Unde e UE?

FOTO EPA-EFE

În realitate, Uniunea Europeană nu există. Există un şir de camioane militare pline de sicrie, înaintînd, prin Bergamo, lent, ca un şarpe metalic pătrat, cu morţii la bord. Nu mai e loc de săpat în cimitire. Morţii se vor întoarce acasă, peste cîteva zile, în urne.

Lumea n-a fost niciodată mai clară. Viaţa şi moartea îşi rostesc limpede numele, dar iluziile au tot zgomotul de partea lor şi ne lasă fără auz. Nu toată lumea minte, dar mai toată lumea vrea să creadă altceva. Mai exact, nu suportă adevărul.

S-a spus, cu răcnetul comandanţilor care încearcă să acopere şuieratul obuzelor, că sîntem în război. Macron, Johnson, Conte şi Trump au repetat aceste cuvinte, fără să se teamă că insultă apocalipsa. Care război?

În vremuri de război, totul e raţionalizat sau deloc. Munca e obligatorie în fabrici desemnate de prerogativele fioroase ale statului. În război, copiii sînt evacuaţi. Unii îşi regăsesc părinţii la întoarcere. Libertatea cuvîntului e astupată de o mie de cimenturi groase. Într-o singură zi de război adevărat, mii şi zeci de oameni sînt sfîrtecaţi de bucăţi încinse de metal. Nimeni nu are timp să se bată cu plasticul din pungi şi oceane. Tinerii au alte treburi: mărşăluiesc spre abator. Coronavirus nu e Mărăşeşti plus Netflix, iar Stalingrad e pe Volga şi nu se găseşte pe Amazon.

Echivalenţa e falsă, dar măsoară ceva cuprinzător: germenii revoluţiei. În mai puţin de o săptămînă, Donald Trump şi Rishi Sunak, indianul ministru de Finanţe hiperbritanic, au dezlănţuit un western science-fiction in cash fără egal. La un loc, 4 trilioane de lire şi dolari. Majoritatea bani în mînă, lansaţi la vale, pe apa Sîmbetei, pentru a anula, Duminică, înmormîntarea capitalismului. Evident, Trump şi-a reamintit că, în august 2008, înainte de marea cădere financiară, John McCain era ca şi ales Preşedinte. Evident, forcingul britanic nu e perfect cîtă vreme lasă descoperit sectorul self-employed. Dar direcţia e bună şi arată ce pot face statele din afara UE şi nu poate face UE.   

Cazul britanic e şocant. Guvernul a decis să cheltuie tot. În mijlocul crucii de pe Union Jack se întrezăresc secera şi ciocanul. Guvernul plăteşte şi garantează orice: salarii, chirii şi subvenţii. Şi renunţă la încasări: taxe, impozite şi cote. Călare pe tsunanimitatea cheltuielilor nelimitate, Ministrul de Finanţe imploră şi ordonă companiilor să nu concedieze lucrători. Conservatorii britanici au înţeles bine: pentru a împiedica dizolvarea capitalismului şi închegarea socialismului, trebuie să fii, un timp, socialist. Puntea e în faţă şi dracul cere un frate.

Istoria Europei se schimbă, iar, prin intervenţia excepţiei britanice. Guvernul Conservator a început prost, legănat de superstiţii medicale care recomandau ca natura să fie lăsată să lucreze, cu coasa în mînă. La vederea proiecţiilor, acelaşi guvern a făcut virajul colosal al unii pachebot întîmpinat de iceberg şi a decis să arunce tot peste bord.

Conservatorii au preluat economia plus societatea şi au ucis stînga, după ce i-au furat baza socială. Peisajul bate fanteziile lui Bosch şi Dali, în zi agitată. Sindicatele îi aplaudă, în picioare, pe Conservatorii dintotdeauna specializaţi în asasinarea sindicatelor. Guvernul absoarbe milioane de lire pe minut iar pieţele sînt fericite să împrumute, pentru că ştiu care e alternativa: dispariţia pieţelor. Viitorul ţării e amanetat pe cel puţin o generaţie. Aproape sigur, Banca Angliei va deveni cea mai mare tipografie a ţării. Un amestec de socialism şi populism monetar-fiscal lucrează din toate puterile pentru a salva prăvăliile unei naţii de prăvăliaşi. Conservatorii ar putea deveni de neînvins.

Revoluţia politică şi economică a început. Va fi ea urmată de o nouă spiritualitate? Inevitabil, curînd vom afla că pînă şi Coronavirus e rezultatul schimbării climatice.  Nu mai contează. Progresiştii şi încălziştii sînt terminaţi. Marele ucigaş de societăţi se află printre noi, nu în hidrocarburi. Îşi spune Corona, s-a născut în China, e de meserie gropar şi a plecat prin lume, în căutare de lucru. A găsit post fix în Lombardia, unde spitalele au rămas fără paturi şi oxigen. Contaminaţii sînt îngrijiţi acasă şi mor repede, asfixiaţi. Planeta respiră bine şi nimeni nu se gîndeşte la ea. Greta, chiulangioaica umanitară, se poate întoarce la şcoală!

Efectele acestei răsturnări nu au limite. Mai întîi, redefinirea guvernărilor. După bombardamentul nuclear cu bancnote, totul va fi posibil şi pus în sarcina guvernelor. Societăţile vor înceta să mai creadă că există ceva peste puterile guvernelor naţionale. Omnipotenţa va fi citită, vrînd-nevrînd, ca libertate permisă numai statelor non-UE şi guvernelor care au trecut la treabă, fără să mai aştepte ţestoasa trimisă de la Bruxelles.   

Adevărat, UE a renunţat la chingile Pactului de Stabilitate (SGP) şi îngăduie statelor membre să cheltuie peste limitele de deficit bugetar admise. Dar asta e foarte departe de intervenţia directă asupra economiilor. Iată de ce, joia trecută, prim-ministrul italian Conte cerea disperat deschiderea liniilor de credit ale Mecanismului European de Stabilitate (ESM). În acest punct, ceaţa birocratică europeană îşi face perfect treaba. Opinia publică rămîne cu impresia că Europa a pus mîna pe extinctor. Dar asta numai pentru că omului de rînd i se cere să se orienteze în labirintul juridic UE şi să facă diferenţa între SGP şi ESM. E prea mult şi necinstit.

Conte cunoaşte cotloanele labirintului şi face diferenţa. Relaxarea SGP lasă guvernele să facă deficite mari şi să cheltuie banii pe care nu îi au. Folosirea ESM e altceva: bani plătiţi şi datorii preluate de restul statelor din zona euro. ESM e cash in hand. SGT e crash in hand.  

Pentru un exemplu de nesimţire structurală mult mai uşor de priceput, trebuie folosite alte iniţiale: EUCPM. Mecanismul de Protecţie Civilă UE.

Imediat ce virusul Corona a cucerit Italia, Guvernul Conte a cerut activarea EUCPM. Regulamentul spune că o ţară cere, iar altele livrează, după care beneficiarul plăteşte. Nimic pe gratis! Dar nimeni, absolut nimeni, n-a răspuns. Mai mult, Franţa şi România - surori de gintă latrină - au interzis exporturile sau au blocat în vamă comenzile de materiale sanitare pentru Italia.  

Numai gafa sinistră a Reginei Băncilor, Christine Lagarde, a provocat o tresărire pozitivă UE. Lagarde a anunţat că Banca Centrală Europeană nu e făcută să protejeze datoriile altora. În cîteva minute, preţul datoriei italiene a urcat pînă la ceruri, unde a întîlnit fantoma solidarităţii europene. Pieţele au pedepsit automat euro. Lagarde a fost supusă unei şedinţe de reprogramare cerebrală şi a semnat un pachet de 700 de miliarde care va salva, însă, moneda euro, nu muribunzii din Bergamo. Italia candidează, în continuare, la titlul de Magna Grecia.

Astăzi, italienii îşi cheamă cultura în ajutor şi cîntă prin balcoane tot ce s-a compus mai fredonabil între Verdi şi Celentano. Mîine, vor coborî în stradă, tîrîţi de foame, şi vor cînta pentru mîncare. Împrejurări personale au permis autorului acestor rînduri să cunoască familii italiene care nu ştiu din ce vor trăi peste o săptămînă-două, cînd economiile sărăcanilor se termină. Dacă e cumva amatoare de chestiuni europene, UE ar trebui să ştie că, mai devreme sau şi mai devreme, valul de şomaj românesc din Italia şi Spania va porni spre patria-mamă, pentru a sărbători Paştele.  

În cazul României, povestea e pe deplin derizorie. Cine a văzut ştirea despre ajutorul de 1 miliard trimis de Comisia Europeană poate crede că ne-a sosit un vagon de bani, număraţi, acum, de casieri vlăguiţi, în tainiţele BNR. E o imagine scuzabilă şi naivă. Ajutorul trimis de UE e o procedură contabilă care învîrte banii din bugetul fondurilor structurale. O manevră folositoare care trebuie, însă, înţeleasă ca mutarea ce face loc mişcărilor bugetare naţionale ce fac loc, mai tîrziu, cheltuielilor directe.

Aşadar, marea întrebare e: unde e UE? În urmă şi nicăieri. Principiul de lucru al Uniunii a rămas acelaşi: fiecare pe pielea lui, deja jupuită de Franţa şi Germania. E exasperant. Totul depinde de răspunsul la întrebarea: va accepta Germania să împartă nota de plată a Uniunii pe care o prezintă ca mamă a facerii de bine?

Decizia nu ţine de politica de suprafaţă, ci de o fabulă moral-religioasă veche şi profundă. Spiritul dogmatic german pune la baza vieţii o imagine forjată de Luther şi ascuţită de Calvin: munca de gospodar tembel, ca furnizoare de virtute pe pămînt şi mijlocitoare a iertării cereşti. În rest, nefericiţii  adînciţi în lene, risipă şi păcat vor crăpa, meritat, de foame sau de boală, şi vor fi excluşi de la graţia divină.

În traducere politico-economică, germanii se tem că banii lor vor fi păpaţi de leprele din Sudul şi Estul Europei. Numai că o parte a surplusului german e extrasă, de aspiratoarele UE, exact din Sud şi Nord. În al doilea rind, aşa e. Germania are dreptate. Sudul şi Estul vor toca banii Nordului, ori de cite ori vor avea ocazia fericită sau nefericită. Natura umană e aceeaşi şi spune că banii altuia sînt mai uşor de cheltuit. Şi în cazul nemţilor şi al italienilor.

Sîntem la capătul bilanţului 1989-2001-2008-2014-2020. În numai 30 de ani, falsul liberalism conducător al Occidentului a irosit capitalul enorm cîştigat la sfîrşitul Războiului Rece. Terorismul, criza financiară, migraţia şi molima lui Xi au fost tratate cu toată slăbiciunea aflată la dispoziţie. Ceea ce spune că UE e o utopie mercantilă germană. Şi că lumea progresului autist la istorie a jucat totul pe o carte şi a pierdut.

Nimeni nu face valuri acum, dar curentul s-a pus în mişcare. UE a aflat că, în vremuri de criză, toate statele sînt naţionale. La rîndul lor, statele naţionale au remarcat că, în vremuri de criză, UE nu e.

P.S. PNL mai are o singură obligaţie. Să nu plece din sediu înainte de a planta, la intrare, steagul roşu. Ar fi păcat să n-o facă după ce a pregătit atît de bine terenul.