Moratoriul asupra preţului carburanţilor anunţat de guvernul francez nu este suficient. Cauzele acestei mişcări sunt mult mai profunde. Probabil că încercarea de a aplana nemulţumirile doar prin această măsură nu va avea rezultatele scontate. Este nevoie de o radiografie mult mai profundă a cauzelor nemulţumirilor care au generat o mişcare violentă.

Segmentul de populaţie care s-a revoltat este constituit din locuitori ai oraşelor medii, ai provinciei în general, oameni obişnuiţi atinşi de criza economică structurală care a acompaniat globalizarea. Nu este vorba de adepţi ai stângii. „Vestele galbene“ ar fi fost, în urmă cu câteva decenii, prizonieri ai stângii. Astăzi însă stânga, nicăieri în lume, nu mai poate oferi soluţii la mutaţiile profunde generate de globalizare. Cei mai afectaţi sunt cei care nu se află în stare de sărăcie dar nici nu fac parte din clasa mijlocie: blue-collars în SUA, locuitorii din Mezzogiorno în Italia, etc. Această categorie a fost atrasă de candidaţi populişti, indiferent de culoarea politică pe care aceştia au îmbrăcat-o (Trump) sau de populiştii de stânga (Italia). Franţa este un caz special. Cei revoltaţi nu şi-au mai arătat revolta la vot, ci direct în stradă. Nu au mai aşteptat momentul electoral pentru a se manifesta, deoarece alegerile prezidenţiale din 2017 sunt aproape în timp, iar următoarele alegeri sunt îndepărtate. Partidele populiste de dreapta (RN) sau populiste de stânga (FIS) nu au reuşit să atragă simpatia „vestelor galbene“, chiar dacă liderii lor, Le Pen, respectiv Mélenchon, au transmis mesaje de solidaritate, iar reprezentanţii acestor partide s-au aflat în stradă, alături de manifestanţi. Dezamăgirea faţă de partidele politice în Franţa este atât de mare, încât chiar şi partidele anti-sistem sunt văzute ca parte a sistemului, iar Emmanuel Macron, candidatul anti-sistem prin excelenţă, este văzut ca simbolul politic ce trebuie dărâmat.

Imaginea Franţei de astăzi este perfect contradictorie. La 11 noiembrie liderii lumii se întâlneau la Paris, în faţa Arcului de Triumf, pentru a celebra Centenarul, 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. La puţin timp după acest moment, la 1 decembrie, zona Arcului de Triumf era scena confruntărilor violente între protestatari şi forţele de ordine. Bernard-Henri Lévy scria imediat după violenţele de la Paris că a sosit momentul ca „vestele galbene“ să ia o decizie clară. Ori încetează protestele, cel puţin pe cele care degenerează în acte de violenţă, ori se transformă într-o mişcare. Alegerea este între o mişcare politică de tip La République en Marche sau o mişcare anarhică ce va avea ca unic scop contestarea violentă a puterii politice prin mişcări de protest în stradă. Greu de anticipat în acest moment în ce direcţie se va merge. Faptul că membrii „vestelor galbene“ care au mers la întâlnirea cu reprezentanţii guvernului în data de 3 decembrie au fost radical contestaţi chiar de către nucleul dur al mişcării de protest şi au refuzat, din acest motiv, să continue dialogul nu este însă de bun augur.

De desfăşurarea evenimentelor din Franţa depinde, de fapt, întreaga construcţie europeană în viitorul apropiat.

Ce fel de mişcare este cea a „vestelor galbene“? Unii comentatori francezi au asemănat-o jacqueriilor din Evul Mediu: o revoltă spontană, fără ideologie, îndreptată împotriva abuzurilor puterii. Tradiţia franceză a contestării puterii politice reprezintă fără îndoială un fir roşu care ajută la înţelegerea situaţiei. „Vestele galbene“ este o mişcare de protest compusă din persoane foarte diferite, cu vârste şi profesii diferite dar revendicările lor sunt politice. Este vorba de o mişcare politică prin excelenţă. Scenele din Parisul anului 2018 seamănă uimitor cu cele descrise de Elias Canetti în „Facla în ureche“ referitor la protestele violente de la Viena din 1927. O mişcare de protest difuză dar care s-a transformnat rapid în una politică, o mişcare cu revendicări politice clare, având la bază frustrări economice. Aşa cum protestatarii vienezi au incendiat Palatul de Justiţie, identificat cu sediul puterii, la fel la Paris în 2018 protestatarii au cerut demisia lui Macron şi au pornit în marş spre Palatul Elysée. Sediul Preşedintelui Franţei a fost echivalat cu sediul puterii politice prin excelenţă. La fel s-a întâmplat în 1879 când generalul Boulanger a vrut să răstoarne regimul republican sau în 1934 când ligile de extremă dreaptă au avut acelaşi obiectiv. Istoria se repetă.

Rezolvarea crizei politice generate de „vestele galbene“ nu este doar o chestiune care ţine de scena politică franceză. Emmanuel Macron s-a vrut a fi întruchiparea unui nou tip de om politic salvator al idealurilor democraţiei şi liberalismului, opus populiştilor de stânga şi de dreapta, ca dealtfel şi partidelor tradiţionale. Adversarii săi au fost la început Le Pen şi Mélenchon dar treptat acestora li s-au alăturat Salvini şi Orban. Ambiţia lui Macron a fost să construiască un grup politic în Parlamentul European după alegerile din 2019. Treptat, pe măsura scăderii popularităţii sale, obiectivul s-a redus la a se alătura grupului politic al ALDE, cu pretenţia de a-l controla prin partide-satelit LRM din alte state membre UE. Mişcarea „vestelor galbene“ încurcă teribil acest plan. Adversarii lui Macron vor afirma că acesta nu poate rezolva problemele din propria-i ţară, cu atât mai mult este incapabil a da o soluţie pentru întreaga Europă. Transformarea „vestelor galbene“ într-o mişcare politică ce ar dori eventual să şi aibă candidaţi la alegerile pentru Parlamentul European ar fi dramatică pentru planurile lui Macron. Ȋntregul eşafodaj pe care a fost şi este construită imaginea LRM de mişcare politică anti-sistem, formată de la bază, ar putea să se prăbuşească total în cazul în care „Vestele galbene“ s-ar transforma într-o mişcare cu dorinţă de reprezentare politică.

Fără o forţă politică puternică în Parlamentul European opusă direct şi simultan populiştilor de stânga şi de dreapta, riscul este ca aceştia să aibă forţa de a putea pretinde să aibă un cuvânt de spus în privinţa arhitecturii instituţionale a UE. De desfăşurarea evenimentelor din Franţa depinde, de fapt, întreaga construcţie europeană în viitorul apropiat.