Există studii cu notorietate (Raportul Sapir, Raportul Monti, nu de ieri de azi, care au pus în lumina insuficiente majore ale construcţiei europene. Fie că este vorba despre „democratizarea“ procesului decizional (se vorbeşte de ani buni de un „deficit democratic“ în UE), ce a fost vizibil în criza datoriilor suverane din zona euro, fie că  avem în vedere politici publice ce antedatează criza financiară izbucnită în 2008.

O notă dominantă a conferinţei de acum priveşte implicarea cetăţenilor, ascultarea lor cât mai adâncă şi extinsă, în prefigurarea viitorului Uniunii Europene. Temeiul este lesne de înţeles: UE trebuie să livreze, să împlinească mai bine aşteptările cetăţenilor şi  pentru aşa ceva, vocea acestora trebuie să se facă auzită – asa cum este firesc într-o democraţie. În Uniune, în noianul de momente foarte complicate din ultimele două decenii, procesul decizional a avut un curs dictat de aranjamente instituţionale mai mult să mai puţin eficiente şi de raţiuni ce au fost percepute, nu arareori, ca nefiind în concordanţă cu opţiuni ale unor state membre vizate direct de decizii importante. Cazurile unor programe de ajustare economică  după 2009 sunt bine cunoscute, cu reproşuri adresate echipelor „Troika“ (CE, FMI, BCE) trimise în diverse ţări.

Pandemia, ameninţarea existenţială a schimbărilor climatice, noi tehnologii ce induc schimbări profunde în economie/societate (în piaţa muncii), problema sanitară (a sănătăţii publice), nevoia de incluziune socială, demografia, imigraţia, considerente geopolitice privind locul UE în competiţia economică, tehnologică şi militară globală, nevoia de reforme în zona euro (relaţia între reducerea de riscuri şi partajarea riscurilor/risk-sharing), reforma regulilor fiscale în UE, riscurile informatice şi cyberfare şi, nu în cele din urmă, apărarea democraţiei, au ridicat mult stacheta dezbaterii.

Această dezbatere amplă implica instituţii europene cheie (Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană), organizaţii civice, sindicale şi patronale, grupuri de experţi etc. Şi BCE este implicată în acest proces. Au fost create numeroase forumuri şi platforme prin intermediul cărora cetăţeni ai UE pot exprima puncte de vedere.

Dar pentru ca dezbaterea să aibă finalitate concretă, să fie productivă, este necesar ca idei majore, direcţii de acţiune să se coaguleze, să fie clare; altminteri există riscul ca demersul, cel puţin pe partea dezbaterii publice, să capete accente de zgomot şi neînţelegere, de confuzie, „cacofonie“. Este de remarcat că tot angrenajul este stufos, multidirecţional, greu de coordonat, armonizat.  

În această dezbatere nu au cum să lipsească interesele statelor membre ale UE, care posedă alonje economice şi politice/diplomatice diferite, între care există discrepanţe de dezvoltare economică considerabile şi care au interese specifice – evidenţiabile pe axa Vest-Est, Nord-Sud, în diverse constelaţii. O temă ce nu va lipsi în acest context este „autonomia strategică“ a UE, aşa cum este imaginata, de pildă, la Paris şi Berlin şi care are mai multe dimensiuni –economica, tehnologică, militară. Relaţia transatlantică (cu SUA) este de subliniat aici.

În timp ce dialogul cât mai larg este necesar, în ultimă instanţă diferenţa o vor face politicile publice, calitatea lor. Ca să dau o temă de meditaţie: populismul nu este rodul, în principal, al neascultării cetăţenilor, ci al unor politici publice defectuoase. Dar el are rădăcini şi în aroganţa, trufia şi miopia unor elite, în credinţa oarbă în politici publice unilaterale, eronate. Pe de altă parte, populismul articulat în politici publice poate crea mai multe probleme construcţiei europene şi guvernanţei publice în statele membre, poate aduce necazuri tot mai mari.

Pentru ca UE să aibă un viitor mai bun, care să satisfacă aşteptări de sustenabilitate ecologică, economică şi socială, de echitate şi incluziune, este nevoie ca politicile publice imaginate de experţi şi, mai ales, de cei care iau deciziile, să fie bune, să nu fie prizoniere ale unor paradigme greşite şi clişee false. Totodată, să nu divorţeze de raţionalitate. Cum o face, de pildă, teza că, date fiind circumstanţele foarte complicate şi ratele de dobânzi relativ joase în ultimii ani, contează mai puţin dimensiunea datoriilor publice şi a deficitelor – şi care, cum spune Noua Teorie Monetară (New Monetary Theory), ar putea fi finanţate şi prin tipărire de bani. Este de repetat, populismul a fost stimulat şi pentru că politicile publice (gândite la nivel naţional şi la Bruxelles) au fost defectuoase. Să ne gândim la încurajarea financializării economiilor şi deficitul de reglementare (nu numai în industria financiară), la lipsa de politici industriale (nota bene: Planul european de redresare şi rezilienţă (NGEU) de acum este politica industrială), tolerarea paradisurilor fiscale (inclusiv în UE), o piaţă unică care nu este un „level playing field“, teza că nu contează distribuţia veniturilor în dinamici economice (supralicitarea efectelor trickle-down), ignorarea riscurilor pe pieţe financiare non-bancare, prociclicitatea unor politici bugetare şi monetare, puterea unor grupuri de interese care au „capturat“ actul decizional la nivel public etc.

Fără politici publice luminate şi eficace, ascensiunea populismului, de dreapta şi/sau de stânga, nu va putea fi potolită. Viitorul democraţiei, a ceea ce numim democraţie liberală, depinde de politici publice care să lucreze pentru cât mai mulţi cetăţeni, să fie corecte în sens profund -- economic, social şi politic. Este drept că alegerile de politică (ca policy) nu sunt uşoare date fiind numeroase obiective/deziderate, adesea greu conciliabile şi, mai ales, presiunea extraordinară reprezentată de exigenţele trecerii la un alt regim de producţie şi consum de energie pentru a combate schimbările de clima. Dar un drum optim poate fi găsit dacă avem minţile deschise şi pragmatice. Şi dacă există solidaritate în Uniune.

Dacă se vorbeşte despre viitorul UE, argumentul că nu se poate îndrăzni prea mult întrucât nu este realist să credem că se poate umbla la Tratate, sună a ceea ce englezii numesc „self-serving argument“. Dacă este necesar pentru a fortifica UE trebuie umblat şi la Tratate Este de-a dreptul hilar să gândim viitorul Uniunii în logica unor paşi mărunţi, insesizabili, a unor compromisuri ce pot bloca progrese adevărate. Dacă va fi aşa, Conferinţa va fi mai mult un exerciţiu de imagine. Crearea NGEU şi alte programe arată că sunt destui lideri politici care înţeleg ce vremuri trăim şi nevoia de reforme în UE. Tot cum încearcă şi administraţia Biden în SUA.