VIDEO Marile Strategii şi Planul Global: riscuri, provocări, previziuni conflictuale

Publicat: 10.06.2015 14:58

Ultima actualizare: 06.08.2022 23:50

Thierry de Montbrial, în discuţie cu Cristian Unteanu. FOTO David Munteanu

Într-un interviu exclusiv acordat „Adevărul”, Thierry de Montbrial, unul dintre cei mai cunoscuţi politologi din lume, fondator al prestigiosului Institut Francez de Relaţii Internaţionale şi membru al puternicului grup Bilderberg, explică un concept nou, cel al „Marilor Strategii”, esenţiale în actualul climat de rearanjare pe harta de putere a lumii.

Thierry de Montbrial este unul dintre cei mai cunoscuţi politologi pe plan mondial, fondator al prestigiosului Institut Francez de Relaţii Internaţionale (1979), cel care publică anual Raportul RAMSES, Membru din 1976 al Comitetul Director al Conferinţelor Bilderberg, face parte din consiliul Centrului de studii prospective şi informaţii internaţionale şi din comitetul editorial al publicaţiei Foreign Policy.

Este membru corespondent al Academiei Regale Spaniole de ştiinţe financiare şi economice (2010) şi Preşedinte al Academmiei franceze de ştiinţe morale şi politice (începând cu anul 2001) şi fondator al unuia dintre cele mai importante forumuri internaţionale de discuţii strategice, World Policy Forum.

Discuţia noastră se centrează pe dimensiunile unui concept nou, cel al “Marilor Strategii”, temă deosebit de importantă în condiţiile în care ţările se pregătesc, fiecare cum ştie şi poate mai bine, pentru timpul marilor reaşezări pe harta de putere a lumii. Nevoia de viziune, ştiinţă a guvernării şi pregătire instituţională a mişcărilor strategice pe termen mediu şi lung, iată cheia viitoarei supravieţuiri la nivelul jocului planetar.

Pentru marii jucători, aceasta nu este o discuţie oarecare, ci cea unică, esenţială, fundamentală pentru definiriea liniilor de putere care vor defini statura viitoare a ţării lor. Nu ştiu dacă pe politicienii noştri i-a interesat sau i-ar putea interesa vreodată o asemenea discuţie. Poate pentru dumneavoastră să reprezinte o cheie pentru înţelegerea viitorului şi o explicaţie pentru nevoia de lideri noi, poate, odată, chiar conectaţi la priorităţile reale ale lumii care se construieşte acum în jurul nostru. Există Mari Strategii. Există un Plan Global. Dar, veţi vedea, există şi perdanţii jocului. Neatenţii, neinformaţii, lipsiţii de viziune, incapabilii de imaginaţie constructivă.

Domnule de Montbrial, am încheiat această prezentare despre care ştiu că e prea sumară, ea conţine pagini întregi dar cred că nu am omis esenţialul. Bine aţi venit în studioul Adevărul Live şi vă propun să începem cu această întrebare: ce înseamnă pentru dvs conceptul de “mari strategii”? L-aţi folosit de mai multe ori în ultima perioadă, nu este un concept care figurează în manualele de istorie politică sau în cele de geo-politică. Deci ce înseamnă “marile strategii”?
În primul rând, vreau să vă spun că revin cu mare plăcere aici în compania dvs., la Bucureşti, în excelenta dvs emisiune. Ce înseamnă “marea strategie”? Trebuie mai întâi să plecăm de la noţiunea de “strategie”. Toţi cei ne ascultă, cei care conduc companii, oamenii care produc ceva, toţi au o strategie în cadrul căreia şi-au fixat obiective precise şi îşi imaginează modul în care să le realizeze cu costuri cât mai mici ţinând cost de toate obstacolele care trebuie depăşite. În politica internaţională cred că există ceva mai important decât strategiile obişnuite care sunt adesea fluctuante: este vorba despre viziunea pe care o ţară, un stat-naţiune, poate să-o aibă asupra propriului său viitor. Viziune care, adesea într-un mod implicit, poate determina anumite comportamente. Dar, în acelaşi tip, acest tip de viziune nu este niciodată prezentată în mod explicit. Toate acestea pot să pară puţin abstracte dar, dacă doriţi, vă pot da câteva exemple. Primul exemplu este că, în toată perioada Războiului Rece, în epoca divizării Germaniei, atunci când existau două Germanii, eu, ca occidental, vă pot spune că interlocutorii mei din Germania Federală nu vorbeau niciodată despre reunificare. Şi atunci când le spuneai: cred că vă gândiţi mult la acest subiect, el vă determină comportamentul, răspunsul era “deloc”. Negau complet, nici măcar nu doreau să abordeze subiectul. Cu timpul, am ajuns să înţeleg că, în realitate, nu se gândeau decât la asta. Iată un exemplu de “mare strategie”, căci ea consta în a identifica modalităţile de ajunge la reunificarea Germaniei. Ceea ce, în cazul Germaniei, era şi o dorinţă legitimă.Dacă luaţi exemplul Chinei de azi, unul dintre aspectele “marii strategii” chineze care nu este formulată ca atare, nu veţi găsi scris asta nicăieri sau comunicată de vreun lider chinez, vorbeşte despre controlul tuturor mărilor limitrofe, aşa numitele Mări ale Chinei. Acesta este un element component al marii strategii chineze. Vor să ajungă să obţină dominaţia asupra spaţiilor maritime. Şi, la modul mai general, vor să obţină dominaţia asupra tuturor liniilor de comunicare către sursele lor principale de materii prime, de energie, etc. Principiul acesta este posibil să-l găsiţi menţionat de unii comentatori dar niciodată afirmat ca atare de liderul politic al Chinei sau de alte persoane din conducerea ţării. Aş putea să vă mai dau şi alte exemple, dar nu aş vrea să monologhez...
Se impune o întrebare logică: acest tip de “mare strategie” este oare apanajul exclusiv al marilor naţiuni, marilor puteri şi super-puterilor sau mai există şi alte exemple pe care le-aţi putea menţiona. Dacă nu, rămânem la acest nivel de super-puteri pentru că există câteva, trei sau patru, care acum încep să-şi arate acest tip de strategie.
Într-adevăr, aceasta nu este un monopol al marilor puteri şi, în acest context, să nu uităm să vorbim şi despre SUA. În categoria puterilor de rangul al doilea care încep să aibă “mari strategii” vizibile, le putem cita pe cele din Orientul Mijlociu. Aici avem exemplele Turciei şi Iranului. Turcia, după părerea mea, demonstrează în mod clar apariţia unei “mari strategii” centrată în jurul personalităţii Preşedintelui Erdogan, dar care este susţinută cu certitudine şi de convingerile unei largi părţi a populaţiei: este voirba despre o combinaţie între redarea spendorii restaurării otomane cu o cultură care-şi are rădăcinile mai ales în Islam. Este o combinare a acestei dimensiuni cu moştenirea lui Atatturk privind modernitatea şi succesul economic. Dar modelul propus de Ataturk se baza pe imitarea valorilor occidentale şi tocmai acest lucru este respins acum de Erdogan şi susţinătorii săi. Ei se opun ideii de imitare a Occidentului. Ei vor să ia tot ce e mai bun din zona Occidentului, reuşita sa materială dacă vreţi, dar replantând totul în cultura turcă, mai ales cea de sorginte otomană. De altfel, am remarcat - e ca şi mulţii alţii – că Preşedintele Erdogan a sărbătorit cu mult fast aniversarea cuceririi Constantinopolului, fapt care este destul de interesant.

Un alt exemplu interesant din regiune este Iranul. Prima etapă a constituit-o, istoric, răsturnarea regimului Şahului – perioada respecvtivă, ca şi aceea a tatălui Şahului Pahlavi, fiind într-un fel similară cu perioada Ataturk: imitarea Occidentului. Dar o imitaţie mai slabă, deoarece atât Reza Pahlavi cât şi tatăl său nu au avut niciodată forţa şi măreţia lui Ataturk, erau nişte personaje relativ oarecare. Dar răsturnarea regimului Şahului a adus la putere nişte oameni ale căror convingeri erau înrădăcinate în istoria Iranului. De câţiva ani încoce, puterea Iranului s-a întărit mulţumită ţărilor occidentale, trebuie să amintim asta, dat fiindcă slăbirea Irakului a dus în mod mecanic la întărirea Iranului. În acest moment, regimul iranian încearcă şi el să reconstruiască o “mare strategie” care înseamnă dominaţia şiită. Asta presupune ca Iranul să fie ţara identificată cu puterea şiită în regiune. În spatele a toate acestea se află însăşi istoria Islamului după moartea Profetului, lucruri extrem de importante acum. Iată deci două exemple de ţări cu puetere medie.

Două ţări cu putere medie şi cu mari strategii care visează fiecare să devină puteri regionale. Vor putea oare intra într-un conflict direct?
Nu cred că va exista un conflict direct. Exact aşa cum au stat lucrurile, la un nivel superior, cel al super-puterilor, în perioada Războiului Rece: nu a existat un conflict direct între SUA şi puterile occidentale aliate cu Uniunea Sovietică. Dar, în schimb, existau o multitudine de conflicte indirecte şi cred că, la o scară mai redusă, este situaţia pe care o vom vedea în continuare în zona Orientului Mijlociu. Nu cred că va exista un conflict direct între Turcia şi Iran dar va exista o rivalitate între cele două la nivelul întregului spaţiu al Orientului Mijlociu şi chiar dincolo de el. Asta deoarece cultura islamică se întinde cu mult dincolo de spaţiul Orientului Mijlociu şi iată de ce putem să anticipăm că rivalitatea între cele două ţări se va întinde cu mult dincolo de Orientul Mijlociu fără însă ca aceasta să reprezinte o problemă cu adevărat globală.
Să revenim la ideea “marilor strategii”. Putem să o identificăm pe aceea a Federaţiei Ruse?
Cred că se uită mult prea adesea faptul că dispariţia URSS, la sfârşitul anului 1991, nu a însemnat numai căderea sistemului comunist. A însemnat căderea Imperiului Rus. De obicei, se aminteşte de cădrerea URSS, e adevărat, dar în paralel a existat prăbuşirea Imperiului Rus, brusc, dintr-odată. Întregul secol XX este o poveste despre prăbuşirea imperiilor: totul a început, după primul Război Mondial, cu căderea Imperiului Otoman despre care vorbeam mai devreme, apoi căderea Imperiului Austro-Ungar, iar România cunoaşte multe despre acest moment, apoi, după cel de-al doilea Război Mondial, fărâmiţarea imperiilor coloniale europene. Este un proces care a durat peste 30 de ani şi, în cazul ultimului imperiu existent, cel rus, procesul s-a produs brusc. Pentru a folosi o imagine simbolică, procesul s-a petrecut precum căderea Turnurilor Gemene la New York pe 11 septembrie 2001. Trebuie să reamintim mereu faptul că în anii ’90 din Rusia, adică perioada Eltin, teama era că urma să se prăbuşească însăşi Federaţia Rusă. Am vizitat des Rusia în perioada respectivă şi am întâlnit oameni care se temeau că întreaga Federaţie Rusă aveda să continuie să se descompună până când Rusia urma să fie redusă doar la dimenisunea fostului Mare Ducat al Moscovei de odinioară. DE asta se temeau atunci şi acesta a fost motivul pentru care, la finele anilor ’90, ruşii să-şi dorească apariţia unui guvern puternic, a unei guvernări de forţă.. Şi atunci, aşa cum se întâmplă adeseori în istorie, personalitatea care a răsărit nu era cea despre care se vorbea – erau pomenite mai multe nume în perioada respectivă – ci Vladimir Putin. Efectiv, el reprezintă aspiraţia Rusiei la stabilizarea procesului de decadenţă şi descompunere şi apoi începerea procesului de restaurare a unei anume măreţii. În acest moment, Rusia are un anume sentiment de măreţie pierdută şi, în acest sens, cred că “marea strategie” nu constă într-o idee de recucerire teritorială, reconstituirea Imperiului, cred că asta nu are absolut nici un sens şi, de altfel, Rusia nu dispune de mijloacele pentru a face aşa ceva. Cred că e vorba de recâştigarea unei anume puteri , a unui rol clar cel puţin în spaţiul continentului eurasiatic şi dacă se poate şi dincolo de el. Vă spuneam că nu cred că poate fi vorba despre o ambiţie de recâştigare de teritorii, dar este vorba despre câştigarea unei influenţe în spaţiile unde, istoric, prezenţa rusâ a fost foarte importantă. Ştiţi, nu e departe perioada în care americanii aveau Doctrina Monroe şi nici acum nu prea apreciază ei ca alte puteri să vină să se joace în apropierea frontierelor SUA.
Cred că ruşii gândesc cam la fel şi asta s-a manifestat foarte evident în cazul crizei ucrainiene. Aici s-au făcut numeroase greşeli de o parte şi de alta şi mai ales de partea occidentală dar mă gândesc, pe viitor, şi la alte zone, mai ales la nordul Kazahstanului, acol,o unde există o populaţie rusă extrem de numeroasă. Pot să existe aspiraţii de remodelare teritorială, dar nu neapărat sub forma de recucerire de teritorii, asta deoarece pot să mai existe şi alte combinaţii de influenţe.
Credeţi că Occidentul era pregătit din punct de vedere intelectual şi al înţelegerii pe plan geo-strategic pentru a înţelege tocmai această nevoie rusească de remodelare pe care aţi descris-o? Uniunea Europeană a înţeles exact asta, a acţionat în consecinţă? Aţi vorbit despre “erori”. În ce sens?
Pentru început, nu trebuie să vorbim despre Uniunea Europeană. UE reprezintă o construcţie căreia şi eu îi acord o importanţă deosebită dar cred că, în acest moment, UE nu este un actor pe planul politicii internaţionale, repet, Uniunea Europeană NU este un actor pe scena politică internaţională. Poate asta se va realiza progresiv dar va fi nevoie de mulţi, mulţi ani. În cazul politicii externe, statele membre ale UE sunt cele care au politici proprii şi mai ales ţările cele mai mari: Germania, Franţa şi Marea Britanie. Poate să existe o anume coordonare dar, repet, în acest moment nu există o mare politică internaţională a Uniunii Europene. Sigur că există nişte iniţiative politice europene, cum ar fi Parteneriatul Estic, dar asta nu reprezintă politică internaţională. Vedeţi, trebuie să facem nişte precizări necesare. Şi, în acest domeniu, într-adevăr, s-au comis nişte erori enorme. Atunci când mă gândesc că, în 2008, aici la Bucureşti, la Suumit-ul NATO, se adopta articolul în care se recunoştea dreptul Ucrainei şi Georgiei de a deveni membre NATO, vă spun că a fost vorba despre o dublă tâmpenie. Spun asta acum cu cât am spus-o şi la momentul respectiv: era o tâmpenie dublă mai întâi pentru că asta însemna să fluturi flamura roşie ştiind că pentru ei era un lucru inacceptabil.
Reacţia lor a fost imediată.
Sigur că da şi cred că o mare parte dintre tot ce s-a petrecut mai apoi se explică prin acest gen de lucruri. Prietenii noştri polonezi, lituanieni, etc, au făcut întotdeauna lobby activ în favoarea intrării Ucrainei în UE şi NATO. Lucru total irealist deoarece chiar şi cei care, în Europa, spuneau “trebuie să sprijinim intrarea Ucrainei” ştiau că nu avem mijloacele să o facem. Acum chiar şi mai puţin ca în trecut. Avem toate dificultăţile din lume să ne ocupăm de Grecia, atunci ce va însemna Ucraina cu toate problemele sale interne de ordin economic, social, etc. Cred că au fost comise erori enorme şi o bună parte din istoria acestor ultimi ani din Ucraina se explică prin combinaţia erorilor făcute de Occident şi întărirea poziţiilor Rusiei. Asta e!
Repet, nu cred că ruşii au o mare stregie de recucerire terorială cu forţa, aşa că nu-mi imaginez măcar o secundă că Putin sau oricine altcineva şi-ar putea asuma riscul unei operaţiuni îndreptată împotriva statelor baltice care fac parte din UE. Nu-mi imaginez asta nicidecum. Asata nu înseamnă că nu trebuie să fim prudenţi etc., dar nu aşa se pun lucrurile.
Aţi vorbit despre soluţii pe care le au în vedere ruşii, altele decât recucerrea de teritorii. Care ar fi acestea?
Întorcând-ne puţin în timp, ar fi fost inteligent ca în anii 2000 să se caute prin mijloace politice, împreună cu Rusia, modalităţile prin care Ucraina să se poată apropia de UE mai ales pe plan economic dar asta fără să fie lezate sensibilităţile şi interesele Rusiei. Cu puţină dibăcie, acest lucru s-ar fi putut realiza. În lumea de acum, nu mai trebuie să raţionăm ca în secolul XIX, în termeni de sfere de influenţe. Trebuie să recunoaştem că există spaţii geografice care se interseactează deasupra a mai multe zone. Trebuie să evoluezi cu o anumită dibăcie, trebuie admisă mişcarea progresivă, în timp, trebuie lăsat ca timpul să lucreze, pentru ca minţile oamenilor să se poată adapta spre exemplu la ideea liberei circulaţii sau la cea a cooperărilor într-un spaţiu economic comun sau pe alte planuri. Cred însă dar că însuşi exemplul construcţiei europene arată că doar în timp poate evolua semnificaţia termenului “teritoriu”. Astăzi, termenul de “frontieră” în interiorul spaţiului european s-a transformat complet. Când vin la Bucureşti sau când dvs. veţiţi la Paris sau mergeţi în Belgia sau în atâtea alte locuri, nu mai aveţi impresia că treceţi frontiere. Raţionamentul meu merge dincolo de actualele controverse privind spaţiul Schengen...dar, pentru asta, e nevoie de timp. Trebuie ca minţile oamenilor să se poată adapta, plus că trebuie să se instaureze şi încrederea. Acum am folosit o noţiune care cred că este cheia relaţiei între ruşi şi occidentali : încrederea care ar fi putut să existe şi să se consolideze şi care acum e sfărâmată.
Definitiv?
Pe lumea asta, nimic nu este definitiv. Dar pe termen lung.
Pe termen lung precum sancţiunile?
Dacă vreţi părerea mea, pe o perioadă într 20-30 de ani.
Asta este cea mai gravă afirmaţi pe care am auzit-o în cursul acestui interviu. 20-30 de ani?
Da, aşa cred. Durata unei generaţii. Şi, pe toată această perioadă, vom vedea ruşii întărindu-şi legăturile cu Asia. Şi asta în contextul când o asemenea mişcare nu este neapărat în intereseul lor. Marii beneficiari vor fi chinezii. Acordurile pe care Putin le-a semnat cu omologul său chinez reprezintă ceva ce nu s-ar fi putut face în alt context. Putin a plătit un preţ ridicat dar pierzătorii în această afacere suntem noi, occidentalii. Problema sancţiunilor...ştiţi că eficacitatea acestor sancţiuni este o problemă foarte tare studiată acum de către economişti, politologi dar pe termen lung nu sunt utile.
Vă întrebam asta deoarece, peste puţin timp, la Bruxelles va avea loc Summit-ul de vară şi pe agendă va figura şi chestiunea prelungirii sancţiunilor precum şi posibilitatea adăugării a uneia sau a celeor două mari sancţiuni: interzicerea accesului la sistemul SWIFT şi sancţiuni punctuale împotriva ROSATOM.
Dacă asemenea sancţiuni vor fi adoptate, veţi vedea cum în lunile următoare ruşii vor adopta sancţiuni împotriva ţărilor occidentale. Cel mai recent episod în acest schimb de “acte prieteneşti” a fost “lista neagră” cuprinzând un anumit număr de personalităţi cărora le este interzis accesul în Rusia. Ruşii vor replica la orice sancţiune occidentală prin unele proprii care să lezeze interesele occidentale şi absolut toată lumea are de pierdut într-o asemenea situaţie. Deci ne găsim într-un context în care toate lumea este pierzătoare şi, pe planul efectelor pe termen lung, repet că eu cred că Rusia se va concentra cu mult mai mult spre Asia. Asta chiar dacă nu este vorba despre interesul său pe termen lung deoarece dintotdeauna relaţiile între China şi Rusia au fost de o mare complexitate. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că ruşii sunt -şi vor rămâne – actori puternici în Orientul Mijlociu şi că nici un fel de soluţie nu poate fi găsită sau niciun fel de formă de stabilitate nu poate fi atinsă acolo fără cooperarea ruşilor. În acest caz, cu cât mai mult se va degrada climatul între ruşi şi occidentali, cu atât mai mult puteţi fi siguri că ruşii vr folosi cartea Orientului Apropiat conform propriilor lor interese, cele care nu corespund neapărat modului în care ne vedem noi propriile interese. Mă gândesc în mod evident la Iran, dar şi la Siria. - Organizaţia de Cooperare de la Şanghai se constituie într-un adevărat centru de putere global. În acest context pe care-l descrieţi, cât de importantă poate ea deveni, adică în momentul unor noi sancţiuni venind din partea UE şi, de partea cealaltă, a americanilor care doresc să dea o replică forte expansiunii chinezxe care doreşte controlul în zonele sale maritime proxime?
Cred că chinezii sunt mai puternici decât americanii. Mai puternici, adică mai subtili, Revin acum la noţiunea de “mare strategie”. Chinezii se bazează pe timp, pe raţionamente de durată foarte lungă. Pe cât posibil, evită confruntarea directă. Acest lucru face parte din cultura politică şi strategică chineză: evită confruntarea politică directă. Dacă reiau exemplul mărilor Chinei meridionale sau pe cel al “drumului mătăsii” adică toate drumurile care trec prin Asia Centrală, de unde şi importanţa Grupului de la Şanghai la care v-aţi referit, vedem că în toate ei încearcă să avanse, dar prudent. Îşi spun că, fie şi numai din raţiuni geografice şi istorice, nu pot decât să fie învingători pe termen lung. În consecinţă, încearcă să facă astfel ca adversarul să fie pus în situaţie de a greşi. Şi apoi, de fiercare dacă când se întâmplă asta, să încaseze beneficiile. Ei evită confruntarea directă în timp ce prietenii noştri americani se lasă adesea inflamaţi de sentimentele ideologice transmise de opinia publică şi apoi intervin extrem de masiv şi de brutal. Adică exact contrarul strategiei chineze. Modelul tipic adoptat de americani este o intervenţie militară masivă, apoi opinia publică se satură, trupele sunt retrase şi este lăsat haos în urma lor. Simplific lucrurile dar nu sunt departe de realitate. Cred deci că jocul chinez este de a spune: cât va lua asta? 10 ani, 20, 30, 40, 50 de ani? Şi ce importanţă are pentru 50 de ani nu reprezintă nimic la scara istoriei. Calculul este că, peste 50 de ani, poate, vom vedea cum spaţiul eurasiatic va fi dominat, discret dar sigur, de către chinezi. Acestea fiind spuse, aş dori să adaug că, aşa cum e cazul mereu când vorbim despre previziuni, trebuie să fim foarte atenţi deoarece istoria are capcanele ei, tot aşa cum şi China are fragilităţile sale care s-au manifestat de mai multe ori în decursul istoriei Imperiului Celest. Asta înseamnă că, în condiţiile existenţei unei mari crize economice în China, pot să apară mari mişcări sociale care să pericliteze situaţia regimului aflat la putere. Astăzi, stabilitatea regimului Partidului Comunist –sau cel puţin care aşa se intitulează – legitimitatea sa, toate îşi au originea în succesele economice şi în speranţa pe care fiecare cetăţean chinez o are că viaţa şi situaţia sa urmează să se amelioreze în decursul unei generaţii . Acest contract social poate fi şi rupt. În acel moment, ne putem imagina că ar putea să apară mişcări haotice în Chinei. Aceasta, de altfel, a fost şi temerea lui Dex Xiao Ping în 1989, de unde şi reprimarea manifestaţiei din Piaţa Tienanmen. Să nu uităm niciodată acest lucru. Dacă un asemenea scenariu s-ar produce, ar fi ceva catastrofal şi pentru întreaga lume deoarece cu haos instalat în China , situaţia ar fi dezastruoasă pentru întreaga Asie şi apoi pentru întreaga lume, mai ales pe plan economic. Vedeţi, ezităm mereu între două atitudini: pe de o parte ne e frică de o China care să aibă prea mare putere, dar ne înspăimântă şi o China prea slabă.
Până în acest moment, am vorbit despre “marile strategii”. Mari strategii pentru ţările mari. Dar o ţară ca România are oare nevoie să aibă propria sa strategie naţională, o “mare strategie” naţională ? Asta pentru că de ani de zile aud răspunsul: avem o asemenea mare strategie naţională românească, aceasta este strategia UE. Şi cu asta gata! Cine are dreptate?
V-aş spune două lucruri despre această problemă. În primul rând, să spunem că cea mai mare parte dintre ţările lumii nu posexdă o asemenea “mare strategie” sau ceea ce au sunt “mari strategii” minimale. Dacă luăm exemplul unei ţări precum Correa de Sud, o ţară extrem de interesantă unde a avut loc şi cea mai recentă ediţie a lui World Policy Forum, evident că vorbim despre o ţară care a trăit mereu în proximiutatea a trei giganţi, China, Japonia şi Rusia, strategia constând în ştiinţa supravieţuirii în raport cu cei trei giganţi din proximitate plus marea problemă a reunificării. Vedem deci în ce ar putea consta “marea strategie” în cazul acestei ţări care, din cauza imenselor sale succese economice, poate pretinde la un rol care să meargă dincolo de dimensiunea regională. Dacă vorbim de Lichtenstein, şi atunci veţi urmări realizarea unei poziţii cât mai bune în proximitatea marilor giganţi care sunt Germania, tocmai pentru a identifica un avantaj comparativ tocmai datorită dimensiunii minuscule a ţării tale. În ce priveşte România, văd două puncte de interes. Primul este că UE are efectiv o “mare strategie” dar nu doar pentru România, ci pentru ansamblul UE. Ceea ce mă întristează foarte tare este că cetăţenii europeni nu realizează în ce măsură această mare strategie a construcţiei europene merită să fie lăudată şi apărată. Dimpotrivă, parcă toţi avem tendinţa să blamăm fără încetare pe cei de la Bruxelles ca fiind responsabilii de toate relele. Eu cred că România are un rol deosebit de jucat în această construcţie europeană. De ce? Deaorece, odată cu extinderile consecutive ale UE după căderea regimului sovietic, vedem că în UE au intrat două ţări mari: Polonia şi România. România este marea ţară a Europei de sud-est şi care joacă un rol major în Balcanii occidentali şi cu o deschidere specială înspre regiunea Mării Negre şi spaţiul ei înconjurător. Cred deci că marea strategie firească în cazul României este să-şi optimizeze toate atuurile în sprijinul şi în cadrul construcţiei europene. Cel de-al doilea punct ar fi că a avea o “mare strategie” este un lucru, dar cu totul altceva este capacitatea de a-ţi valorifica atuurile, de a le pune în aplicare. Din ceea ce pot vedea din experienţa mea personală de atâţia ani, cred că problema majoră a României este că nu şi-a stabilizat încă funcţionarea instituţiilor sale politice. O strategie trebuie să fie exprimată prin acte coerente ale guvernelor şi pentru asta este nevoie ca guvernele însele să funcţioneze aşa cum trebuie.
Vorbim deci din nou despre “good governance”, despre “buna guvernare”?
Această noţiune de “bună guvernare” cuprinde mai multe aspecte. Există ceea ce înseamnă problemele de eficienţă, pur şi simplu capacitatea de funcţionare a sistemului, apoi există şi conotaţii etice. Sunt două dimeniuni importante. Spre exemplu, o ţară precum China este, cred eu, o ţară teribil de eficientă din punctul de vedere al funcţionării instituţiilor sale politice dar are şi enorm de multe probleme de rezolvat, de depăşit, spre exemplu în ce priveşte corupţia.
Iar reacţia vine într-o formă foarte precisă, adesea cu multă cruzime, mă gândesc la execuţiile publice ce sunt organizate.
Absolut exact, aici vorbim despre aspect care ţin direct de lupta împotriva corupţiei în China, dar această luptă împotriva corupţiei poate fi şi pretext pentru a rezolva conflicte politice. Ceea ce vreau să spun este că în noţiunea de “good governance” există pe de o parte dimensiunea eficienţei, pe de alta cea de etică. Iar când în ambele zone apar probleme, e greu de mers mai departe.
Din partea mai multor decidenţi politici de la Bruxelles am auzit un mesaj, repetat odată şi în cadrul unei reuniuni organizate de IFRI-Bruxelles: la un moment dat se vorbea despre România şi mi s-a spus “sunteţi jurnaist român, scrieţi că dacă vrem să începem să vorbim despre “bună guvernare” în ţara dvs., primul capitol obligatoriu trebuie să fie lupta împotriva corupţiei. Credeţi că aveau dreptate?
Până acum am vorbit despre China pentru a ilustra la modul general conceptul de “good governance”, cu cele două dimensiuni ale sale,cea de eficienţă şi cea de etică. Aceste două aspecte, eficienţă şi lupta împotriva corupţiei, sunt valabile în cazul oricărui guvern.
Deci şi în cazul României.
Pentru toate guvernările, inclusiv în cazul României, dar să nu uităm că am văzut cazuri de corupţie peste tot, în Franţa, în Germania, etc. Ca să spun aşa, nici o ţară nu are “privilegiul unic” al corupţiei. Sunt însă extrem de atent în distribuirea de note bune şi note proaste deoarece, în momentul în care intri în genul acesta de joc este, cum se spune în engleză, “slippery and wet”, “alunecos şi umed”
...şi asta poate provoca accidente...
...aşa e, plus că nu văd ce legitimitate aş avea pentru a intra în acest rol de judecător. Dar ceea ce ştiu bine este că o ţară ale cărei instituţii nu funcţionează într-un mod satisfăcător nu poate avea forţa pe care şi-ar dori-o. Pentru a avea o putere de influenţă care să funcţioneze în afara frontierelor tale, trebuie să dispui de instituţii care să funcţioneze satisifăcător în interior. Dacă luaţi exemplul Franţei – este interesant să compari în acest sens exemplul Franţei cu cel al României – în Franţa am făcut primele experienţe privind coabitarea în perioada lui Francois Mitterand, adică în anii ’80, cea de-a V-a Republică exista de ceva vreme. Ne-am întrebat cum avea să funcţioneze asta, dar a trebuit ca noi înşine să învăţăm modul de lucru. Şi nu a fost simplu. Îmi amintesc, sunt convins că şi dumneavoastră în calitatea pe care o aveţi de observator foarte atent al problemelor franceze şi ale UE, de relaţia care exista între preşedintele Fr. Mitterand şi Primul Ministru Jacques Chirac, problema de a şti cine avea întâietate la reuniunile Consiliului European. Toate astea nu veneau de la sine, exista o practică ce s-a instalat, iar în domeniul relaţiilor internaţionale supremaţia preşedintelui nu s-a impus decât progresiv. Cred că în cazul României, această ucenicie încă nu s-a încheiat. După ce etapa asta va lua sfârşit poate va trebui, poate, nu ştiu, dar s-ar putea să fie nevoie să se opereze câteva schimbări constituţionale în România. Dar, pentru toate acestea, va fi nevoie de ceva timp. Ceea ce vreau să spun este că, pentru ca România să poată să-şi poată exercita influenţa legitimă în interiorul dar şi în exteriorul UE sau în zone proxime care sunt unele de “interese fireşti” cum ar fi cea a Europei de sud-est în general, trebuie să-şi rezolve mai întâi aceste probleme care sunt unele de natură internă.
...în interiorul Europei..al cărei Europe? Al UE în formula actuală sau a celei de mâine despre care vorbesc deja multe personaje importante (şi nu doar la Bruxelles): o Europă cu două viteze, o Europă care va avea un set de reguli pentru ţările din prima categorie, o zonă Euro puternică, apoi o a doua sau chiar a treia zonă, una a limburilor în care vor supravieţui ţările care nu sunt în stare să răspundă criteriilor deja definite?
Şi în acest caz, vă voi oferi un răspuns pe două nivele...
...asemeni Europei?
...dar de ce vreţi să vă opriţi la o Europă cu doar două nivele?
Am evocat două!
...cel puţin! Aş vrea să încep prin a spun că România face parte din UE şi ţara dvs are un rol de jucat în aceasă Europă aşa cum este ea acum dar este şi parte a evoluţiei acestei Europe. În mod normal, nu sunteţi un actor pasiv care să asiste la evoluţia Europei, sunteţi un actor activ care are cuvântul său de spus şi o anume influenţă. Dar repet ideea de bază: pentru a putea juc în mod corect acest rol, în condiţiile actuale şi viitoare, este necesar ca funcţionarea internă a instituţiilor statului să permită acest lucru. Iar asta este o problemă internă a României. Dacă ne ocupăm acum de al doilea nivel, cel privind modul în care va evolua UE, cred că prima problemă este absorbţiavalurilor de extindere care ai avut deja loc. Fac parte dintre aceia care au crezut mereu că, după caderea URSS, o extindere foarte rapidă a UE era absolut necesară deoarece orice altă variantă ar fi fost mai rea dar, în acelaşi timp, asta ne-a destabilizat profund. Uniunea Europeană de acum fosta Comunitate Europeană, nu şi-a găsit încă noul său echilibru. Este un lucru foarte primejdios. Miza perioadei imediat următoare este, într-adevăr, viitorul zonei Euro a cărei supravieţuire nu este deloc sigură. Dacă zona Euro se va prăbuşi, din păcate - şi aici pot face o previziune extrem de precisă – acesta ar fi începutul destrămării întregii Uniuni Europene. UE nu a atins un stadiu în care să se poată spună că drumul este ireversibil. Dacă ea va începe să se destrame, asta, din punctul meu de vedere, ar fi o dramă nu numai pentru europeni, ci şi pentru întreaga lume. Şi, în acel moment, vom putea asista la apariţia riscului unuor războaie în Europa. Această problemă este extrem, extrem de serioasă şi chestiunea zonei Euro este deosebit de importantă în acest sens. Oare într-o Europă care continuă să evolueze, vom avea mai multe cdercuri, nivele de putere? Răspunsul este: evident că da, cred că centrul nodal al UE – în caz că aceasta va supravieţui – va fi într-adevăr o zonă Euro reîntărită (şi asta reprezintă un mare semnn de întrebare) . Pe lângă asta pot să mai existe şi alte nivele, nu neapărat numai două, dar mai poate exista şi o periferie exterioară unde s-ar putea găsi Turcia dar, posibil, şi Marea Britanie. Unde se va situa cu exactitate Marea Britanie? Răspounsul depinde în mare măsură de decizia britanicilor. Vom vedea ce se întâmplă cu noile negocieri care urmează să înceapă unde va dori să se situeze Marea Britanie căci o putem imagina relativ aproape de centrul nodal sau, dimpotrivă, relativ departe . Există multe soluţii imaginabile.
Credeţi că UE reprezintă forma care să garanteze că vom avea pe acest continent al nostru pace şi prosperitate într-un context în care pacea este ameninţată din toate părţile şi prosperitatea întârzie să apară?
Încep răspunsul meu spunându-vă că încă nuam văzut încă proiecte alternative mai seducătoare. Cred că da, trebuie să mizăm pe Uniunea Europeană, fie şi numai pentru că nu avem altceva. Orice altă soluţie e mai puţin bună. Acestea fiind spuse, trebuie să realizăm faptul că o consolidare a UE şi a principiilor sale de bază de pace şi prosperitate, necesită timp. Îmi place foarte tare ce spunea Einstein: luaţi nouă femei fiecare în luna întâi de sarcină dar asta nu este egal un copil. Aceasta înseamnă că nu putem echivala o sarcină de nouă lumi cu 9 sarcini de o lună. Trebuie timp pentru ca lucrurile să se consolideze şi construcţia europeană, extinderile UE (deoarece este vocaţia UE să se extindă) trebuie să urmeze un ritm corect. Îmi place şi imaginea folosită de oameniii muntelui: când urci pe o stâncă, trebuie ca la fiecrae pas să-ţi consolidezi poziţia şi a evita căderea. La fel stau lucrurile şi în cazul construcţiei europene. Nu există o soluţie rapidă, nu există o soluţie miracol care să garanteze, de azi pe mâine, o Mare Europă cu pace şi prosperitate, doar ponind din degete. Din punct de vedere economic, ceea ce ne aduce din nou la zona Euro, vedem bine care e problema, mai ales în ţara mea: pentru ca această zonă Euro să fie consolidată, trebuie făcute nişte referome interne pe care populaţia nu le acceptă neapărat foarte uşor. Dacă priviţi la cealaltă extremă, stuaţia din Grecia, exact despre asta e vorba: Grecia ar fi putut, cu puţină răbdare, să-şi rezolve problema. Numai că, din nefericire, circumstanţele au deci altfel.
Credeţi că ideea – prezentată drept o alternativă - de a redeschide canalul existent acum câţiva ani cu Federaţia Rusă în vederea stabilirii unei zone de liber-schimb , aşa cum ruşii au produs din nou recent, ar fi una acceptabilă sau este un simplu vis discutat doar pentru a se da un exemplu?
Adesea, marile proiecte economice - şi asta se leagă de noţiunea de “mari strategii” – sunt de fapt cu mult mai mult politice decât economice. Sau sunt cel puţin tot atât de mult politice cât economice. Din punct de vedere comercial, dacă luaţi cazul Parteneriatului Trans-Pacific sau pe cel transatlantic privind investiţiile şi comerţul, toate astea par la prima vedere economice, sunt economice, dar, fundamental, sunt în primul rând acţiuni politice. În cazul Acordului Trans-Pacific, este o acţiune de limitare a Chinei fără ca acest lucru să fie spus, dar e vorba de China, iar în cazul acordului transatlantic este vorba despre consolidarea din punctul de vedere al SUA al legăturilor transatlantice. Cu asemenea sistem de liber-schimb, deoarece SUA deţin forţa necesară şi se află în poziţie dominanhtă, centrele de decizie economică , este evident că centrele decizie urmează se se afle din ce în ce mai mult pe partea americană. În privinţa Rusiei, nu pot răspunde la o întrebare privind zona de liber-schimb în lipsa unui context politic. Pentru ca să se poată dezvolta o zonă de liber-schimb cu Rusia, trebuie să existe un cadrul politic necesar. Dar, cum spuneam mai devreme, acest cadru a putut exista în visurile politice ale anilor ’90, dar acum nu mai există şi asta pe o durată lungă.
În câteva zile, este posibil să apară decizia de demarare a operaţiunii navale UE în Mediterană contra migraţiei ilegale. Credeţi că asta reprezintă o soluţie, începutul unei soluţii, este oare deschiderea unui front de luptă care va merge cu mult dincolo de frontiera maritimă a Libiei?
Atunci când vorbim despre ameninţările împotriva Europei, acestea vin cu mult mai mult din sud – în sensul larg al acestui termen – decât din partea estului. Este surprinzător să văd cum colegii şi prietenii mei germani, atunci când abordăm probleme legate de securitate în Europa, vorbesc în primul rând despre Rusia. Dar, din punctul meu de vedere, adevărata primejdie vine dinspre sud. Aceasta datorită unui complex de factori de natură economică, legate de starea de subdezvoltare în care se află cea mai mare parte a ţărilor din Africa şi, din nefericire, şi din Orientul Mijlociu. La asta se adaugă, ca întotdeauna, un amestec de raţiuni economice şi politice, îndeosebi înţelegerea noastră greşită , la nivel european şi al ţărilor occidentale, al fenomenului reprezentat de “Primăvara Arabă” şi a situaţiei haotice care s-a dezvoltat mai apoi aproape peste tot în regiune. În fine, în plus, partea aceea din “marile strategii” care privesc Orientul Mijlociu şi la care am făcut referire mai devreme, fie că vorbim despre Turcia, despre Iran sau despre Israel. Este foarte dificil să găsim un răspuns la întrebarea cum ar trebui să tratăm această situaţie, deoarece am lăsat ca fenomenul migraţiei să se dezvolte într-un mod deloc raţional, am fost de acord să apară legislaţii sau practici curente – adesea în numele sentimentelor nobile, uitând că sentimentele acestea nobile de azi sunt la originea marilor dificultăţi şi drame din viitor. Mă gândesc şi la ce s-a votat în Franţa în perioada Giscard d’Estaing, spre exemplu pachetul de legi privind “regruparea familială”. Am lăsat să se dezvolte un număr de practici comportamentale şi legislative în domeniul imigraţiei, nu am tratat corect problema refugiaţilor...în consecinţă, azi, ne găsim în faţa unor situaţiki extrem de complexe. Deci, sigur, acum ajungem la manevre militare...
Nu numai, e vorba despre o misiune militar- umanitară, mai degrabă militară decât umanitară...
...tocmai, cred că, în momentul în care ajungem în situaţia în care contextul se degradează puternic, atunci, ca în medicină, nu trebuie să sperăm că se va obţine o rezolvarea imediată a situaţiei. Pentru rezolvarea acestei probleme anume, va fi necesară o întreagă panoplie de acţiuni, unele imediate de tipul operaţiunilor de poliţie sau militare, un nivel desigur indispensabil dar care nu va rezolva astfel problemele. Se vor închide poate nişte breşe dar este nevoie de acţiuni politice pe termen lung în zona Orientului Mijlociu sau în alte părţi. Problema este că nu văd născându-se asemenea politici.
O “mare strategie” la nivelul UE?
Într-adevăr, mai întăi ar trebui să existe o viziune comună şi cred că la ora asta nu există aşa ceva, nu avem o viziune consensuală la nivel European asupra acestui subiect...
...în afara Agendei Europene asupra Migraţiei pe care UE a propus-o şi pe care nimeni nu pare s-o agreeze.
- Este un document privind mai degrabă situaţia refugiaţilor cât despre fenomenul imigraţiei ca atare. Este doar un început al abordării, marea dificultate fiind că mereu avem mai multe părţi disparatre de răspuns dar lipseşte viziunea comună...
...Marea Strategie...
...din păcate, la ora actuală, nu există o Mare Strategie. Iată de ce vă mai pot să previzionez încă ceva: va trebui să ne aşteptăm la multe dificultăţi pe o durată, din nou, de aproximativ 20-30 de ani.