În 2006, celebra publicaţie franceză a ridiculizat obsesia francezilor pentru emisiunile gen reality-show printr-un desen care-l înfăţişa pe Isus Hristos răstignit pe-o cruce, în timp ce striga „Sunt o vedetă! Scoateţi-mă de aici!”, o caricatură cu trimitere directă la un format de emisiune popular la vremea respectivă în Hexagon şi unul din simbolurile cele mai puternice ale naţiunii franceze-creştinismul. Au existat şi atunci, ca şi acum, voci care au condamnat, în termenii cei mai duri, lipsa de respect pentru valorile societăţii, creştini indignaţi şi dezbateri intense. 
 
Însă, săptămânalul francez nu s-a limitat doar la caricaturi împotriva liderilor religioşi. De-a lungul vremii, jurnaliştii de la „Charlie Hebdo” au „lovit” în cele mai cunoscute figuri ale vieţii politice şi sociale din Franţa şi nu numai. Lunga tradiţie de satiră la adresa valorilor, idelilor şi credinţelor, fie ele spirituale sau seculare, constituie chiar esenţa acestei publicaţii, o tradiţie independentă de constrângerile şi convenţiile societăţii, tiraje şi marketing, o formă de libertate de exprimare fundamentală construcţiei democratice contemporane. 
 
Dacă dăm crezare valurilor de mesaje anti-islamice apărute pe reţelele de socializare şi în subsolul numeroaselor articole publicate pe tema atacurilor recente, am fi tentaţi să credem că doar musulmanii s-au simţit ofensaţi de jurnaliştii francezi şi, în consecinţa, numai ei, în îngustarea şi fanatismul religios cu care atât de uşor etichetăm un miliard şi jumătate din locuitorii planetei, au acţionat represiv, violent şi fără discernământ. Mai mult, glumele caricaturiştilor francezi „au mers prea departe", sunt de părere mulţi jurnalişti, probabil fără să fi fost vreodată ei înşişi puşi în ipostaza de a împinge normele şi etichetele sociale. Fie că e vorba de demonizarea musulmanilor din întreaga lume sau culpabilizarea jurnaliştilor care au îndrăznit să interogheze firescul construcţiei sociale, ambele discursuri ratează, în esenţă, miza acestui atac sângeros. 
 
Caricatura e forma supremă a democraţiei- Bernard Verlhac "Tignous" 
 
La o privire mai atentă, „Charlie Hebdo” s-a confruntat cu cenzura în cea mai autoritară formă încă de la debutul său pe piaţa publicaţiilor franceze.  
 
În noiembrie 1970, fostul preşedinte Charles de Gaulle murea la Colombey-les-Deux, o localitate din nord-estul Franţei, la opt zile de la incendiul devastator dintr-un club de noapte, incident soldat cu peste 140 de morţi. La doar câteva zile, „Charlie Hebdo” publica o satiră la adresa celor două evenimente pe care le asocia într-o formă tragic-comică. Săptămânalul a fost imediat interzis de către Ministerul de Interne francez. Au urmat şi alte momente tensionate în istoria publicaţiei, multe fără nicio legătură cu sensibilităţile diferitelor grupuri religioase. 
 
Astăzi, o asemenea cenzură instituţională pare stranie, chiar şi pentru societatea românească, atât de obişnuită cu cenzura de tip comunist. Evident, incidentul pare deplasat, dar asta nu se datoreaza oare tocmai faptului că publicaţii ca cea atacată deunăzi au făcut posibil acest gen de normalitate, în care statul nu poate să intervină autoritar şi să cenzureze după bunul plac.? 
 
Astfel, cenzura statului francez de acum câteva decenii reprezintă cel mai bun exemplu pentru realităţile violente din aceste zile, o paralela prin care să desluşim importanţa instituţiilor de presă libere şi a libertăţii de expresie. Nu am statistici la îndemână, dar am o vagă bănuială că o bună parte din criticile jurnaliştilor de „Charlie Hebdo” din acele vremuri au contribuit la reforma instituţiilor de stat şi, implicit, la întărirea statului de drept şi a societăţii franceze. De ce nu ar fi vorba despre acelaşi efect şi când vorbim de sensibilităţile religioase? Nu vorbim tot despre un discurs în spaţiul public, unul la care am convenit, de bunăvoie, să-l construim pe principii egalitare şi inclusive? 
 
Satira reprezintă testul cel mai bun, un reper dacă vreţi, pentru nivelul de libertate al societăţii în care trăim. E imposibil de trasat linia dintre ce e permis şi ce nu în scriitură, artă, caricatură, pamflet etc. Şi nici nu ar trebui încercată o astfel de limitare. Arbitraritatea stabilirii unei linii de demarcaţie între ce se cuvine şi ce nu reprezintă un act retrograd în sine. 
 
În ziua de azi, distincţia dintre libertatea de exprimare şi incitarea la violenţă o decide o instanţă legală, stabilită de comun acord, nu ţeava unei mitraliere. 

Echivalarea mesajului unui creion cu puterea unui glonţ nu reprezintă altceva decât forma supremă de cinism şi ipocrizie, paradoxul libertăţii contemporane.