, plini de delicateţe, europenii s-au abţinut. Nu din convingere, ci de nevoie. Odată hăţurile scăpate, au început să aibă un discurs exploziv căci, nu-i aşa, altele erau în sufletul lor. Cu riscul, acum, ca acest nou discurs politic să inflameze orice tip de separatism pe continentul nostru. Purtătorul acestui nou discurs european este nimeni altul decât Donald Tusk (foto), fostul preşedinte al Consiliului European care a spus, pentru BBC, că în Europa s-ar simţi un entuziasm general dacă Scoţia, după un referendum de independenţă, ar începe negocieri de aderare la UE.

Aş dori să mă reţin în a spune ceva prea brutal. Câteodată, mă simt scoţian. Acum în special după Brexit, mă simt foarte scoţian...Din punct de vedere emoţional, nu am niciun dubiu că aici la Bruxelles şi mai larg în Europa, toată lumea va fi entuziastă, dar avem tratate şi formalităţi. Dar dacă mă întrebaţi despre emoţii, atunci da, există un sentiment”.

Foarte interesantă noua abordare deoarece, astfel, descide un nou front de luptă destul de neobişnuit, dar foarte productiv, cel al argumentelor bazate pe stări emoţionale, chiar dacă cele legale ar punbe o problemă. Şi, tehnic, în urmă cu două săptămâni, într-o scrisoare (foto) semnată de prim-ministrul B.Johnson, Londra a răspuns deja că nu va accepta un al doilea referendum de independenţă în Scoţia:

Nu face nimic, pare a spune Tusk, important este că va exista un val de simpatie uriaş pentru scoţieni şi cauza lor. Şi asta, în principiu, ajunge să aprindă focul şi să justifice continuarea luptei actualului guvern din Scoţia pentru independenţă. Exemplu eventual pentru alte situaţii similare din Europa.

Simţind primejdia pe care o reprezintă această modificare a unghiului de atac european şi bănuind cum s-ar putea extinde în Irlanda de Nord, Dominic Raab, ministrul de Externe al UK, a spus că afirmaţia lui Tusk este: “în mod clar ne-europeană şi iresponsabil oferită tendinţelor separatiste în Spania, Franţa şi Italia...nu sunt sigur că liderii politici europeni, nu mai spun de cei din UK, vor fi în favoarea acestui tip de limbaj”.

Vom vedea cine a estimat corect situaţia, dar valiza naţionalismului feroce, când a luat foc, a mai provocat tragedii cumplite în Europa. Tot la asta ne întoarcem? Aţi văzut cum au reacţionat spaniolii. Cum va reacţiona oare populaţia din Scoţia sau Irlanda de Nord în cazuri similare, dat fiind că există un echilibru precar între opţiunile pro şi contra? Ce va favoriza UE: demersul strict constituţional sau sprijinirea dorinţei de libertate şi independenţă, exprimate inclusiv prin revolta împotriva prevederilor legale existente?

Vorbim azi despre Scoţia, dar iată peisajul european din 2020 cu mişcările independentiste active: