O situaţie care aduce, după David Cameron, premierul conservator care a riscat maximum organizând referendumul pentru Brexit şi a pierdut, pe ambii protagonişti, Boris Johnson şi Jeremy Corbyn, în egală măsură, ca responsabili ai ieşirii Marii Britanii din UE care se anunţă în curând.

Majoritatea substanţială a conservatorilor: Brexit clar, sigur şi cu consecinţele scontate

Reamintim că variantele erau câteva: o victorie copleşitoare a Conservatorilor aduce, în mod obligatoriu, un Brexit cu Acordul Johnson dar şi partea bună, claritate, angajamente ferme potrivit acordului negociat cu UE şi un sfârşit de drum al apartenenţei Marii Britanii la UE. Un viitor acord al relaţiilor Regatului cu Uniunea Europeană poate fi adoptat până la 31 decembrie 2020, cu posibilitatea unei prelungiri a termenului de încă 2 ani şi costurile aferente pentru noul buget pe 7 ani al Uniunii.

Varianta unei victorii laburiste, directe sau în coaliţie cu pro-europenii liberal-democraţi şi naţionaliştii scoţieni ar fi adus după sine, automat, o renegociere cu varianta rămânerii Marii Britanii în uniunea vamală sau chiar piaţa comună, şi un referendum final între noul Acord Corbyn şi opţiunea rămânerii în UE. O victorie conservatoare la limită, cu marjă mică, punea în dezbatere impactul raportului serviciilor secrete despre ingerinţa Rusiei în Brexit în favoarea lui Boris Johnson şi Nigel Farage, raport blocat la publicare dar care va apărea în curând acum, după alegeri, cu consecinţa posibilei obligaţii a unui referendum final al Acordului lui Boris Johnson alături de rămânerea în UE.

Ultimele opţiuni au fost ratate şi din cauza personalităţii lui Jeremy Corbyn şi al abordărilor sale din trecut, mult prea socialist pentru societatea britanică, cu abordări ce includea naţionalizări ale unor domenii economice, motiv pentru care ajungerea sa la conducerea unui guvern a fost respinsă în sine în alegerile generale. Cu un al preşedinte de partid, Laburiştii ar fi câştigat alegerile, probabil chiar ar fi avut majoritate în precedentul Parlament. De aceea Jeremy Corbyn poate fi considerat, în egală măsură cu victoriosul Boris Johnson, responsabil de Brexit.

Scindarea societăţii britanice, separatism scoţian şi nord-irlandez în curs

Rezultatele la vot sunt foarte clare. Brexit Party al lui Nigel Farage s-a autosacrificat pentru scorul conservatorilor, evitând să mai împartă voturile, în timp ce fostul partid UKIP al hard Brexiter-ului a devenit de-a dreptul insignificant în politica britanică. Acest fapt a adus avantajul incredibil conservatorilor, care au punctat în planul susţinerii publice cu 11% deasupra laburiştilor. Totuşi, la nivelul votului public, rămâne o situaţie a societăţii britanice profund scindate şi fără o dominantă pro-Brexit, din contra, cu o uşoară majoritate pentru rămânerea în UE care va juca un rol major în protestele viitoare din stradă. Le vedem deja.

La capitolul consecinţelor, toate prognozele se adeveresc azi: societatea britanică e scindată, cu tineretul şi locuitorii Scoţiei, Irlandei de Nord şi Londrei pro-UE. În cazul Scoţiei, ruptura şi forcingul pentru un nou referendum pentru independenţă este deja lansat de câştigătorii scrutinului în Scoţia, naţionalişti scoţieni. Aici vor avea loc lungi lupte în justiţie care ar putea aduce un nou acord pentru referendumul scoţian şi chiar ruptura Scoţiei de Marea Britanie, cu eventuala revenire în UE. Dar drumul este lung şi incert.

Nu la fel de simplă e situaţia şi în Irlanda de Nord, acolo unde acordul lui Boris Johnson nu avantajează nici loialiştii din DUP, nici pe naţionaliştii din Sinn Fein. Până la urmă, formula negociată de acordul Johnson e atât de complexă şi cvasiinaplicabilă încât duce la constituirea pieţei comune a insulei, în Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, şi o ruptură între Belfast şi insula britanică. O formula care, în timp, ar putea consemna ruptura de facto a Irlandei de Nord e Regat, care va fi urmată şi de cea de jure. Aceasta e marea înfrângere a britanicilor dată de marea victorie a lui Boris Johnson.

Consecinţele directe ale Brexit pentru UE: între afacere franco-germană, politici de mare putere şi scindarea Europei în cluburi

Tot la capitolul consecinţe, urmează consecinţe importante şi pentru UE. Dacă la capitolul costurilor economice Marea Britanie va fi cea care va prelua majoritatea costurilor Brexitului, cu Uniunea Europeană asumând o parte mai redusă, dar existentă şi cu suficient impact, a acestora, consecinţele cele mai importante sunt cele politice şi structurale în UE, dincolo de pierderea celui de-al doilea contributor la bugetul comunitar şi a doua economie a UE. Astfel, la nivel politic, ieşirea Marii Britanii din UE antrenează o resurgenţă a excepţionalismului francez în domeniul apărării şi securităţii europene – care se manifestă deja – pe fondul faptului că Parisul e singurul reprezentant ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi singura capitală din UE după Brexit deţinătoare a descurajării nucleare.

Apoi la nivelul greutăţii specifice şi a dimensiunii voturilor în formatele cu dublă majoritate, Franţa şi Germania nu mai pot fi echilibrate decât de următoarele 13 state ca mărime în ordine, adică practice niciodată. UE poate glisa spre o afacere franco-germană, care nu mai e echilibrată de către Marea Britanie, care se alia alternativ cu fiecare din cei doi mari, o situaţie ce dăunează profund multilateralismului european, aducând elementele politicii de mare putere înapoi în Europa. Dacă mai adăugăm faptul că eventualele divergenţe franco-germane pot antrena polarizarea statelor membre UE în spatele celor două state, în formule coezive ce dobândesc perenitate şi chiar instituţionalizate în viitor, acest proces antrenează scindarea UE în două cluburi. Iar scindarea se adaugă celor deja cunoscute între Est şi Vest, Nord şi Sud. Veşti deloc bune pentru viitorul UE!

Fără să dramatizăm, pe dimensiunea apărării europene, subiectul va fi definitiv închis, în timp, prin absenţa capabilităţilor necesare unei asemenea perspective. Nu trebuie uitat că, încă din 2017, 83% din bugetul apărării UE era plătit de state din afara Uniunii – în ordine SUA, Canada, Norvegia, Turcia, la care adăugăm în viitor Marea Britanie, al doilea investitor în materie.

Apoi în privinţa preocupărilor şi interesului pentru Estul Europei, a apărării împotriva agresiunilor Rusiei şi a percepţiei ameninţărilor din Est, Marea Britanie va lipsi teribil statelor din centrul şi estul Europei care sunt şi vor rămâne legate major de Washington şi Londra infinit mai mult decât de Berlin şi Paris pe aceste dimensiuni.

Creşterea rolului NATO, SUA şi Marii Britanii în Apărarea Europei şi interesul statelor din centrul şi estul Europei

NATO revine şi mai în prim plan ca principal actor responsabil al apărării colective, al temelor legate de apărare şi securitatea Europei, ceea ce trimite în irelevanţă sau oricum marginalizează orice idee de apărare europeană, care moare cu Brexitul. Până la investiţiile majore în cercetare şi dezvoltarea de capabilităţi militare, până la investiţiile statelor europene în propria lor apărare, nu poate fi vorba despre o asemenea perspectivă iar ruptura în privinţa rolurilor SUA şi Marii Britanii în Europa se va accentua.

Peste toate, aducerea Germaniei în postura de a investi 2% din PIB-ul său în apărare ar putea crea probleme majore de debalansare a raportului de forţe miitar în Europa, cu reacţii egale din partea Franţei şi a Poloniei. E adevărat că soluţiile pot veni din abordările creative privind dublarea refacerii capabilităţilor militare tradiţionale ale Germaniei.

Astfel vorbim despre investiţiile germane cu precădere în cyber defense, artificial intelligence şi noile tehnologii, alături de finanţări ale trupelor şi dotărilor altor state central şi est europene cu bani germani, la dispoziţia operaţiunilor europene, ar putea compensa această debalansare. Apoi angajamentul Germaniei e de doar 1,5% din PIB până în 2024 şi 2% din PIB abia în 2030. Dar va rămâne o problemă ce trebuie decontată şi la nivelul publicului german, şi el în deplină schimbare spre populism şi extreme ca şi cel francez.