VIDEO Exodul din Budapesta. Jurnalul unor ziarişti loviţi de istorie

REPORTAJ Doi jurnalişti „Adevărul“ au trăit pe viu momentul în care peste 1.000 de refugiaţi din Orientul Mijlociu au plecat pe jos către Germania, pornind din gara centrală a Budapestei.

Am ajuns în Gara Keleti din Budapesta la mijlocul săptămânii trecute şi am rămas pentru două zile. E locul în care mii de refugiaţi se opresc din drumul lor către Vest şi care a devenit simbolul unei Europe aflate în colaps.

La Keleti am văzut mii de oameni dormind pe ciment, îngrădămiţi unii peste alţii, în aşteptarea unor trenuri care nu mai vin. I-am văzut pe corporatiştii maghiari întorcându-se de la serviciu şi trăgându-şi gulerele albe peste nas ca să nu mai simtă mirosul refugiaţilor. Am văzut copii uitându-se la desene animate pe un ecran improvizat de voluntari. Am văzut un tânăr sirian care şi-a tatuat pe mână „Siria iubeşte Germania“. Într-o noapte am văzut mai mulţi bărbaţi făcând skanderbeg ca să uite. Am văzut un musulman bătrân citind Noul Testament. Am văzut bebeluşi înfăşuraţi în pamperşii ONG-urilor, făcând primii paşi liberi pe Bătrânul Continent. Şi, mai presus de toate, am văzut imaginea biblică a unei mulţimi de oameni care porneşte pe jos către Ţara Făgăduinţei, ca într-un exod al timpurilor moderne.

„We go, we go“

E vineri pe la amiază şi un sirian pe care l-am întâlnit cu o zi în urmă ne salută din mers pe platoul din faţa gării. „We’re leaving, my friend“, ne spune zâmbind şi nouă ni se par nişte vorbe în vânt. Unde să plece aceste mii de oameni? Sunt blocaţi într-o gară din mijlocul Europei în care toate trenurile au fost anulate. Unde să plece când sunt cu copiii târâş după ei, când n-au mai pus capul pe o pernă de luni întregi şi când forţele de ordine ale statului maghiar sunt peste tot prin oraş? Însă refugiaţii o ţin pe a lor. „We go, we go“, ne tot spun şi se aliniază unul în spatele altuia formând o coloană. În frunte sunt câţiva tineri vânjoşi, un bărbat în cârje şi altul într-un cărucior cu rotile.   

Ne învârtim şi noi pe lângă ei şi le facem poze, pregătiţi să transmitem în redacţie că refugiaţii sirieni s-au săturat să mai aştepte şi încearcă să forţeze mâna autorităţilor europene simulând o plecare în grup. „Germany, to Germany!“, se strigă şi un bărbat face paşi cu degetele în căuşul palmei, explicându-ne tuturor că gata, se va pleca pe jos către Germania.

Conversăm cu ziariştii străini, ziarişti cu experienţă ai marilor trusturi europene, şi după ce le aflăm părerea, ne împăunăm unul către altul: „Da, mă, nu ţi-am zis? Se fac că pleacă, ca să tragă un semnal“. Coloana se pune în mişcare şi noi suntem în continuare convinşi că totul este o joacă, suntem convinşi că grupul de refugiaţi va da o tură pe platoul spaţios din faţa gării Keleti ca să aibă presa ce să filmeze şi să vuiască toate televiziunile pământului. La fel de siguri sunt şi poliţiştii maghiari din jurul pieţei, care asistă indiferenţi la această defilare. Însă coloana nu se opreşte la marginea platoului. Se intră direct într-o intersecţie şi se traversează către Bulevardul Rakoczi. Inevitabil, traficul se blochează. Câţiva şoferi naivi încep să claxoneze insistent, nemulţumiţi că nu se pot deplasa fluent cu maşina din cauza unei coloane de oameni care traversează continentul la pas, ca pe vremea barbarilor. Suntem în luna a noua a anului 2015 şi într-o intersecţie din Budapesta se întâlnesc două lumi. Lumea europenilor cu maşini scumpe şi semafoare inteligente se opreşte, consternată, în loc. Orientul, cu tălpi prăfuite şi trupuri arse de soare trece, triumfător, mai departe.

• 530 de kilometri sunt între Budapesta şi cea mai apropiată localitate din Germania

Coloana de refugiaţi înaintează pe Bulevardul Rakoczi, condusă de un bărbat care poartă un copil pe umeri. Copilul ridică mâinile în aer şi cheamă mulţimea după el, imitându-şi tatăl: „Go, go, go!“. Circulaţia maşinilor e dată peste cap. Din depărtări se aud sirenele forţelor de ordine. Două echipaje descind dintr-o dubă în faţa coloanei şi încearcă să o oprească, dar forţa mulţimii le dă la o parte. Câţiva poliţişti aleargă disperaţi spre următoarea intersecţie şi opresc circulaţia, iar spaima care li se întinde pe chip parcă le anulează toată autoritatea. Sunt doar nişte oameni şocaţi că istoria se scrie pe tura lor.

Alergăm cu spatele în fruntea coloanei, alături de alţi ziarişti. Încercăm să facem poze, dar nu te poţi opri în loc mai mult de câteva secunde, pentru că mulţimea te ajunge din urmă şi te înghite. Oamenii ăştia nu ştiu de glumă când se aştern la drum.

„Sirian people are strong“

Un ziarist britanic refuză în continuare să creadă că refugiaţii au pornit spre Germania. A găsit un vorbitor de engleză şi se tot ţine de el: „Are you going to the german embassy?“.  Sirianul arată cu mâna înainte şi îi răspunde din mers: „Germany! Sirian people are strong“.

Mulţimea s-a grupat pe banda din dreapta a bulevardului şi îşi vede de drum, îndreptându-se către extremitatea vestică a oraşului. Undeva în depărtare se văd nişte oameni staţionaţi pe trotuarul unei staţii de transport în comun, lungindu-şi gâtul să vadă dacă vine autobuzul. Pe măsură ce ne apropiem, le putem distinge privirile consternate în faţa acestei imagini: pe banda de autobuz trece o coloană de refugiaţi care se îndreaptă către Germania.

Se ajunge la Dunăre, se intră pe pod şi se traversează marele fluviu. De-a stânga şi de-a dreapta se întinde una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Europei: e Dunărea cu falezele ei, sunt cetăţi şi castele vechi de sute de ani, sunt muzee şi cluburi de noapte, sunt străduţe înguste pline cu terase unde se beau vinuri scumpe şi se ascultă muzică de harpă. E sfâşietor de frumos, dar nimeni din norodul refugiaţilor n-are timp să se oprească şi să admire. 1.000 de oameni disperaţi trec pe deasupra acestei lumi care musteşte de bunăstare şi toţi privesc înainte. Doar fuga asta îi face fericiţi. Cu fiecare pas e mai bine. Un adolescent musulman ne-a oprit şi îi venea să plângă. Voia să ne spună că e fericit. Nu se putea exprima prea bine în nicio limbă internaţională, dar dinspre el venea o vibraţie ca atunci când porneşti televizorul şi te pui cu obrazul lângă ecran. Băiatul era electrizat de fericire pe podul alb care leagă Buda de Pesta.

Forţa cârjelor

După pod, străzile încep să urce şi să lase oraşul în urmă, îndreptându-se către autostradă. Ne mirăm cât de repede am mers. Am obosit şi începem să discutăm între noi, căutându-ne alibiuri: „Unde ne ducem noi, că joacă România cu Ungaria peste câteva ore? Avem un meci de acoperit“.

Alături, scepticul ziarist britanic gâfâie ca o locomotivă şi le răspunde zâmbitor refugiaţilor care trec pe lângă el şi îl încurajează: „I’m OK, I’m OK“. Nu e deloc OK, a transpirat tot şi nu mai poate ţine pasul cu coloana, oferind o imagine incredibilă: un sirian fără picior îl depăşeşte volubil, sprintând cu ajutorul cârjelor sale lipite cu leucoplast. Este, de fapt, o imagine simbolică a acestui moment istoric, în care liniştea şi comoditatea Europei sunt făcute ţăndări în faţa forţei de nestăvilit cu care aceşti oameni se îndreaptă către o viaţă mai bună.

Epilog  

Nu mult după prăbuşirea ziaristului britanic, am clacat şi noi. Ne-am oprit pe marginea drumului, ne-am odihnit o vreme şi am luat-o înapoi către oraş. Am acoperit meciul Ungaria -  România, am înnoptat la hotel şi am plecat spre casă, într-o maşină japoneză în care am gonit pe autostrăzi cu 130 de kilometri la oră. Am ajuns acasă cu bine. La televizor s-a anunţat că refugiaţii care au plecat pe jos din gara Keleti au reuşit să treacă graniţa în Austria şi sunt hotărâţi să îşi continue drumul.

Nu vă aşteptaţi la vreo concluzie. Adevărul e că ne-am simţit copeşiţi de la început până la final de acest fenomen care implică un şir nesfârşit de factori, de la geopolitică la cele mai mărunte sentimente umane. N-am putut acoperi subiectul. Tot ce am putut face a fost să vedem acest Exod în direct şi să înţelegem că lumea pe care o ştim se schimbă fără ca ceva să-i mai poată sta în cale.

Exodul 9:15 (Poveşti din gara Keleti)