Cui datorăm oare că, deşi certată la cuţite pe tema graniţelor şi migraţiei, deşi împuţinată de Brexit şi  împovărată de o conducere ineptă, duplicitară şi smintită, precum şi de întoarcerea corăbiilor populiste către Rusia lui Putin, Uniunea Europeană încă mai există?

Cui îi datorăm faptul că fie şi în corzi şi numărat de arbitru, Bătrânul Continent mai dă semne de viaţă, trăind în realitate, nu doar în visul renascentiştilor şi al unor utopii iremediabil romantice?

E limpede ca lumina zilei că nu e meritul abulicului Jean Claude Juncker şi al primei Comisii Europene care s-ar fi vrut, în premieră, „politică“ şi s-a autodeclarat, ditirambic, „ultima şansă pentru Europa”, dar i-a scurtat zilele, posibil decisiv.


Sigur, nu tot ce nu funcţionează în Europa e vina exclusivă a Comisiei. Dar plecarea britanicilor, scârbiţi de absenţa bunului simţ, de lipsa de transparenţă şi democraţie a birocraticei construcţii europene, precum şi incapacitatea Comisiei de a negocia un Brexit judicios şi prietenos cade şi în sarcina ei.

Mai grav este că lui Juncker i se datorează, parţial, şi incapacitatea Uniunii de a frâna alunecarea în autoritarism a vaste spaţii ale Europei.

Comisiei avem a-i imputa, între altele, şi ceea ce în mare măsură e o tăcere penibilă cu privire la uriaşul derapaj românesc. Una sinucigaşă, din unghiul valorilor europene pe care Juncker le tot invocă, infatigabil, fără să le respecte cu adevărat, de vreme ce n-a reacţionat cu fermitatea necesară la uciderea lor în România terorizată de regimul Dragnea. A cărui poftă de putere, de impunitate perpetuă în faţa legii şi de refeudalizare a ţării n-ar fi trebuit să mai fie o mare enigmă, o taină impenetrabilă şi o carte cu şapte peceţi la Bruxelles, Paris şi Berlin, după ani de la accesul PSD la putere,

Ca să scap de greaţă am luat cu multă lămâie o excursie la Zürich, oraşul elveţian în care, ca la Paris Brâncuşi, ori Caragiale la Berlin, s-au refugiat cândva mari artişti din România. Nu întâmplător, căci, mi se pare că toate cele trei oraşe apusene au multe în comun, fie cu micul Paris bucureştean, fie cu Transilvania şi cu irepetabilul spaţiu cultural central-european căruia i s-a zis, nemţeşte, Mitteleuropa.

Admit că, în siajul acestor gânduri, m-am întremat. Sila s-a risipit în pădurile din munţii împrejmuind hotarele superbei urbi elveţiene. Mi-am amintit că, între timp, nenumăraţi români întristaţi în ţara lor precum, cândva,Tristan Tzara, cel ajuns la Zürich, au refuzat să se mulţumească să-şi ia doar lumea în cap ca să-şi câştige pâinea şi demnitatea în afara patriei chinuite de regimul Dragnea. Ci, precum fondatorul dadaismului, au devenit prin fapte, prin muncă, sau prin arta lor excelenţi ambasadori ai ţării lor natale, aflate, azi, pe punctul de a fi mazilită în imperiul eurasiatic edificat de putinism.

Comisiei avem a-i imputa, între altele, şi ceea ce în mare măsură e o tăcere penibilă cu privire la uriaşul derapaj românesc.

Alături de compatrioţi rămaşi acasă, unii dintre expaţii din prezent dovedesc, zi de zi, că inima Europei continuă să bată şi cu ajutorul lor. E meritul cetăţenilor Europei că Uniunea încă n-a sucombat. Şi al unei mâini de artişti, oameni de afaceri şi oameni politici entuziaşti.

Iată-le de pildă pe cele două foste eleve ale liceului Tonitza, azi artiste plastice de succes, cu nenumărate expoziţii personale şi de grup la activ, în ţară şi străinătate. Simţind, dintr-o irepresibilă revărsare de patriotism că nu vor să stea în Centenar cu mâinile în sân, Anca Boieriu, o graficiană, lector universitar în capitala României şi Olivia Iancu, o  arhitectă şi pictoriţă din Bucureşti trăind la Aachen, în Germania, s-au mobilizat. S-au întâlnit. Au vorbit de la suflet la suflet.

Şi şi-au fructificat dialogul, dragostea de ţară şi convorbirea cu D-zeu. Cu o înflăcărare tinerească, rarismă, parcă, în bătrâna şi surmenata Europă, au luat, prin urmare, iniţiativa de a pune picioare, fără vreo finanţare europeană, un proiect european remarcabil. Unul menit să celebreze un veac de unire a românilor prin unirea unor grupuri de artişti. Români şi germani. Şi nu numai. Pe scurt: europeni.

Aşa s-a născut „Art 100, Împreună în Europa“, un proiect cultural româno-german soldat cu expoziţii itinerante de pictură românească, nemţească şi europeană, care au împodobit câte două săptămâni capitala României şi prima capitală europeană. Cea a lui Charlesmagne, împăratul fracon Carol cel Mare, situată la Aachen. În franceză, la Aix La Chapelle.

Entuziasmul celor două artiste n-a întârziat, pe principiul dominoului, să facă să cadă unul după altul zidurile nepăsărilor. Le-au demolat mai întâi pe ale Asociaţiei Artiştilor Plastici din Aachen,  în frunte  cu Akos Sziraki. Şi concomitent, pe ale Uniunii Artiştilor plastici din România.

Sufletele pe care le-au atins aveau apoi să inflameze, rând pe rând, entuziasmul altora. Nu şi al birocraţilor europeni care ar fi putut şi ar fi trebuit să finanţeze minunatul proiect. Dar pe al artiştilor. Nu pot fi numiţi, desigur, toţi. Nici măcar toţi realizatorii renumiţi, ca Petru Lucaci, şeful Uniunii Artiştilor Plastici din România, ori Karl von Monschau, Heinrich Hüsch şi Achim Willens, ca Irina Florescu, Rareş Pantea, Maria Petcu sau Mircea Florian.

Dacă, sufocată de laşitate, prostie, ticăloşie, extremism şi discordie, inima continentului va reîncepe la un moment dat să bată, din entuziasmul, din însufleţirea şi patriotismul unor astfel de oameni s-ar putea ca Europa să învie.

Organizatoarele nu s-au mulţumit însă cu atât. Departe de a se speria de obstacolele inevitabilei birocraţii, s-au învrednicit să mute, la nevoie, munţi din loc. I-au mişcat şi pe unii oameni politici. L-au activat, spre cinstea lui, pe eurodeputatul român Siegfried Mureşan, de la PNL, un mare european şi un excelent vorbitor al limbii germane. Precum şi pe europarlamentara creştin-democrată Sabine Verheyen, un fost primar, nu mai puţin de toată lauda, din Aachen.

Ambii au rostit discursuri memorabile prin dârzenia şi vitalitatea duhului lor european într-o epocă de agonie europeană, la vernisajul expoziţiei. În fine, cele două artiste i-au scos din uscăciunea cifrelor de afaceri şi a prafului cotidian pe sponsori ca Andrea Sandu, patroana Galeriei Galateca, din Bucureşti, pe  responsabilii oraşului Aachen, Nadia Bascha, manager la Atelierhaus Aachen, pe liberala germano-română Hildegard Brandl, ca şi pe managerii unor firme ca Robelo şi Avincis.

Cu ajutorul lor şi cu atari celebrări, în diversitate, ale spiritului şi concordiei europene, ale artei şi civilizaţiei Bătrânului Continent, ale mişcării libere a oamenilor şi ideilor se umple de noimă proiectul integrării europene.

Dacă, sufocată de laşitate, prostie, ticăloşie, extremism şi discordie, inima continentului va reîncepe la un moment dat să bată, din entuziasmul, din însufleţirea şi patriotismul unor astfel de oameni s-ar putea ca Europa să învie.

Petre Iancu - Deutsche Welle