VIDEO Nevoia Europei de români

Decenii la rând est-europenii au avut nevoie de vest. Acum e un pic şi invers. Graţie Ucrainei, est-europenii şi-au redobândit vigoarea şi demnitatea. Ar fi nevoie mare şi de români, dar nu de traseism dezlănţuit, de noi trădări şi crize.

Revoluţia ucraineană a răsturnat situaţii ce păreau bătute în cuie pe veci. A demonstrat, între altele, că, în pofida unui fatalism extins în estul Europei, oamenii, înfometaţi nu doar de pâine, ci şi de libertate şi democraţie, îşi pot lua soarta în propriile mâini. A probat că nu sunt robii destinului. Că oligarhia kaghebistă nu e chiar atotputernică, în ciuda susţinerii Kremlinului, iar rezistenţa solidară şi lupta persistentă, curajoasă împotriva monstrului post-sovietic nu sunt de prisos. În fine, a dovedit că se poate învinge în lupta pentru libertate chiar şi fără un ajutor direct al vestului.

Ucrainenii i-au pricinuit o înfrângere dură nu atât lui Viktor Ianukovici cât lui Vladimir Putin. Le-au servit o lecţie aspră şi vest-europenilor. Şi i-au scuturat pe cei care, la Bucureşti de pildă, mizaseră, altfel decât preşedintele, pe cartea rusă, pe cartea chineză şi pe fofilare.

Defazaţi, demnitarii de la Berlin şi Varşovia au crezut în mod fatal că, spre a nu supăra Moscova,  ar putea, în chip legitim, negocia cu un ucigaş în masă ca Viktor Ianukovici, omul lui Putin de la Kiev. Amândoi şefii diplomaţiei germană şi poloneză  s-au dovedit pe cât de bine intenţionaţi, pe atât de rău inspiraţi. Alăturea cu drumul s-au vădit şi colegii lor de la cârma Uniunii Europene, care, după fuga tiranului, au continuat să dea din colţ în colţ la Bruxelles, în loc să afirme clar şi răspicat că vor ajuta din răsputeri noile autorităţi din Kiev.

Deutsche Welle: Nevoia Europei de români

Ca şi cum n-ar fi înţeles imperativul clipei, fragilitatea noilor autorităţi, pericolul războiului civil, al unei intervenţii militare ruseşti de felul celei, deschis revendicate, la Moscova, de ziarul comunist Pravda, ori riscul secesiunii şi anarhiei la frontierele de răsărit ale continentului, mai marii Europei au bălmăjit-o. Au anunţat, obosiţi, acordarea, cândva, într-un răstimp neprecizat, a unor prezumtive ajutoare necuantificate ucrainenilor. În fapt nu ştiu ce vor, nu pot promite ce ar trebui.

Ruşinoasa abulie şi ezitare a determinat chiar şi un ziar de stânga precum Der Standard, din Austria, să se întrebe dacă UE nu-i susţine acum când ucrainenii au acută nevoie de  ajutor, "la ce mai este oare bună Comunitatea, la ce-ar mai fi oare nevoie de ea?”

Le Monde i-a recomandat Bruxelles-ului nu doar să ajute rapid şi fără ezitări "pentru a se evita falimentul statului ucrainean", ci şi să-şi îndrepte privirea urgent către Moldova şi Georgia. Fiindcă ambele ţări "ar putea deveni încă de mâine obiectul presiunilor ruseşti, devreme ce unda de şoc a revoluţiei ucrainene abia a început să se propage”.

Ucrainenilor le trebuie acum nu doar un ajutor economic cât se poate de energic din partea occidentului, ci şi elanul izvorât din clara susţinere morală a vestului şi estului, în primul rând din partea naţiunilor vecine. Şi nu doar a polonezilor, ci şi a românilor.

E clar că România ar trebui să-şi mobilizeze toate resursele disponibile spre a pune umărul la susţinerea revoluţiei ucrainene. Şi nu doar pentru că eventualul ei eşec ar echivala cu un triumf al regimului Putin fiind, totodată, dezastruos pentru aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Ar fi catastrofal pentru întregul est, sud-est şi centru al continentului, pentru tot spaţiul ex-sovietic împreună cu întreaga Europa cândva comunizată. Fiindcă readucerea acestei Europe sub influenţa şi la cheremul Moscovei, iată, în fond, proiectul strategic al preşedintelui Rusiei.

Ar fi fost deci o ocazie bună pentru diplomaţia românească să se distingă. Dar neadecvarea, naţionalismul de extracţie ceauşistă şi limba de lemn au pus stăpânire pe ministerul de resort, de când Teodor Baconschi l-a evacuat. Cuplată cu reflexele birocratice, incompetenţa membrilor fostului partid-stat din minister s-a dovedit puternică.

După alungarea lui Ianukovici ministerul român de Externe a considerat util să dea publicităţii varii declaraţii ameţite şi un comunicat interminabil. Unul în care, ca şi cum ar fi fost formulat de ministerul de Externe de la Moscova, se exprimă prolix îngrijorarea în legătură cu abrogarea de către noile autorităţil de la Kiev a legii privind principiile politicii de stat în domeniul lingvistic. Tardiv, după difuzarea acestui comunicat a înţeles se pare Titus Corlăţean că miza abrogării legii nu fusese defel dreptul copiilor din Herţa ori nordul Bucovinei de a studia în limba română, ci proeminenţa regională, din anumite zone, a limbii ruseşti.

Evident, în lipsa explicaţiilor, abrogarea acestei legi de către noua putere ucraineană poate fi interpretată la rigoare ca un derapaj naţionalist. Iar preocuparea pentru dreptul sacrosanct al copiilor minoritari de a învăţa în limba maternă e cât se poate de legitimă.

Dar a deplânge ritos şi apăsat, preţ de vreo 7 paragrafe, un demers aparent marginal, înainte de a bâigui câteva cuvinte, într-un paragraf final al comunicatului, despre susţinerea  de către România a „aspiraţiilor pro-europene ale poporului ucrainean” e jalnic. Şi nu poate face plăcere decât celor ce contestă legitimitatea noilor autorităţi din Kiev.

Decenii la rând, est-europenii au avut nevoie de vest spre a pregăti renaşterea lor din cenuşa epocii totalitare. Acum, graţie Ucrainei revoluţionare, est-europenii şi-au redobândit vigoarea, demnitatea, măreţia.

Ei conferă pe moment vitalitate, noimă, sens noţiunii de integrare europeană, infuzându-le multor occidentali sentimentul că democraţia, libertatea şi statul de drept sunt realmente idealuri pentru care merită luptat. În actuala criză a Bătrânului Continent e nevoie mare şi de români, nu însă de  traseism descătuşat, de o nouă criză românească, de noi trădări politice şi nici  de guvernanţi inepţi.

Revoluţia ucraineană a întors o sumă de lucruri pe dos. Doar la Bucureşti combinaţia de Stalin şi Caragiale invocată cândva de Belu Zilber pare să-şi fi rămas sieşi identică.

Articol semnat de Petre M. Iancu.