Urmaşii lui Leucip şi Democrit au respins, aşadar, planul creditorilor europeni şi acordul cu troica, preferând, după spusele multora dintre ei, dar şi ale celor ce îi conduc, democraţia şi demnitatea privaţiunilor şi umilinţelor de tot felul la care ar fi urmat să fie supuşi în cazul în care, în loc să urmeze sfaturile propriului lor prim-ministru, ar fi dat curs diktatului doamnei Merkel şi al şefilor Eurogrupului.

Cum, cel puţin pentru moment, votul ca şi convingerile par ireversibil, are acum mai puţină importanţă să stăm să analizăm dacă grecii care s-au prezentat la urne chiar au ştiut care e miza alegerii lor. Ori să ne întrebăm dacă nu cumva au căzut în capcana modului alambicat în care a fost probabil dinadins formulată întrebarea. Dacă nu s-au lăsat păcăliţi de dl. Tsipras, un dublu, o copie europeană a răposatului preşedinte venezuelean Hugo Chavez, care i-a lăsat să creadă că refuzul cu care au întâmpinat ieri programul de austeritate e o mare operaţiune de PR naţional ce le va întări poziţia şi le va aduce curând o nouă ofertă europeană mult mai avantajoasă.

Contează mai puţin şi că nu e defel riguros exact că grecii de rând ar fi chiar atât de leneşi precum o pretinde folclorul politic televizat, că nu le merge chiar atât de bine precum susţin o seamă de propagandişti deghizaţi în analişti, că au existat şi unele, destule, măsuri de austeritate, că pensiile, în majoritatea lor, sunt totuşi sub media UE, că şomajul e mult peste media europeană şi că doar 10% din banii primiţi din străinătate au fost utili şi în serviciul oamenilor de rând, celelalte 90% intrând în conturile băncilor creditoare.

În realitatea, situaţia din Grecia de până ieri nu se prezenta, cum prea simplificator a fost ea înfăţişată chiar şi de mediile româneşti de informare, asemenea unui mozaic în alb şi negru. De fapt în Republica Elenă de până ieri, preponderent nu era nici albul, nici negrul, ci griul. Care s-a lăţit considerabil în ultimii zece ani, în primul rând din pricina diletantismului falselor elite conducătoare care au minţit, furat şi înşelat. Indiferent dacă respectivele elite i-au avut în frunte pe conservatorul Antonis Samaras sau pe stângistul Alexis Tsipras.   

În faţa acestor rezultate ale votului, concluzia e una singură. Că neexistând nici măcar un singur precedent asemănător, nimeni nu ştie ce se va întâmpla în mod real de azi încolo în Grecia. Nici grecii de rând, nici conducătorii lor care mimează ştiinţa, afişând suficient o siguranţă amăgitor întărită de votul popular, nici oficialii organismelor europene ce până duminică seara declarau pe un ton categoric că, în cazul unui „nu” la referendum, Republica Elenă nu se poate aştepta la mai mult decât la nişte simple ajutoare de urgenţă.

În realitate, Uniunea Europeană e pusă de azi încolo în maximă dificultate. Va fi silită să opteze între mai multe rele. Oficialii ei au de analizat rapid şi cu sânge rece câteva scenarii dintre care nici unul nu este lipsit de riscuri. E în afara oricărei îndoieli că o primă analiză va fi făcută chiar în această seară, cu prilejul întâlniri dintre preşedintele francez François Hollande şi cancelarul german Angela Merkel. Va fi interesant de urmărit şi cum va evolua poziţia SUA care nu a fost deloc sinonimă cu cea a UE. Sunt voci care vorbesc despre un posibil protectorat american. Orice om lucid ştie sigur că Grecia nu poate fi lăsată de izbelişte şi aceasta nu doar din motive umanitare. E la fel de sigur că nimeni, cât de cât cu scaun la cap, dintre decidenţii UE nu poate aştepta ca dezastrul care va urma şi haosul ce se va instala în Grecia vor duce, în cele din urmă, la alungarea de la putere a partidului Syriza şi a prim-ministrului Tsipras, evenimente urmate nu doar de o înlocuire radicală de personal guvernamental, ci şi de o revizuire a opţiunii care s-a dovedit puternic învingătoare la referendumul de duminică. UE nu poate să mizeze doar pe satisfacţia de a vedea Grecia revenind spăşită la masa negocierile pregătită să accepte orice condiţie, orice sacrificiu.

Toate calculele arată că ieşirea Greciei din zona euro ar fi extrem de costisitoare şi moral, şi financiar, iar o eventuală, totuşi puţin probabilă, decizie a guvernului de la Atena ca ţara să părăsească structurile UE ar echivala cu un dezastru pentru întreaga construcţie europeană. Evitarea acestuia prin salvarea Greciei are un preţ ce va trebui în aşa fel moderat încât să nu conducă la contagiuni în alte verigi slabe din zona euro a UE, precum Spania, Portugalia sau chiar Italia, ţări ce ar putea să se molipsească şi să urmeze planul şantajist pe faţă al guvernului lui Alexis Tsipras.

Un prim-ministru care nu e defel un „erou tragic”, aşa cum iresponsabil-fantezist îl califica duminică, într-o postare pe blogul său, eternul Gică Contra şi comunistul de operetă al jurnalisticii româneşti, dl. Ion Cristoiu. Ci un mega-aventurier fanfaron ale cărui acţiuni au fost şi vor fi încă şi mai scump plătite de greci, de ceilalţi europeni, de români inclusiv. Da, de români, dincolo de asigurările privind stabilitatea monetar-bancară a României, asigurări ce vin dinspre BNR şi cărora nu avem motive a nu le da crezare. Fără a exclude volatilităţi de moment ale cursului valutar, bunăoară, volatilităţi pe care le vom simţi fiecare dintre noi începând chiar de azi.

Avem, în schimb, suficiente motive să ne întrebăm dacă nu cumva premierul României, dl. Victor Ponta, nu a renunţat tacit la modelul Che Guevara, ale cărui năstruşnicii financiare au dus cu zeci de ani în urmă la un dezastru bancar de proporţii în Cuba, în favoarea modelului Alexis Tsipras. O postare pe facebook de vinerea trecută a premierului îndeamnă la prudenţă. Dacă nu cumva e chiar de natură să stârnească îngrijorare. Se pare că Grecia încă îşi poate permite luxul vanitos al şantajului. Nu ştiu dacă şi luxul eşecului acestuia. România, cu certitudine, nu.