Unde aţi fost până acum?

Nici meritocraţia occidentală nu mai e ce-a fost. Altfel nu se poate explica infiltrarea Rusiei, terorismul şi, în genere, amploarea crizei prin care trece vestul în prezent.

În SUA, administraţia Obama îşi petrece ultimele zile punând beţe în roate politicii viitorului preşedinte. Abţinându-se într-un vot decisiv, în Consiliul de Securitate ONU, reprezentanta SUA a permis adoptarea unei rezoluţii privind Orientul Mijlociu care leagă de mâini şi de picioare nu numai oficialităţile israeliene, ci şi pe aliaţii lor de peste ocean.

Căci rezoluţia adoptată prin abţinerea americană tinde să nu le mai permită SUA să medieze în conflict prin acţionarea pârghiei teritoriale ca stimul de încheiere a unei viitoare păci. Nu e, fireşte, singurul obstacol din calea viitorului şef al statului american. Care, deşi ales cu un avantaj apreciabil de electori, se vede confruntat cu probleme de legitimitate nu doar din cauza unei părţi a elitei politice şi culturale de dincolo şi dincoace de ocean, ci şi din pricina semnelor de întrebare pe care le ridică imixtiunea foarte probabilă a Rusiei în campania electorală americană. S-a văzut ales Donald Trump cu sprijinul lui Vladimir Putin? Aşa cred nu doar serviciile secrete americane, reşapate masiv în cei opt ani la putere ai lui Obama, ci şi parte din clasa politică şi administraţie.

Dar cât de ample şi cât de hotărâtoare au fost, până la urmă, efectele acţiunilor probabil concertate, la care s-au dedat hackerii şi propagandiştii Kremlinului? Ar trebui studiat şi cuantificat ce anume a obţinut Rusia promovând „era post-factuală”, una care afectează, desigur, nu doar America şi n-are cum să nu preocupe în cel mai înalt grad elitele europene, într-un an electoral decisiv şi pentru Germania Angelei Merkel şi pentru Franţa unui posibil preşedinte pro-rus, Fillon. Ori pentru o Italie şi o Românie, alunecând, ca alte zone întinse ale Europei, pe aceeaşi regretabilă pantă populistă.

De ce s-a cotizat la degringoladă oferindu-i-se lui Putin, ani la rând, cecuri în alb?

O întrebare presantă, în context, vizează însă chiar aportul la această criză (nu doar de legitimitate) al elitelor politice apusene. Pentru că, dacă adânca infiltrare a vestului de către Moscova nu e imaginară, paranoică şi fantezistă, ci se probează - şi indiciile realităţii ei sunt cât se poate de credibile şi verosimile - se pune întrebarea, ce-au păzit oare liderii occidentali în ultimii opt ani? Ce-a fost cu mult doritul „reset al relaţiilor cu Rusia”, propagat de Obama în 2012, când, după cum just observă fostul primar al New York-ului, Giuliani, Obama ridiculiza avertismentele privind Kremlinul, lansate de contracandidatul său republican la preşedinţie, Mitt Romney?

Cine e de vină pentru infiltrarea rusă? De ce n-a ştiut vestul cu cine are de-a face la Kremlin? De ce s-a cotizat la degringoladă oferindu-i-se lui Putin, ani la rând, cecuri în alb? De ce i s-a prelungit sine die creditul politic, în ciuda fărădelegilor lui repetate şi în pofida apelurilor şi semnalelor de alarmă ale unor analişti? De ce s-au ignorat avertismentele unor observatori emise, în mod notabil, inclusiv la Deutsche Welle, cu frecvenţă, intensitate şi acuitate crescândă, din 2012 încoace, fără să se ia măsuri antipropagandistice palpabile?

De ce posturile occidentale ca Europa Liberă, BBC şi Vocea Americii şi-au redus masiv ori şi-au încetat emisiunile în multe limbi europene şi n-au reînfiinţat ori amplificat astfel de programe, în ciuda necesităţii lor vădite? Simplu. Din cecitate, pe de o parte. Pentru că au fost considerate dispensabile şi s-a făcut „economie”, chipurile, buzunarului contribuabilului. Iar pe de alta, pentru că la vârf nu s-a sesizat pericolul, din orbire ideologică. Din prostie. Ca şi din laşitate. Între altele, pentru că însăşi detectarea şi asumarea primejdiei şi adoptarea măsurilor de combatere a ei erau, sau erau considerate, impopulare şi presupuneau explicaţii şi efort persuasiv, riscând să deşire înşelătoarele pretenţii de pacifism şi superioritate morală, afişate la adăpostul scutului american.

Pe scurt, răspunderea pentru criza actuală revine elitelor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Iar dacă administraţia Obama acuză imixtiunea Rusiei în campania prezidenţială americană, e clar că poartă ea însăşi o consistentă parte din vină pentru vulnerabilizarea securităţii SUA şi anemierea democraţiei americane.

Unde aţi fost până acum, oameni buni? N-aţi înregistrat ofensiva agitpropului rusesc, inclusiv în România USL-istă şi post-USL-istă, ca şi în mai toate celelalte ţări europene?

Acelaşi lucru e valabil şi pentru elitele germane, care, mai nou, atribuie riscului unui posibil amestec rusesc în alegerile din Republica Federală o atenţie susţinută, aproximativ egală celei acordate demersurilor necesare ameliorării unei securităţi germane ce s-a dovedit extrem de precară în faţa ameninţării teroriste. Această atenţie, în fine enormă, e, desigur, salutară. Dar întrebarea, şi în acest caz, se pune la fel. Unde aţi fost până acum, oameni buni? N-aţi înregistrat ofensiva agitpropului rusesc, inclusiv în România USL-istă şi post-USL-istă, ca şi în mai toate celelalte ţări europene? N-aţi observat atentatele islamiste de la New York, Londra, Madrid, Paris ori Nisa, din ultimul deceniu şi jumătate?

V-au scăpat nesesizate actele teroriste comise în Israel, înaintea celui săvârşit, ca la Berlin, la volanul unui camion, de un fan al aceluiaşi „stat islamic”, care a însângerat duminică, pe un model mai vechi, nu mai puţin de cinci familii ale statului evreu, fiind, în consecinţă, aplaudat la scenă deschisă de organizaţia islamistă palestiniană Hamas? Cea pe care europenii o consideră grupare teroristă, fără ca această încadrare să-i împiedice să-i finanţeze, între altele, grădiniţele şi şcolile unde sunt educaţi în spiritul „martiriului” viitorii terorişti? Sau aţi invocat stăruitor globalizarea, aşteptându-vă ca doar terorismul islamist să-şi impună sieşi graniţe, cuminte?

Tuturor ar trebui să li se pună întrebarea cheie: Până acuma unde aţi fost?

Atentatul de la Berlin s-a văzut urmat de alocuţiunea ministrului federal de Interne, Thomas de Maiziere care, în reacţie la terorismul islamist, a revendicat „un stat puternic”. Ca şi cum Republica Federală ar fi fost, până acum, un sat fără câini, cu toate cele 17 servicii de contraspionaj intern şi varii poliţii de care dispune. Şi a căror cooperare s-a constatat, tardiv, la Berlin, că lasă de dorit.

În ecou, întreaga clasă politică şi-a descoperit brusc vocaţia securitară. Sub presiunea apropiatelor alegeri legislative germane şi a temerilor unei părţi substanţiale a electoratului, din care segmente notabile s-au îndreptat spre populism, până şi stânga postcomunistă, nu mai puţin putinistă decât extrema dreaptă, a virat-o subit spre discursul poliţist.

Or, tuturor ar trebui să li se pună întrebarea cheie: Până acuma unde aţi fost? Sigur, e nevoie de urgenta ameliorare a apărării Germaniei şi Europei. Dar dacă ani la rând v-aţi ratat menirea, ce vă susţine pretenţia ori speranţa că nu veţi mai greşi de-acum încolo? Alegerile? Haida de. Înaintea Anei Blandiana, istoricul belgian David Engels a prevăzut, pesimist, eventualitatea ca în Europa să aibă loc catastrofe de proporţiile dezagregării imperiului roman. Şi-a publicat cartea în 2013. N-a interesat pe mai nimeni.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle