Vulnerabilităţile UE şi aterizarea cu picioarele pe pământ: Viitorul posibil al Europei

FOTO Getty Images

Proiectul european a fost întotdeauna rezultatul unei viziuni, a unor vizionari, a unor lideri de excepţie, capabili să convingă statele europene, pe proprii concetăţeni şi să dirijeze spre o realitate plăsmuită din imagini şi aspiraţii, bazată pe principii şi valori comune, cu largă respiraţie etică. De unde şi valenţa idealistă a unui asemenea proiect, dar şi crearea de aşteptări şi speranţe nemăsurate.

Pentru statele foste socialiste din Europa Centrală şi de Est, această viziune a fost salvatoare şi a dat un curs de dezvoltare deosebit după prăbuşirea comunismului. A fost drumul spre prosperitate şi securitate, şi o atracţie deosebită pentru cetăţeni care nu rareori au presat, ei, autorităţile pe acest drum.

Limitele soft – power-ului european: criza economică şi oboseala strategică a extinderii şi integrării

Pe de altă parte, oboseala strategică a UE în extindere şi capacitatea de integrare a noilor veniţi a început să se manifeste concomitent cu criza economică globală generată de produsele derivate americane subprimes, care au antrenat criza datoriilor suverane la nivel european, în 2008-2009. De aici până la pierderea puterii soft şi a atractivităţii nu a fost decât un pas, care a combinat încetineala reformelor din Balcanii de Vest cu ideile revizoniste ale regulilor legate de statul de drept în Europa Centrală şi de Est şi cu contradicţiile între soluţia post-conflict în Serbia-Kosovo şi Bosnia Herţegovina cu regulile europene, şi toate acestea cu agendele complicate la nivelul UE, care au curs de la crize aşezate şi punctuale la crize sistemice suprapuse.

Astfel au venit valuri-valuri – migranţi, terorism intern şi foreing fighters, luptătorii cetăţeni europeni racolaţi în teatre de război, Brexit şi separatisme – în primul rând, cel catalan, pe baze egoiste, populism şi euroscepticism, naţionalisme, xenofobie şi islamofobie dominantă, generate de absorbţia tematicilor şi dezbaterii societăţii civile în spaţiul politic, cu forţa de segregare a societăţii şi pasiunea abordării temelor, sau absorbţia chiar agendelor intime ale cetăţeanului în zona politizărilor populiste divizive. Rezultatul a fost un haos al temelor, o furtună a non-ideologiei sau post-ideologiei, răbufnirea anti-sistem şi moda contestărilor, folosite nu rareori de politicieni abili din Est pentru a submina şi diviza lumea occidentală.

Emmanuel Macron FOTO AFP

Macron şi punctul de întoarcere în expansiunea populismului şi euroscepticismului

Punctul de întoarcere a fost depăşit, în sensul în care populismul şi-a dovedit limitele, lipsa posibilităţii de a guverna şi preocuparea exclusivă pentru percepţie şi imagine, deci pentru voturi, nu pentru fapte şi realizări concrete sau soluţii reale.

Dar trena acestui trend continuă să alimenteze politicile publice la nivelul a 30% din votanţii europeni, şi ameninţă să ducă la două grupuri europarlamentare la viitoarele alegeri, unui eurosceptic şi unul anti-european. Şi prognozăm nevoia unei largi alianţe politice trans-ideologice pentru a menţine majoritatea pro-europeană care să ducă la formarea Comisiei viitoare.

Vestea bună şi punctul de cotitură a fost victoria En Marche! a lui Emmanuel Macron în Franţa, indiferent de înfrângerile şi pierderile ulterioare în aplicarea reformelor. Rămâne un performer înfrângând o majoritate anterioară eurosceptică, cea care vroia blocarea proiectului european şi inversarea integrării, respectiv forţele anti-europene, care-şi doreau dizolvarea Uniunii Europene.

Viitorul Europei: verticalitate şi rigoare în angajamentele din Tratatele existente

Marea temă actuală este cum arată viitorul Europei? Al UE, mai exact? Iar aici soluţiile au fost: mai multă integrare, noi zone de adâncire a cooperării – vezi cea de Apărare a Europei – sau proiectul de federalizare europeană. Şi cred că aici cred că rezidă vulnerabilitatea UE şi perspectiva destrămării componentelor mai specifice europene. De aceea consider că e momentul revenirii cu picioarele pe pământ, într-o justă cumpănire a abordărilor idealiste, ale constructului post-modern care înseamnă Uniunea Europeană şi a abordărilor realiste, a ceea ce se poate şi ce nu, a cum se poate menţine UE în beneficiul cetăţenilor, al societăţilor, al statelor şi al dimensiunii Europene.

Nicio iniţiativă care are drept efect secundar scindarea europeană nu trebuie acceptată.

Este cazul să renunţăm la mantre absolute şi la utopii, deci federalismul european trebuie pus la păstrare în panoplia de instrumente şi scenarii de perspectivă lungă. Şi să revenim la fundamente şi ceea ce se poate face. Cred că Uniunea Europeană nu trebuie să facă mai mult decât scrie azi în tratate şi nici mai puţin decât prevăd acestea. Noi formule de Tratate sunt puţin probabile, după Lisabona, iar pe această dimensiune orice forţare sau tendinţă a unor grupuri de a merge înainte poate însemna scindări şi rupturi, că se numesc viteze, cercuri concentrice sau nuclee de integrare avansată.

De aceea cred că nicio iniţiativă care are drept efect secundar scindarea europeană nu trebuie acceptată. Noile principii fundamentale care trebuie să primeze sunt coeziunea, solidaritatea şi coerenţa acţiunii europene, înţelegând prin aceasta sincronismul între comunitar şi nivelul statal. Putem păstra în mare măsură formule mai dure şi mai stricte de respectare a angajamentelor existente, rigoare, dar şi intransigenţă şi inflexibilitate faţă de angajamentele europene.

Nu există substitut în Viitorul Europei pentru LEADERSHIP Politic. Fuga după lideri instruiţi, profesionişti, curajoşi

Apoi e necesară o reînnoire a leadership-ului. E o penuria majoră de oameni politici de vârf, de bărbaţi şi femei de stat, de profesionişti în terţe domenii gata să îmbrace responsabilităţile politice. Abdicarea oamenilor decenţi, de bun simţ şi cu pregătire au dus la ocuparea spaţiului de către neaveniţi, semidocţi şi aventurieri, iar atunci când laşi decizia la populişti, ajungi la catastrofe financiare, politice, sociale, nicidecum la soluţii.

Cel mai clar model a fost Brexitul, produs de un partid populist, UKIP care a dispărut din spectrul politic britanic după runda de alegeri, iar liderul Nigel Farange, cel care a generat Brexitul – cu largul concurs al unui parior politic la risc maxim, David Cameron, care a jucat totul pe cartea rămânerii în UE, opţiune care nu a avut portanţă pentru conservatori, ci, din contra, lipsa lor de popularitate a prăbuşit ideea europeană a Marii Britanii – apoi nu şi-a asumat politic nimic, ci a fugit să-şi continue mandatul eurosceptic la Bruxelles. Aceasta e ilustrarea supremă a esenţei opţiunii populiste europene.

Cred în viitorul Europei şi al Uniunii Europene. Dar un viitor raţional, cumpănit, echilibrat, care nu pune anateme absolute asupra cetăţenilor sau naţiunilor, dar răscoleşte toate rezervele de leadership pentru a-l oferi scenei politice.

Apoi trebuie să judecăm în mod clar şi fără parti-pris-uri raportul dintre birocraţia europeană şi leadership politic, respectiv raportul corect între reguli şi proceduri, respectarea principiilor şi valorilor europene, pe de o parte, eficienţă, acţiune promptă şi spaţiul de opţiuni corecte al alternativelor politice, precum şi relevanţa de prim plan a leadership-ului de top. Într-adevăr, absenţa liderilor a dus la preluarea responsabilităţilor de către cabinete, experţi şi birocraţi, extrem de utili în rotunjirea colţurilor şi realizarea lucrurilor care se întâmplă, dar extrem e ineficienţi în lipsa deciziei politice şi cărora nici nu li se permite prin statut să suplinească decizia şi aplombul legitim al responsabililor politici.

Deci recursul la un deep state sau critica ultra-birocratizării nu este decât un fals proces şi o ţintă greşită, pentru că preeminenţa birocratică apare doar în cazul lipsei de leadership. Iar acesta e un alt produs al populismului şi lipsei de lideri politici în partidele clasice. În primul caz, birocraţia poate modera aberaţiile necunoscătorilor şi evita catastrofele excesului de voinţă şi ad-hoc-raţiei, în al doilea caz reacţionează ca substitut la lipsa reală de direcţii şi soluţii.

În concluzie, cred în viitorul Europei şi al Uniunii Europene. Dar un viitor raţional, cumpănit, echilibrat, care nu pune anateme absolute asupra cetăţenilor sau naţiunilor, dar răscoleşte toate rezervele de leadership pentru a-l oferi scenei politice. O Europă care revine la diplomaţie, politeţe şi corectitudine multilaterală, la coeziune, consens şi solidaritate, la metoda comunitară şi respinge politicile de putere şi tendinţele unor campioni europeni pe diferite domenii. O Europă inclusivă, cu perspective de a atrage şi a proiecta valori şi modele, o Europă generoasă şi ofertantă, nu populistă, închisă şi înclinată spre restauraţia modelelor exclusive şi egoiste, o Europă care să accepte şi să includă soluţii pentru temerile reale şi nu cele exacerbate mediate prin joaca cu percepţiile ale propriilor cetăţeni.