Diciotti a salvat de pe mare 190 de refugiaţi, dar nu le-a permis acestora debarcarea în Italia din ordinul ministrului de interne italian, Matteo Salvini, un anti-imigraţionist şi eurosceptic notoriu aparţinând partidului populist de dreapta, Liga Nordului. Criza a fost soluţionată duminică după intervenţia Bisericii Catolice şi în urma unui compromis prin care Irlanda si Albania au promis sa accepte câte 20 de refugiaţi fiecare.


Istoria asta aminteşte de povestea similară a navei de salvare ”Aquarius” care a fost blocată fără acces la porturile italiene tot din ordinul lui Salvini cu 629 de refugiaţi la bord printre care şapte femei însărcinate si câţiva copii. Criza Aquarius a fost rezolvată până la urmă de Spania ce i-a permis să acosteze în Valencia şi a preluat procesarea solicitanţilor de azil.  Intransigenţa guvernului italian şi în special a lui Salvini, un aliat zilele astea al lui Viktor Orban, arată că problema solicitanţilor de azil, mult diminuată de scăderea numărului acestora în urma negocierilor cu Turcia şi închiderii rutei balcanice, a devenit una mai degrabă politică decât de management al noilor veniţi şi necesită o soluţie politică europeană.


Devine astfel urgentă implementarea măsurilor decise la Consiliul European de la sfârşitul lunii iunie când, în urma unor negocieri extrem de tensionate, liderii europeni au căzut de acord asupra unei strategii comune de acţiune. Principalele soluţii agreate de europeni sunt:
 

  1. Constituirea unor ”platforme de debarcare” în afara graniţelor Uniunii sau, mai exact, a unor zone de primire şi gestionare a solicitanţilor de azil pe teritoriul statelor nord-africane care sunt dispuse să accepte aceste zone. Uniunea ar finanţa aceste centre de primire şi ar coordona împreună cu organismele internaţionale administrarea lor pentru a preveni deteriorarea condiţiilor de găzduire. Practic o încercare de out-sourcing a managementului refugiaţilor şi a imigranţilor, soluţia este viabilă şi reproduce, până la un punct, compromisurile găsite împreuna cu Turcia şi Libia. Punctele slabe ale ideii au fost însă demonstrate de aceste precedente, în special cel libian, unde taberele de refugiaţi s-au transformat repede în pieţe de sclavi, carne vie, foamete şi sărăcie. Dacă Uniunea nu va reuşi să asigure tratamentul uman al celor întorşi de pe mare înapoi în Africa, soluţia aceasta va avea puternice efecte politice negative şi va contribui la slăbirea fundamentului construit din valori comune al Uniunii.
     
  2. Delimitarea unor centre de primire şi procesare pe teritoriul Uniunii, mai exact al ţărilor care se oferă să le găzduiască. Aceste centre vor avea misiunea de a limita accesul solicitanţilor de azil la spaţiul comun european şi de a îi tria rapid, urmând să ofere azil celor ce sunt în pericol real în ţările de unde provin şi să îi întoarcă pe toţi ceilalţi de unde au venit. Finanţarea acestor centre ar trebui asigurată tot de Uniune, iar repartiţia celor ce primesc azil se va face către toate ţările Uniunii pe principiul voluntariatului. Trebuie subliniat că opoziţia Grupului de la Visegrád (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) a blocat orice discuţie despre impunerea unor cote de primire a azilanţilor acceptaţi şi a impus principiul voluntariatului, o soluţie evident mai slabă in contextul politic nefavorabil actual, după cum demonstrează chiar cazul Diciotti unde Irlanda a fost singurul stat din UE care s-a oferit sa primească oameni salvaţi din mare. Victoria Grupului de la Visegrád poarta costuri, statele vestice din Uniune acuzând voalat sau direct est europenii că nu vorbesc de solidaritate decât atunci când cer bani.
     
  3. Deblocarea unei noi tranşe de 3 miliarde de Euro pentru Turcia destinată finanţării taberelor de refugiaţi sirieni de pe teritoriul acesteia şi alocarea a 500 de milioane de euro pentru un Fond Financiar pentru Africa care îşi propune să contribuie la stabilizarea ţărilor sursă. E greu de disputat necesitatea acestor transferuri financiare, e şi mai greu de argumentat eficienţa lor pe termen lung. În cazul Turciei, e foarte clar ca fondurile vor da o gura de oxigen guvernului Erdogan şi îl vor încuraja să blocheze în continuare accesul refugiaţilor din Orientul Mijlociu către Balcani. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că Siria a primit în 2008 doar două din cele 20 de milioane de dolari cerute comunităţii internaţionale pentru a lupta cu seceta excesivă, iar în 2009 a primit 33% din cele 43 de milioane de dolari cerute de la agenţiile UN. Chiar dacă seceta e considerată acum un factor secundar în izbucnirea conflictului sirian, a dus totuşi la o migraţie internă de ordinul a sute de mii de oameni, destabilizând suplimentar Siria şi facilitând migraţia externă de după izbucnirea revoluţiei. Probabil mai multă generozitate europeană atunci ne-ar fi costat nişte miliarde mai puţin acum, o lecţie pe care ar trebui să o învăţam in contextul schimbărilor climaterice din ce în ce mai accentuate.

 

E clar însă pentru toată lumea că aceste soluţii sunt temporare, un management al crizei şi nimic mai mult, şi nu pot furniza Uniunii Europene securitatea frontierelor atât de necesară decât pe termen scurt. Devine astfel cu atât mai importantă iniţiativă franceză adoptată ulterior şi de Merkel:
 

  • creşterea rolului FRONTEX, agenţia europeana pentru controlul graniţelor, şi transformarea acesteia într-o forţa comună de protecţie a frontierei externe a Uniunii
     
  • înfiinţarea unei agenţii europene comune pentru gestionarea refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil
     
  • armonizarea standardelor de management al imigraţiei în rândul ţărilor membre conform cu principiul contribuţiei flexibile ce evită cotele obligatorii de admisie cerând în schimb contribuţii financiare de la cei ce nu vor să primească refugiaţi.
     

Mai mult, o politică europeană asertivă în vecinătate şi o implicare mai serioasă a europenilor în soluţionarea conflictelor emergente sau în desfăşurare vor contribui decisiv la eliminarea cauzelor structurale ale imigraţiei necontrolate către Europa în loc să se mulţumească să îi gestioneze efectele.

Cât despre Romania, discuţia se poartă încă în spaţiu public la un nivel superficial, noi rămânem o ţară de mărime medie în Europa cu o mare majoritate creştin ortodoxă ce se teme iraţional ca va fi islamizată prin admiterea câtorva sute de musulmani care fug din calea războiului.  Va trebui să învăţam şi noi sa demonstrăm solidaritate cu ţările mediteraneene ce sunt acum ţinta principală a imigraţiei necontrolate, pentru că actuala aparentă stabilitate regională de care ne bucurăm pentru moment se poate destrăma imediat. Turcia se adânceşte în criză, iată, acum şi economică, iar conflictul localizat si fierbinte din Ucraina continuă şi poate exploda în război deschis în orice minut. Întrebând-ne ce putem face noi pentru a îi ajuta pe cei ce au nevoie de ajutor acum, în loc să întrebăm ce câştigam din asta, construim premisele pentru a cere ajutorul europenilor atunci când vom avea noi mai mare nevoie de el.

Şi, mai devreme sau mai târziu, vom avea nevoie de ajutor.