Ieri a apărut în spaţiul public o informaţie care, dacă se confirmă, ar putea semnala apariţia unui nou centru de greutate în Europa. Emmanuel Macron, cu formaţiunea sa En marche!, ar fi agreat un joint venture cu Alianţa pentru Libertate şi Democraţie din Olanda, partid condus de prim-ministrul în funcţie Mark Rutte. O alianţă franco-olandeză ar constitui scheletul unui nou grup ALDE european, care să vizeze obţinerea unui loc secund în alegerile de anul viitor, cu potenţial de a juca un rol cheie în formarea majorităţii în Parlamentul European. 

Deplasarea centrului de putere în Europa

Afilierea „jupiterianului” Macron la grupul liberalilor se discută de ceva timp, însă integrarea acestuia în grupul ALDE Europa a fost blocată de liderul acestei formaţiuni în Parlamentul European, belgianul Guy Verhofstadt, văzut ca făcând parte din garda veche de politicieni europeni, alături de Jean-Claude Juncker şi Antonio Tajani, actualul preşedinte al legislativului UE. Visul lui Verhofstadt este să îi succeadă lui Tajani la şefia Parlamentului European, în timp ce Rutte şi Macron sunt dornici să promoveze o nouă generaţie de oameni politici şi să-l pensioneze pe Verhofstadt, pe care ambiţia politică l-a împins la mai multe acţiuni hazardate în trecut, cum ar fi alianţa cu populiştii italieni din Movimento Cinque Stelle. 

Dincolo de luptele interne în rândul centriştilor europeni, o alianţă franco-olandeză are potenţialul de a redesena harta de putere în Europa. Unul dintre rezultate ar fi crearea unei contraponderi la influenţa Germaniei, în contextul în care cariera politică a Angelei Merkel se apropie de final şi Berlinul se confruntă cu spectrul din ce în ce mai îngrijorator al populiştilor, creditaţi în prezent cu locul doi în sondaje. 

Macron a încheiat deja o înţelegere cu partidul de centru din Spania, Ciudadanos. Împreună cu Rutte, ar putea căuta o coaliţie destul de largă încât să obţină locul al doilea la alegerile europarlamentare de anul viitor. Trebuie spus şi că, la nivelul Consiliului European, liberalii vor avea cel mai probabil opt reprezentanţi din cei 27 şefi de stat şi de guvern, la egalitate cu popularii, ceea ce înseamnă că aproape sigur viitoarea Comisie Europeană va fi o afacere popular - liberală. 

Aceasta ar putea fi şi cea mai mare ameninţare pentru candidatul lui Merkel la şefia Comisiei, Manfred Weber, conservator bavarez care nu e văzut cu ochi buni la Bruxelles din cauza lipsei sale de experienţă. În aceste condiţii, Macron ar putea veni pe turnantă şi cere trofeul de şef al Comisiei pentru preferata sa, Margrethe Vestager, din Danemarca, în prezent Comisar european pentru Competitivitate. 

De cealaltă parte, olandezii vizează şi ei un post important în viitoarea Comisie, unde ar putea fi reprezentaţi în mod paradoxal de Frans Timmermans. Spun în mod paradoxal pentru că Timmermans tocmai şi-a lansat candidatura ca spitzenkandidat al social-democraţilor. Însă surse europene spun că de fapt miza lui este să obţină o nominalizare ca Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună, practic ministrul de externe al UE. Timmermans, un politician cu greutate care se bucură de respectul liberalilor olandezi, ar putea fi o soluţie de compromis care să permită Olandei să obţină o influenţă importantă în plan extern. 

Tentaţia decuplării de estici

Şi cu această informaţie ajungem şi la partea care ne vizează direct. Atât Macron, cât şi Rutte sunt lideri centrişti, cu o idei moderate în ceea ce priveşte politicile economice şi sociale. Însă Rutte, spre deosebire de Merkel, are o cu totul altă viziune asupra viitorului continentului şi îşi doreşte o evoluţie mai flexibilă a UE, practic o Europă cu două viteze. 

Acest lucru, cuplat cu intransigenţa cunoscută a Olandei faţă de România, ar putea fi o veste proastă pentru noi, mai ales în condiţiile în care preţul pe care socialistul Timmermans îl va plăti pentru sprijinul liberalilor este acela de a-şi asuma rolul de „bici al lui Dumnezeu” faţă de estici pe subiecte care ţin de stat de drept. 

Angela Merkel, politician prudent şi adept al paşilor mărunţi, provine din fosta Germanie de est şi este un politician profund ataşat de ideea de unitate europeană. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Olanda, o ţară care a privit mereu cu suspiciune noii veniţi în clubul european, fiind unul dintre principalii exponenţi ai ideii că România şi Bulgaria au intrat în 2007 fără să fie cu adevărat pregătite.

Cu un Frans Timmermans în rol de „mare inchizitor”, Olanda ar putea folosi acest prilej pentru a-şi promova viziunea unei Europe cu două viteze, lăsând esticii să se îndepărteze de nucleul dur. De cealaltă parte, Macron este un politician pragmatic cu mari probleme în plan intern, astfel încât nu mă aştept să se erijeze în avocatul esticilor în faţa Olandei. 

Orice posibilă configuraţie viitoare va însemna o veste proastă pentru România. Şi Weber, şi Timmermans şi-au arătat disponibilitatea de a amenda statele din est, în condiţiile unor semnale privind derapaje de la normele statului de drept. Această poziţie este andosată indirect de Merkel, care are nevoie de sprijinul ramurii bavareze a partidului său, şi în mod asumat de Rutte, care reprezintă o ţară adeptă a disciplinei în rândul esticilor. O soluţie în care Vestager ar prelua funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, consecinţele ar fi greu de anticipat, în condiţiile în care daneza a demonstrat la rândul său prea puţin interes în regiunea Europei Centrale şi de Est. 

Piesele de şah pe tabla politicii europene se aşează într-o configuraţie din ce în ce mai puţin favorabilă pentru România. În aceste condiţii, există riscul ca o nouă alianţă dominantă să fie tentată să decupleze ultimele vagoane de la trenul european, îndepărtându-ne de nucleul dur european. România nu are de ales decât să-şi facă temele, să caute alianţe la nivel europene şi să devină mai convingătoare în faţa partenerilor UE. Rămâne de văzut cine din decidenţii de la Bucureşti vor înţelege asta.