Acest text este inspirat de un articol pe care l-am citit stupefiat. Practic, este victoria nesimţirii asupra elementarelor norme de morală, iar autorul sublinia că mai degrabă autorităţile New York-ului ar legaliza „urinatul în public decât să pună în aplicare nişte reguli de bază ale igienei publice”. În articolul cu pricina, autorul se referă la faptul că „mulţi imigranţi şi persoane de culoare” au fost amendate pentru astfel de acte în public. Pe de altă parte, primăria oraşului spune că vrea să aplice măsuri mai „uşoare” pentru astfel de acte ilegale care au aglomerat tribunalele.   

Indiferent de motive şi chiar dacă aceste acte sunt mai degrabă „tulburări minore” şi nu reprezintă automat un precursor de crime majore, este evident că se renunţă astfel la bun-simţ şi se acceptă mărirea posibilităţilor de a izbucni epidemii pentru a nu-i deranja pe acei oameni care nu corespund intelectual şi moral dezideratului fundamental al igienei publice. Adăugăm că New York-ul are în zona sa metropolitană peste 23,6 milioane de locuitori, plus aeroporturi care au transportat peste 70 de milioane de persoane în 2014, ceea ce măreşte riscul oricărei forme de răspândire agresivă a unei epidemii.

În acelaşi timp, carnavalul de la Koln separă sexele, iar pedofilia devine ceva acceptabil, dacă e o urgenţă sexuală pentru un musulman. Poate că o scenă a castrării acelui individ, exact ca cea aplicată tânărului Platamonu în romanul „Răscoala”, eventual în direct la televiziune, va închide cercul nesimţirii. Alte scene mizerabile şi complet în afara legalităţii si moralităţii găsim aici sau aici. Este clar că s-a depăşit orice limită imaginabilă şi mai ales tolerabilă, iar în această situaţie este de datoria fiecărei ţări să găsească o soluţie pentru a elimina astfel de comportamente din cadrul unor grupuri de oameni care nu înţeleg exact valorile europene şi nici drepturile omului. Executarea copiiilor, obligând părinţii să vadă scena, te exclude din rândurile umanităţii, iar de aici apare obligaţia de a reacţiona, pedepsi şi distruge total orice element care acceptă astfel de idee.

Aceste evenimente te obligă să reflectezi mai mult la ce se întâmplă pe scena globală, deoarece ele nu sunt simple fapte ale unei zile proaste, ci chiar simptome ale unor fenomene care se bazează pe o dorinţă conştientă de a sublinia diferenţele dintre oameni şi, în final, impunerea unora în detrimentul altora.

„Morala infracţională”

Este adevărat, în sistemele juridice europene buna credinţă se prezumă, dar anumite fapte ne obligă la analiză, deoarece există o problemă: justificarea actelor este una care nu este doar ilegală prin înfăptuire, ci şi prin paradigma mentală care duce la acele acte. Adică, orice student al facultăţilor de Drept din universităţile europene primea, până de curând, pentru studiu, speţe care abordau infracţiunile grave din perspectiva moralei creştine, dar iată că ultimii ani aduc pe biroul procurorilor şi poliţiştilor fapte care au un modus operandi bazat pe altă morală.

Să nu ne ascundem: există şi pe continentul nostru demenţi care au comis acte grave de pedofilie; în Austria un alt sub-om şi-a ţinut fiica 24 de ani sechestrată, violuri se comit şi se vor mai comite. Totuşi, există o anumită „morală infracţională”, iar infractorii caută să îşi creeze un mediu în care să se protejeze şi să se poată ascunde. De aici, dezvoltarea inclusiv a caselor de toleranţă, deoarece la adăpostul „rulajului zilnic de persoane” un infractor se poate ascunde pentru un interval de timp scurt, cât se desfăşoară o razie a poliţiei. Această „morală infracţională” este nu doar o realitate, ci şi de multe ori o lege mai cinstită decât a politicienilor, care nu au curajul să se bată faţă în faţă, precum o fac infractorii. În plus, încălcarea codurilor nescrise – dar cu atât mai puternice – ale mediului criminal se sancţionează dur de către membrii mediului şi cu foarte rare excepţii. 

Anul 2015 a adus pentru procurorii şi poliţiştii europeni însă apariţia unor grupuri largi de infractori, care folosesc tehnici mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care au ca element principal de deosebire, o convingere intimă diferită, uneori conştient infracţională, alteori care este complet în afara paradigmei europene. Cum paradigma europeană este una creştină – oricât ar spumega ateii contra acestui adevăr – rezultă că în corpul aplicării acestei matrici civilizaţionale de câteva luni se aplică o lovitură care doreşte nu doar să o elimine, ci şi să o înlocuiască cu altă paradigmă bazată pe altă religie.

„Ciocnirea civilizaţiilor” în 2016  

Aici reflecţia se opreşte puţin, deoarece acest tip de conflict l-am mai văzut prezentat undeva, într-o carte. Lucrarea se numeşte „Ciocnirea civilizaţiilor”, aparţine unui american – Samuel Huntington – şi a fost publicată în anul 1996, cu traducere în limba română în 1998.

Anii în care a fost scrisă cartea au reprezentat distrugerea completă a sentimentului de Iugoslavie unită, luptele din Bosnia, dar şi prima prezenţă accentuată a islamului radical în Europa după 1918. Este adevărat că radicalismul din Bosnia anilor 90 este ceva blînd faţă de ce se întâmplă acum în Siria şi Irak, dar a reprezentat o bază de plecare. Slăbiciunile unui preşedinte democrat la Casa Albă au fost corect identificate de către Huntigton, iar anumite intuiţii şi afirmaţii din acea carte au şi astăzi un impact excepţional. Cartea are şi greşeli – spre exemplu, în Europa exagerează rolul disensiunii dintre ortodoxie şi creştinismul din vestul Europei; nu înţelege problemele generale ale ortodoxiei, care duc la separări puternice în colţul nostru de lume; uită diferenţele pe care alfabetul le aduce în adevăratele diferenţieri ale continentului etc. Lăsăm oricui plăcerea de a o citi, pentru că se poate cumpăra, dar se şi poate descarca gratuit în mai multe limbi, inclusiv română.

Totuşi, cartea lui Huntigton are două mari merite: mai întîi, titlul, care va rămâne peste decenii, iar apoi concluziile din capitolul final. De fapt, acesta sintetizează câteva idei pe care trebuie să le menţionăm aici:

Mai întâi, citându-l pe Arthur Schlesinger Jr., Huntington reţinea că „multiculturaliştii sînt foarte adesea separatişti etnocentrici, care nu văd în moştenirea occidentală decât crimele occidentalilor”. Ei vor să  scape „de moştenirea europeană păcătoasă şi să caute elemente salvatoare în culturi neeuropene”.

Vedem zilnic naivi sau chiar oameni cu mari carenţe de judecată normală care vituperează împotriva Europei şi europenilor, responsabili de toate rele din lume. Mereu însă ei trebuie întrebaţi: erau oare europenii mai dezvoltaţi tehnologic acum 1000 de ani decât restul lumii? Au pornit cumva ei din start fiind primii, şi de peste 2000 de ani exercită autoritar conducerea lumii prin forţa lor militară, economică şi civilizaţională? Răspunsul este negativ, după cum orice specialist în istorie îl ştie – europenii au progresat şi au ajuns la forţa prin care şi-au impus multe din atuuri prin muncă grea. În plus, în absenţa muncii ştiinţifice a europenilor, nici restul lumii nu ar fi ajuns să beneficieze de telefon, internet, curent electric, conducte, automobile etc. Chiar dacă unele au fost inventate în SUA, nu poate fi negat faptul că amerindienii – deşi mult mai mulţi când primele corăbii cu europeni au ajuns pe continent – nu au creat nimic care să reziste în producţia industrială de astăzi.

Să fim însă atenţi la o nuanţă: istoria nu se face cu „dacă”. Asia a fost mereu mai populată decât Europa, dar proporţia de oameni liberi a fost de multe ori mai redusă decât cea din Europa. Iar omul liber creează, încearcă să se dezvolte, se zbate pentru sine. Sclavia, robia şi alte forme de adulare sau supunere cvasitotală faţă de conducător sunt costisitoare pentru economie, pentru sistemele de educaţie, pentru capacitatea de inovare şi pentru dezvoltarea mentală şi fizică a oamenilor. În statele cu grad mare de libertate speranţa de viaţă este mai mare, numărul de boli mai redus, productivitatea mai bună şi fericirea este mai întinsă. Sclavia a costat Imperiul Roman mai mult decât toate războaiele de cucerire, pentru că „obiectele vorbitoare” făceau aproape orice să scape de exploatare, de la muncă foarte lentă la sabotaje şi răscoale, când nu se mai putea rezista.

De aceea, să nu ne supăram pe continentul nostru. Da, impunerea stăpânirii europene s-a făcut şi cu masacre, dar să nu credem că teritoriile cucerite au fost un model de bună guvernare şi bună administrare. Masacrele din spaţiul islamic sunt vestite: nimeni nu a realizat o piramidă din capete în Europa, dar mongolii şi crudul Tamerlan a făcut acest lucru, doar în Esfahan / Ispahan peste 50.000 de capete figurând în această macabră dispunere. Pentru o mai clară dimensiune a masacrelor pe teritoriul planetei noastre a se vedea şi o carte care prezintă un „Top 100” al acestora.

În plus, este şi întrebarea reciprocă: ce a împrumutat Europa în ultima mie de ani de la alte ţări, de pe alte continente? Răspunsul este... „cam puţine lucruri”. Dacă în timpul cruciadelor europenii aveau ce învăţa de la arabi, victoria intoleranţei în islam a redus progresul acestora la foarte puţin. Dacă ar fi fost mai buni decât noi, europenii, noi am fi invadat cu milioanele Asia şi Africa, iar nu invers.

Femeia în Islam

David Landes sublinia că progresul şi dezvoltarea europenilor s-a realizat treptat, dar constant, pentru că în permanenţă ei au luptat contra stăpânitorilor despotici şi au accentuat rolul educaţiei în societate. Întrebăm acum: ce rol are femeia în multe ţări din Asia, dar mai ales din Africa? Ce rol are femeia în islam? Are cumva un larg acces la educaţie? Au fost europenii sau creştinismul de vină pentru aceasta? Libertatea pe care paradigma europeană, creştină o oferă femeii este cea care a dus o mai mare dezvoltare a familiilor, care s-au întemeiat pe altceva decât voinţa părinţilor de a căsători tineri.

De aici, întrebarea secolului XXI: vedem cumva fetele şi femeile europene acceptând supunerea pe care o presupune viziunea musulmanilor care au invadat Europa în aceste ultime luni? Să nu mai poarte anumite haine, anumite ţinute, bijuterii etc? Cu siguranţă, ele vor reacţiona, iar dacă barbaţii europeni nu vor înţelege să le protejeze împotriva agresiunilor care se tot înmulţesc, este posibil ca tot ele să îi pună la treabă şi să îşi dovedească bărbaţia, într-o manieră mai puţin comică decât cea de aici

De fapt, invazia aceasta a fost provocată de specularea slăbiciunii unei femei, care nu are copii. Maternitatea şi copiii sunt pentru multe femei un punct slab, pe care unii îl speculează, cu diferite ocazii. Angela Merkel nu are copii, dar nu înseamnă că slăbicunea nu există, iar operaţiunea de înduioşare a acesteia a avut loc la televiziune, în direct. Ce a urmat, ştim foarte bine, inclusiv în sondajele de opinie germane, unde a scăzut foarte mult. Cum violul baiatului de 10 ani s-a comis de un musulman care „avea o urgenţă sexuală”, va fi destul de clar de observat că toată lupta contra invadatorilor va avea în centru poziţia femeilor şi a copiilor – mai ales copilelor – în societate.

„Americanizarea” cu arme a Europei

De fapt, agresiunile acestor invadatori în Germania, Austria, Suedia şi nu doar acolo, deşi „acoperite / tăinuite” temeinic de presa mainstream vor conduce la o creştere a „americanizării” continentului european, în situaţia în care nu se iau măsuri temeinice şi aspre împotriva invaziei, după cum chiar poliţiştii germani acuză.

În ce va consta „americanizarea”? În faptul că populaţia, dacă se va simţi neprotejată de poliţie, sau – mai grav – va crede că poliţia protejează infractorii acestei invazii, precum în cazul danezei amendată că s-a aparat cu un spray de un astfel de agresor sexual, va recurge la autoapărare cu arme, cumpărate legal sau chiar ilegal. Siguranţa fizică şi psihică nu are preţ, iar în Germania şi Austria – fără îndoială că şi în alte părţi – se înregistrează creşterea cumpărărilor de arme. Iar o armă, odată ce o ai în casă, îţi dă idei, mai ales la un eventual protest contra guvernului. Fiecare mie de musulmani ajunsă în Europa îi va face pe europeni să descopere nişte nume interesante: Beretta, Smith and Wesson etc. De remarcat că una dintre firme oferă reducere de 20% pentru cumpărarea de revolvere în preajma zilei de 14 februarie.

Un cetăţean cu o armă în mână este mai liber şi mai puternic, iar acest lucru trebuie să îl înţeleagă politicienii care ignoră o altă idee a lui Huntigton: „conducătorii unor ţări au încercat uneori să-şi renege moştenirea culturală şi să schimbe identitatea ţării lor de la o civilizaţie la alta. Pînă în prezent, asemenea tentative au eşuat, creând în schimb ţări sfâşiate, schizofrenice. ... Istoria ne arată că nicio astfel de ţară constituită astfel nu poate rezista mult timp ca societate coerentă”.

Despre realitatea acestor idei nu trebuie să insistăm, o cunoaştem foarte bine mai ales noi, cei care am avut teritoriul ocupat de mai multe ori de diferite popoare – doar coerenţa noastră ca neam şi cultură ne-a făcut să rezistăm şi să rămânem în istorie şi geografie pe hartă, acolo unde ne este locul. Esenţa românismului a stat în mai multe aspecte, iar toate agresiunile externe au modificat unele lucruri, dar nu au reuşit ceea ce şi-au dorit.

Ei bine, apare întrebarea: chiar au uitat liderii ţărilor Europei de Vest că moştenirea creştină şi ideea statului de drept, fără privilegii, este aceea care s-a cristalizat după secole pe continent? Chiar dacă la proiectul de Constituţie pentru UE au respins menţionarea creştinismului, acesta nu poate fi negat, el este în fiecare european, chiar dacă unii îl resping. De aceea, a introduce prea mult islam radical în Europa nu poate fi acceptat per se, pentru că se contrazice esenţa continentului. Mai mult, continentul nostru este unul al muncii îndârjite, al productivităţii economice, al eliminării barierelor şi imunităţilor legale, al egalităţii în drepturi a persoanelor şi mai ales al educaţiei.

Pot liderii europeni să spună când s-a introdus obligativitatea învăţământului în ţările preponderent islamice – de unde provin invadatorii Europei – şi câţi absolvenţi sunt anual în acele ţări? Cu ce rezultate pot să întreb, suplimentar? Despre numărul de cărţi tipărite nu are rost să menţionăm, pentru că Iranul, marea ţară a persanilor – după cum precizam într-un text anterior – publică într-un an acelaşi număr de titluri de carte cât toate ţările arabe la un loc.

Ideea că invadatorii sunt doldora de cunoştinţe teoretice şi practice, numai bune de folosit în industria de vârf europeană, este penibilă, puerilă şi periculoasă. Acest triplu „P” trebuie pus pe o insignă care ar trebui distribuită multor politicieni europeni şi intelectuali naivi sau, poate, rău intenţionaţi faţă de continentul unde trăiesc. Ori se trezesc şi încep să vadă cu ochii minţii, ori vor fi orbiţi de „lumina” altor politicieni „stele luminoase” care îi vor mătura – iar dacă populiştii vor fi principalii cîştigători, este vina „establishmentului” orb şi incompetent.

Grup vs individ 

Huntington mai sublinia că „multiculturaliştii au contestat drepturile individului, punând în loc drepturile grupurilor, definite în general în termeni de rasă, etnie, sex şi opţiune sexuală”. El adauga că „adevărata ciocnire este între multiculturalişti şi apărătorii civilizaţiei occidentale”.

În contextul în care chiar Angela Merkel afirma în 2010 că multiculturalismul a eşuat complet, ar trebui să ne întrebăm de ce ar trebui ca noi, europenii, să trecem prin tensiuni şi mai mari, provocate de unele fiinţe care nu corespund moral şi profesional unităţii noastre civilizaţionale? Grupurile sunt gloate, „resursă umană”, obiect al psihologiei specifice, iar indivizii reprezintă unicul, libertatea, „cel mai preţios capital”, obiect al marilor trăiri şi marilor idei.

Multiculturalismul, această plagă a corectitudinii politice, a făcut atâta rău omenirii şi a lăsat în mintea multora atâta naivitate, încât nu mai poate fi corectată decât prin expunerea la durerea celor ce îi sunt victime. Poate aşa îşi vor limpezi gândirea şi vor înţelege că diferenţele de civilizaţii – mai degrabă culturi, dacă aplicăm formularea academicianului Mircea Maliţa – nu sunt ceva rău. De fapt, ca să putem colabora bine cu cineva, trebuie să îi cunoaştem punctele tari şi cele slabe, ce îi place şi ce nu. Dacă vom găsi puncte ireconciliabile, atunci nu vom merge mai departe împreună, pentru că ceea ce nu se poate concilia este esenţa, iar nu diferitele puncte secundare.

Multiculturalismul doreşte să creeze o lume în care fiecare grup să se simtă bine şi liber, fără constrângeri legale, eliminând liantul social. Liantul social este reprezentat de domnia legii şi statul de drept, care subliniază că înainte de orice oamenii s-au adunat în secolul XVIII – XXI nu în triburi, ci în state, care sunt expresia unor naţiuni ajunse la maturitate politică şi intelectuală, dar mai ales cultural-civilizaţională. Afectarea caracterului naţional al unui stat este o ameninţare directă la însuşi existenţa statului şi naţiunii respective, iar dacă multiculturalismul asta încearcă să realizeze – conştient sau nu – trebuie respins cu hotărâre, aşa cum trebuie făcut şi cu acei invadatori care nu pot respecta valorile omului liber.

De aceea, vom reţine că Huntington a avut în parte dreptate, iar cel puţin titlul cărţii sale ne va urmări în aceşti ani. Deşi a greşit în multe aspecte, rămâne concluzia sa: Europa este creştină, civilizaţia / cultura sa este foarte diferită de ceea ce caracterizează Asia şi Africa şi de la un punct anume, unitatea universală nu se poate realiza. Chiar dacă multiculturalismul şi corectitudinea politică nu vor să accepte, oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali cu alţii din motive cultural-civilizaţionale, după cum învederează şi această foarte interesantă dezbatere .