VIDEO EXCLUSIV Jens Rommel, procurorul şef pentru investigarea crimelor naziste: „Vremea lui Adolf Eichmann a trecut. Acum îi «vânăm» pe naziştii mai mici“

Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, „vânătorul“ de nazişti a vorbit despre criminalii din perioada hitleristă, despre cum s-a schimbat în timp atitudinea germanilor faţă de aaceste vremuri gri din istoria ţării, dar şi despre cum plănuieşte să-i aducă în faţa justiţiei pe ultimii vinovaţi responsabili de ororile comise în lagărele de exterminare.

La invitaţia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Jens Rommel (44 de ani), procurorul-şef al Biroului Central de Investigare a Crimelor Naţional-Socialismului din Germania, a participat, săptămâna aceasta, la conferinţa internaţională „Crimele comunismului. Între istorie şi investigaţii criminalistice“ organizată la Bucureşti. Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, „vânătorul“ de nazişti a vorbit despre criminalii din perioada hitleristă, despre cum s-a schimbat în timp atitudinea germanilor faţă de această perioadă gri din istoria ţării, dar şi despre cum plănuieşte să-i aducă în faţa justiţiei pe ultimii vinovaţi responsabili de ororile comise în lagărele de exterminare.

Jens Rommel este, începând din octombrie anul trecut, în fruntea Biroului Central de Investigare a Crimelor Naţional-Socialismului din Germania. Instituţia a fost înfiinţată în 1958, adică la 13 ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi de la finalul totalitarismului hitlerist, fiind o iniţiativă a miniştrilor de Justiţie din cele 10 landuri care formau în epocă Republica Federală Germană. Ulterior, după reunificare, s-au alăturat şi cele 6 landuri estice. Scopul instituţiei cu sediul la Ludwigsburg este acela de a pregăti, pe baza unei arhive bogate, plângerile penale la adresa criminalilor de război încă în viaţă.

„Weekend Adevărul“: Domnule Rommel, anul trecut, miniştrii de justiţie ai landurilor Germaniei v-au numit în fruntea Biroului de investigaţii pentru a continua cercetarea crimelor nazismului pentru încă 10 ani. Apoi, biroul va deveni un centru de documentare. Cum vă simţiţi în noua postură, a„vânătorului“ de nazişti?
Jens Rommel: Sarcina mea principală este de a pregăti procedurile penale înaintea instanţei. Iar ca acest lucru să fie posibil, fireşte, e nevoie ca acuzatul să fie încă în viaţă şi apt să vină în faţa instanţei pentru a putea fi judecat. Cercetările noastre se referă la crimele naziste comise între 1933 şi 1945, astfel că posibilii inculpaţi sunt acum foarte bătrâni. De aceea există un termen-limită al muncii noastre. Dar mesajul venit din partea Ministerului de Justiţie a fost că, în ciuda acestei lungi perioade care a trecut de la acele evenimente, munca noastră trebuie să contine. Trebuie să investigăm în continuare cazurile pe care le descoperim până nu va mai fi posibil.

Anul acesta, Curtea de Apel din Bucureşti l-a condamnat pe fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, la 20 de ani de închisoare. De altfel, Vişinescu este primul torţionar român trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii, după 25 de ani de la căderea regimului. Există însă multe voci care spun că n-ar mai trebui deshumat comunismul şi că e prea târziu pentru condamnări. Au trecut mai bine de 70 de ani de la încheierea Holocaustului. Vă confruntaţi cu piedici de genul acesta?
Întrebarea care ne este cel mai des adresată e: „De ce trebuie să-i mai aducem pe aceşti bătrâni în sala de  judecată? Au 90 de ani, poate chiar mai mult, aşadar, care mai e scopul? De ce trebuie să-i aducem în faţa instanţei? Trebuie menţionat că noi nu am început treaba ieri. Germania a început să investigheze acele crime la începutul anului ’45 şi imediat după formarea Republicii Federale Germane, în ’49. E adevărat însă că suntem într-o etapă târzie a acestui proces, care face cercetarea şi mai dificilă. Ne este destul de greu pentru a dovedi ce s-a întâmplat şi de a stabili cine şi în ce măsură e responsabil pentru crimele săvârşite. E dificil de demonstrat astăzi, dar, pe de altă parte, cred că încă mai merită să ne străduim.

Jens Rommel este, din octombrie anul trecut, şeful „vânătorilor“ de nazişti din Germania
Fotografii: David Muntean

Tinerii de azi, curioşi de rolul bunicilor în război

Care sunt provocările cele mai mari cu care vă confruntaţi?
Partea cea mai dificilă este că atât victimele şi supravieţuitorii, dar şi posibilii acuzaţi sunt foarte bătrâni. La momentul înfăptuirii crimelor, erau tineri, de 20 de ani, apoi au trăit o viaţă relativ normală în Germania timp de 70 de ani, iar acum, la 90 de ani, se trezesc că au de-a face cu nişte crime din trecut. În prealabil, noi strângem cât mai multe probe pentru a dovedi nivelul vinei. Or, devine tot mai greu să găseşti martori care au fost în lagăre de concentrare, cum ar fi Auschwitz. Cei mai mulţi nu sunt neapărat în măsură să-i identifice pe făptaşi, pentru că atunci nu aveau voie să-i privească în ochi. În plus, timpul le-a schimbat amintirile. Apoi, căutăm dovezi în documentele pe care le avem. O mare parte din ele au fost distruse de SS (n.r. – Schutzstaffel, organizaţia paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist), când trupele sovietice au invadat Germania, iar alte mărturii s-au pierdut în timpul bombardamentelor din Berlin. Multe dintre documente au fost duse în arhivele Aliaţilor. În prezent, există hârtii şi în Germania, şi în Moscova, şi în Washington, astfel că trebuie să combinăm toate aceste bucăţi de puzzle pentru a putea stabili un caz de instanţă. E şi o muncă frustrantă, nu doar complicată. Am avut un om acuzat anul acesta care, înainte cu cinci zile de începerea procesului, a murit. Nu s-a mai putut dovedi nimic.

Extrema inumană a Germaniei

Care este atitudinea oamenilor privind perioada nazistă şi aceste cercetări? Sunt încă sensibili vizavi de Holocaust şi vor să îngroape trecutul sau, dimpotrivă, militează pentru a se face dreptate?

În anii ’50, exista un puternic curent în rândul oamenilor care nu voiau să vorbească despre trecutul recent. Sentimentul general era că trebuie să privim spre viitor, spre noua situaţie militară, urma aderarea la NATO, şi spre economia care era în creştere. Era mult mai uşor să priveşti înspre ziua de mâine decât înapoi, în trecutul întunecat. Dar iată-ne azi, investigând cazurile criminalilor nazişti, iar atitudinea oamenilor vizavi de ce facem s-a schimbat cu generaţiile. Am trecut, în timp, de la generaţia direct implicată în crime, la următoarea generaţie, cea a făptaşilor şi a victimelor, iar acum există tânăra generaţie, foarte interesată de ce s-a întâmplat în anii dinainte de ’45. Vin mulţi tineri să ne întrebe care a fost rolul bunicilor lor în acea perioadă. Cred că le este şi mai uşor astăzi pentru că nu există un conflict de generaţie în cadrul familiei lor. Cred că merită să încercăm să ajungem la etapa în care să putem discuta deschis despre aceste probleme. Aşadar, Germania a avut nevoie de timp, de asemenea, mai ales că a pierdut războiul, ca să-şi adune forţele pentru a putea privi în trecut.

Ce le-aţi spune celorlalţi tineri care consideră că discuţiile despre nazism şi astfel de procese sunt anacronice?
Noi investigăm cazurile, nu facem lecţii de istorie. Dar cred că e foarte important de ştiut pentru a vedea cum se poate extinde o dictatură şi către ce îi poate conduce pe oameni. Vorbim de o naţiune a culturii, a muzicii şi a literaturii care a căzut în cealaltă extremă, una nemiloasă şi inumană. E important să arătăm că astfel de lucruri şi evenimente au fost posibile pentru a putea fi conştienţi de pericole.

În căutarea naziştilor „de rang mai mic“

Care au fost cele mai importante procese şi condamnări de-a lungul timpului? Mai pot fi găsiţi criminali nazişti importanţi sau Oskar Gröning, fost contabil în lagărul morţii de la Auschwitz, condamnat anul trecut pentru „complicitate“ în uciderea a 300.000 de evrei, este unul dintre ultimele mari procese asupra Holocaustului?
La începutul investigaţiilor, cele mai însemnate au fost „Procesele Auschwitz“ din anii '60, când, pentru prima dată, Tribunalul Constituţional German a făcut publice listele cu „cantitatea“ – dacă putem vorbi de „cantitate“ – de crime comise. Acest gest a însemnat mai mult decât cazul lui Adolf Eichmann, să zicem. A fost o lecţie din istoria Germaniei de după război. În ultimii ani – cazul lui Josef Schwammberger, responsabil pentru crimele comise, care a fost ascuns în Argentina şi apoi judecat în Stuttgart. Dar cred că din ultimele generaţii de criminali sunt mai degrabă făptaşi „de rang mai mic“ şi nu sunt cunoscuţi publicului larg. Trebuie să luăm în considerare însă că vremea celor ca Adolf Eichmann (n.r. – nazist german, a organizat şi condus operaţiunea „Soluţia finală“ care a constat în exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945) şi Josef Mengele (n.r. –  supranumit „Îngerul morţii“, medic german care, în calitate de căpitan SS, a iniţiat şi condus „selecţiile“ evreilor deportaţi din toată Europa pentru exterminarea şi a efectuat experimente inumane pe deportaţi, mai ales pe cupluri de gemeni) a trecut. N-o să mai găsim nazişti de talia lor. Acum îi „vânăm“ pe cei „de rang mai mic“. Avem, în acest sens, o nouă abordare legală a centrului cu privire la posibilii vinovaţi din lagărele de concentrare.

Oskar Gröning nu a ucis nicio persoană în timpul activităţii sale în lagărul morţii de la Sobibór (Poloniei) ocupate de nazişti, dar procurorii germani au susţinut că, prin trierea biletelor de bancă din trenurile care aduceau evrei in lagăr, el a sprijinit regimul nazist responsabil de crime de razboi.

Despre ce este vorba?
De pildă, cazul Reinhold Hanning, în vârstă de 94 de ani, fost gardian la Auschwitz, care a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Acum aşteptăm pronunţarea instanţei supreme care va răspunde la o întrebare legală: în dosarul său cu probe, nu am putut dovedi că el a fost făptaşul unor crime, realizate la o dată precisă. Dar, pentru că el a îndeplinit funcţia de gardian într-o perioadă când au avut loc asasinate organizate în lagăr, credem că meseria sa era necesară pentru ca „maşinăria de ucis“ să poată funcţiona. Vina lui poate e mai mică, dar era nevoie de el şi de oameni ca el ca tot sistemul să meargă. În 2011, am avut un caz asemănător, primul de acest fel, când ucraineanului John Demjanjuk, gardian în lagărul morţii Sobibór (n.r. – Polonia), a fost acuzat pentru implicarea sa în lagăr, chiar dacă nu au fost aduse dovezi că ar fi comis crime. Curtea de justiţie a considerat atunci că acestea sunt probe suficiente pentru a putea fi judecat. Din păcate, Demjanjuk a murit cu cinci zile înainte de verdictul final. Dacă se dovedeşte acum că Hanning poate fi condamnat definitiv, atunci putem veni cu alte cazuri similare.

Argentina, refugiul naziştilor

Vocile rele ar putea spune că mulţi nazişti de rang înalt şi membri SS au fost lăsaţi să scape de justiţie, pentru ca alţii, „mai puţin vinovaţi“, să poată fi condamnaţi acum.
Ar putea părea nedrept. Iar pentru mine, care conduc centrul de investigaţii de un an, ar fi şi frustrant. În cazul în care abordarea noastră nouă este corectă, dacă urmărirea gardienilor de „rang mic“ se dovedeşte a fi justă, atunci e foarte frustrant să vedem cât de mulţi ofiţeri importanţi au scăpat de justiţie. Nu pot schimba însă trecutul. Nu putem acţiona decât în felul în care credem că este corect astăzi.

Câte persoane au fost condamnate de-a lungul timpului pentru crimele naziste?
Este aproape imposibil să avem date clare, pentru că fiecare om are propriile sale variante. Vorbim despre crimele Naţional-Socialismului sau despre cele ale membrilor SS? Aproximativ 50 de membri SS, care au lucrat în lagărul de concentrare, au ajuns în faţa judecătorilor. Dar numărul total al crimelor naziste care au fost aduse în faţa justiţiei este de aproximativ 17.000. E adevărat că avem o mulţime de persoane implicate, însă doar un mic procent din ei au fost urmăriţi penal şi doar o zecime din aceştia au fost condamnaţi. E, într-adevăr, o disproporţie semnificativă.

Căutaţi nazişti numai în Germania?
Nu, colaborăm cu partenerii noştri din Polonia, Rusia şi cu cei de la centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles, California. Mergem frecvent în Argentina – unde foarte mulţi nazişti au fugit după Al Doilea Război Mondial – pentru a căuta emigranţi sau imigranţi nemţi. În aprilie am mers în Buenos Aires pentru două săptămâni. Mergem, colectăm nume de naţionalitate germană care au sosit între ’40 şi ’50, venim acasă şi verificăm dacă sunt suspecţi, apoi ne întoarcem să vedem dacă respectivii mai sunt în viaţă.

Câte persoane au fost recent trimsie în judecată?
Am deschis dosare pentru opt persoane care au fost în lagărul de concentrare Stutthof (n.r.- lângă oraşul Gdańsk , Polonia) şi pentru alte cinci de la Auschwitz. Predăm, de asemenea, şi cazuri care provin de la arhivele ruseşti pe care le documentăm. În plus, oricine poate deschide un dosar de cercetare din proprie iniţiativă. Nu deţinem exlusivitate asupra cazurilor. Dacă, de exemplu, un martor merge la poliţie, atunci, cazul respectiv este preluat de Procuratură. Astfel, cred că există câteva zeci de cazuri cercetare penal în Germania, dar nu cunosc numărul cu exactitate.

EXCLUSIV Jens Rommel, şeful „vânătorilor“ de nazişti

Toată Germania susţine cercetarea naziştilor

Câţi „vânători“ de nazişti lucrează în biroul din Ludwigsburg?
Suntem 19 angajaţi în total. Mulţi dintre noi sunt procurori sau judecători şi vin din diferite regiuni ale Germaniei pentru a lucra o vreme ca experţi, încercând să închidă diferite cazuri. Există şi doi interpreţi – un rus şi un polonez –, care ne ajută cu documentele pentru că în cele două ţări au avut loc crimele. Şi mai sunt oamenii care trec prin fişiere, verifică nume şi le scriu pe nişte carduri de înregistrare. Nu lucrăm pe calculator! (Râde) Avem un card de memorie unde numele sunt notate, temeinic, la maşina de scris. Sunt 1,7 milioane de astfel de mici carduri cu peste 700.000 de nume, atât ale posibilitor făptaşi, cât şi ale victimelor şi martorilor.

Cât de importantă a fost susţinerea instituţiilor statului pentru astfel de cercetări?
Este crucială susţinerea de pretutindeni pentru astfel de investigaţii. Să ne imaginăm că o mulţime de procurori, judecători, ofiţeri şi alte persoane care lucrau în administraţie în timpul celui de-Al Treilea Reich au continuat să lucreze şi în anii ’50-’60 pe aceleaşi posturi. Atunci, nu erau prea fericiţi să sprijine aceste investigaţii şi era destul de complicat. De altfel, fac o paranteză apropo de cercetările penale şi de injustiţii: niciunul dintre judecători care au fost implicaţi în condamnările cu moarte din timpul Germaniei naziste nu au fost ulterior condamnaţi. Au existat în mod clar condamnări la moarte neîndreptăţite pentru infracţiuni minore atunci, dar niciunul dintre judecători nu a fost acuzat pentru ele. În fine, astăzi, situaţia e complet schimbată în Germania. Două generaţii mai târziu, există suport în unanimitate din partea tuturor ministerelor de Justiţie, indiferent de culoarea lor politică.

„Cei mai mulţi condamnaţi s-au scuzat: «Eu doar mi-am îndeplinit ordinele»“

Cum se comportă inculpaţii în faţa judecătorilor? Îşi destăinuie faptele?
Am urmărit mai multe cazuri, dar nu am mai auzit mărturisiri de zeci de ani. Touşi, în ultimele procese, atât Oskar Gröning şi Reinhold Hanning – primul mai mult decât celălalt – au explicat care a fost rolul lor în lagăre, amândoi au recunoscut că au fost la Auschwitz, unde ştiau ce se petrece şi şi-au cerut iertare. A fost extrem de important pentru victimele prezente în sala de judecată să audă această afirmaţie din partea lor. În anii ’50, acuzaţii îşi mai recunoşteau vina, dar apoi, vreme de mai bine de 50 de ani, nimeni n-a mai zis nimic. Auzeai cel mult aceeaşi replică: „Poate că am fost acolo, dar nu ştiam ce se întâmplă în lagăre şi îndeplineam ordinele primite“.

Atrage inamici o astfel de slujbă?
Eu, personal, nu am. Am primit câteva scrisori bizare, uneori, e-mail-uri şi apeluri telefonice care erau pe un ton ameninţător, dar nu cred că ar trebui luate prea în serios. Totuşi, în1958, când a fost înfiinţat centrul, predecesorii mei au fost permanent sub protecţia poliţiei, pentru că primeau ameninţări reale de la oameni înarmaţi.

Care sunt consecinţele de a lucra într-un domeniu în care în fiecare zi urmăreşti ororile petrecute în lagărele de exterminare? Ajunge să fie o rutină sau informaţiile găsite încă-i mai pot copleşi pe cercetători?
Subiectul de care ne ocupăm e complet oribil. De la prima până la ultima pagină avem mii, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii inocenţi ucişi în diferite situaţii de război sau care n-au avut nicio legătură cu războiul – cum este în cazul exterminării evreilor. Este o muncă minuţioasă, de umblat întruna printre hârtii. Uneori, te ajută faptul că, de exemplu, fotografiile din dosare sunt alb-negre – impune o anumită distanţă. Dar după ce citeşti pagină după pagină, pur şi simplu nu mai poţi să-ţi scoţi din cap numărul de oameni deportaţi la Auschwitz. E tulburător de la o zi la alta, dar, alteori, o privim doar ca pe un serviciu obişnuit.

Comentariu Radu Preda, preşedintele IICCMER

„Terorismul de stat trebuie cercetat până la capăt“

Jens Rommel a avut marţi o întâlnire cu şefii Ministerului Public de la Bucureşti, în cadrul conferinţei internaţionale organizate de IICCMER, „Crimele comunismului. Între istorie şi investigaţii criminalistice“. Schimbul de opinii s-a concentrat pe problemele comune atât crimelor naziste, cât şi celor comuniste: imprescriptibilitatea faptelor, încadrarea lor penală, administrarea probelor, celeritatea procedurilor, în consonanţă cu vârsta înaintată a celor în cauză, şi alte aspecte caracteristice de drept penal.

Câteva concluzii, pe scurt: terorismul de stat trebuie cercetat până la capăt. Adevărului istoric trebuie să îi corespundă distribuirea dreptăţii. Apoi, invitaţia la celeritate, precum cea lansată recent de preşedintele Klaus Iohannis, nu este o imixtiune în justiţie, ci expresia îngrijorării legitime după o aşteptare de mai bine de un sfert de veac. Ar fi cazul să regândim graniţa temporală dintre comunism şi post-comunism, în loc de 1989, anul 1992 fiind probabil mai relevant. Şi, în sfârşit, ieşirea din criza morală este imposibilă fără ieşirea din minciună.