VIDEO Memorii selective, memorii concurente

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Memoria selectivă le joacă feste multora. Când erorile ei sunt individuale mai treacă meargă. De rău e când inadecvările istorice sunt cultivate de elite şi prin ele angajeză naţiuni întregi. Atunci e ameninţată şi UE.

La München nou-veniţilor li se întind flori, la Frankfurt ursuleţi de pluş, iar la Berlin li se exhibă pancarte cu urări multicolore de bun venit. Din prim-planul vieţii publice au dispărut orice menţiuni, aluzii şi referinţe la dificultăţile de integrare întâmpinate de segmente largi ale primelor generaţii ale imigraţiei musulmane din Germania, riscând să potenţeze greutatea absorbţiei noilor refugiaţi.
DW: Memorii selective, memorii concurente

Bună parte din germani îşi trăiesc, îşi cultivă şi îşi prelungesc satisfacţia regăsitei omenii, absente cândva, sub nazişti şi manifestă o nedisimulată incomprehensiune şi o maximă severitate faţă de reticenţa la refugiaţi şi imigranţi afişată de Europa răsăriteană. De pildă de Ungaria. Susţinută de oficialităţi şi de bună parte din presa germană, această atitudine, favorabilă afluxului de nou veniţi din ţinuturi răvăşite de războaie şi mizerie, alimentează suspiciunile comentatorilor care nu o împărtăşesc.


În analizele unor politologi au început să se strecoare, ca atare, consideraţii de psihologie a maselor. „Germania”, s-a plâns la postul de radio „Deutschlandfunk” britanicul Anthony Glees, ar fi devenit „un stat hipiot”, iraţional, care s-ar lăsa condus de sentimente, periclitând Comunitatea. Încercând să-şi explice misterul transformării Germaniei din ţara puternic normativă a conflictului cu Atena, într-una tot mai nepăsătoare faţă de regulile şi instituţiile comune, care asigură coeziunea Uniunii Europene, politologul britanic trimite, perplex, la tragedia refugiaţilor din epoca regimului nazist.
 

Să fie vorba, între altele, de o tentativă de compensare, în ochii unei străinătăţi arogante şi ostile, a ceea ce mulţi germani percep drept propria culpă istorică? Sau de o încercare de reparare a prejudiciilor de imagine externă provocate Germaniei de exigenţa austeră arborată de Berlin în criza datoriilor suverane şi faţă de statul elen? Sau şi de una şi alta? Fapt e că Glee nu e singurul observator înmărmurit.
 

Schimbarea la faţă a Berlinului îi uimeşte şi pe mulţi conservatori bavarezi, ori pe cetăţeni cu convingeri ferme de dreapta din nordul şi vestul Germaniei. Nu puţini estgermani au, de asemenea, senzaţia că trăiesc în alt film. Par năuciţi şi mulţi refugiaţi sau imigranţi esteuropeni din Germania, a căror amintire a propriei lor primiri, în vest, cu, sau fără braţele deschise, începe să pălească. Memoria selectivă le joacă multora feste.  Când deficienţele sunt individuale mai treacă meargă. De rău e când falsificările ori inadecvările istorice sunt cultivate prin memorii concurente de elite în stare să angajeze colectivităţi, naţiuni, comunităţi întregi. 


La Dresda demonstrează an de an nu numai orăşeni normali, ci şi o serie întreagă de extremişti care comemorează cu bătaie antidemocratică, propagandistică bombardamentul aliat care a distrus oraşul în 1945. De „the blitz”, nu-şi amintesc. Aşa numesc englezii raidurile inaugurate de Luftwaffe, sub Hitler, acum 75 de ani. Raiduri care, de la 7 septembrie 1940 şi până în ianuarie 1941 aveau să devasteze cartiere londoneze întregi. Britanicii nu le-au uitat, cum n-au uitat nici Coventry, localitatea făcută una cu pământul. Nici istoricii germani nu suferă de amnezie. Potrivit lor, Hitler a subestimat grav rezistenţa populaţiei britanice la şocul furtunii de oţel şi foc dezlănţuite de bombardierele lui Göring. În loc să se spulbere, cum a sperat tiranul, rezilienţa victimelor raidurilor a crescut net, sub bombe.
 

Neînţelegerile mutuale n-au dispărut. Cele actuale îi zdruncină profund pe europeni şi ameninţă să le arunce în aer laborios edificata Uniune Europeană. Ele sunt cert nu doar urmarea unor diferenţe economice, ci şi consecinţa memoriilor disjuncte legate de experienţele totalitare, din care s-au extras concluzii în parte divergente.


În timp ce germanii se raportează, majoritar, la dezastrul nazist, văzut tot mai clar, ca o alunecare într-un infern naţional, ce-ar reclama pacifism militant şi mutliculturalism autocritic, în răsărit situaţia este alta. Nu puţini esteuropeni cultivă naraţiuni fictive, autovictimizatoare. Mulţi obturează cataclismul fascist, în favoarea exacerbării memoriei unui Gulag interpretat ca o crimă comisă, eminamente, de alţii, ca o fărădelege a celorlalţi. De pildă a sovieticilor şi evreilor, iar nu ca un derapaj naţional. 
 

Sigur, e natural până la un punct să nu ţinem minte decât ce vrem. Să ignorăm ce nu ne convine, să uităm ce nu ne aranjează. Ne atrage din cine ştie ce inadecvări identitare „dacopatia”? Umblăm cu lupul, cuşma, cu Decebal şi Burebista în cap şi în traistă. Alegem să fim ultranaţionalişti? Lustruim şi „şeruim” istorii puternic romanţate. Respingem indignaţi tuşele întunecate din portretele realiste ale unor voievozi precum Mihai Viteazu.
 

Suntem antonescieni şi prolegionari? Jurăm pe imaginarele sau ulterioarele virtuţi şi presupusele fapte de glorie ale extremiştilor şi fundamentaliştilor din interbelic. Care ar fi întărit, chipurile, patriotismul românilor. Când, de fapt, l-au împuţinat, distrugând ţara, implicată, prin trecerea Nistrului, într-un război nedrept, inept şi criminal, care, soldat cu nenumărate victime inutile, inclusiv din rândul militarilor români, n-ar fi trebuit să fie al ei.
 

Totuşi, de la ceea ce Norman Manea a numit „duplicitarul joc al codurilor regimului ceauşist” încoace, în care s-au implicat vinovat şi reprezentanţi de frunte ai elitei culturale, lui Ion Antonescu i se găsesc scuze absurde.


Or, ar trebui să fie clar de mult, oricui, că mareşalul a devenit criminal în masă după ce s-a aliat, perdant, cu un tiran descreierat, fanatic şi antiromân, ca Hitler. Care nici el n-ar fi fost posibil fără carenţe de memorie germane legate de Primul Război Mondial, fără nefastul mit antisemit şi în absenţa legendei „pumnalului înfipt în spinarea nemţilor".
 

Din motive ce includ memoriile ei concurente, Europa e dezbinată şi în prezent.  E pradă unor reacţii contradictorii, parţial exagerate, ori iraţionale. Prin ricoşeu, unele ar putea să explice şi opţiunea pro-germană a unei părţi din masele de refugiaţi actuali.
 

În epoci de criză amneziile şi incongruenţele memoriei pot avea efecte disproporţionate. În ce-i priveşte, europenii nu sunt complet nevinovaţi de catastrofa lumii arabe. Se răzbună, în plină globalizare, iată, restanţele în asumarea unui trecut accidentat şi în politica occidentală faţă de Orientul Mijlociu.

Nimic nu ne poate absolvi de datoria de a ne reechilibra, de a ne rectifica erorile şi de a manifesta şi omenie, dar şi luciditate, în efortul de a ne rezolva problemele şi disensiunile prin dialog şi cooperare, iar nu prin superbie, complexe de superioritate, ameninţări şi confruntare.   

Articol semnat de Petre M. Iancu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite