Ucraina: moştenirea de sânge

Cum se întâmplă îndeobşte, analizele de situaţie privind Ucraina se fac prea adeseori la cald şi cu evident parti-pris politic, urmărind doar firul evenimentelor care se succed rapid şi aparent imprevizibil.

Dar, în cazul oricărui conflict, în el se regăsesc (direct sau indirect) şi o serie de amintiri, intoleranţe, uri şi resentimente vechi de secole, cele care, într-un fel sau altul, vin şi acum să tulbure agenda şi aşa tumultoasă a evenimentelor din ţara vecină. 

Zilele acestea, la Bruxelles, am discutat mult cu un coleg care m-a rugat să scriu despre ceea ce el a numit „moştenirea de sânge a părinţilor mei ucraineni“. Poate este interesant şi pentru dumneavoastră să descoperiţi câteva dintre momentele teribile ale unei istorii extrem de complicate, întotdeauna marcate de statutul pe care şi noi îl cunoaştem atât de bine, cel de teritoriu la limita imperiilor şi bătăliilor lor nemiloase pentru asigurarea sferelor de influenţă.

S-a vorbit foarte mult despre un sentiment anti-ucrainean, Ucrainofobia, într-atât de important încât i s-au consacrat studii, articole, un capitol separat de Wikipedia. Este definit ca „animozitate împotriva ucrainenilor, a culturii şi limbii ucrainene sau a Ucrainei ca Naţie. Larg prezent în Polonia şi în fosta URSS, mai ales în Federaţia Rusă şi în anumite zone din estul Ucrainei. Oamenii de ştiinţă moderni definesc două tipuri de sentimente anti-ucrainene: primul este o discriminare a ucrainenilor din cauza originii lor etnice şi culturale (similară deci altor manifestări de rasism şi xenofobie) şi al doilea bazat pe o respingere conceptuală a Ucrainei, ucrainenilor, limbii şi culturii lor ca fiind artificiale şi nenaturale. La începtul secolului XX, mai mulţi autori au fost în favoarea afirmaţiei că identitatea şi limba ucraineană au fost create artificial pentru a submina Rusia, argument susţinut de câţiva autori ruşi conservatori“.

Resentimente reale sau poveşti inventate în virtutea principiului divide et impera? Poate este util să reamintim câteva momente istorice relevante. La mijlocul secolului al IX-ea, Vikingii din est, numiţi şi Varegi sau Rus, au invadat Ucraina venind din nord. În jurul anului 859, fondează oraşul Novgorod subjugând în totalitate populaţia slavă locală. Înspre anul 865, fortifică oraşul Kiev care avea să devină capitala statului kievian inaugurând ceea ce avea să rămână în istorie drept Epoca de Aur kieviană. În acea perioadă, îndepăratul principat moscovit depindea de Kiev.  Un stat care avea să se dizloce ca urmare a luptelor intestine între prinţii locali şi va intra sub stăpânirea Hoardei de Aur. Conducătorii ulteriori ai regiuni aveau să fie Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Commonwealth-ului polono-lituanian (1589) şi Hanatului Crimeii. În 1783, Rusia învinge Hanatul şi, în ciuda unei promisiuni de autonomie pentru Ucraina (înscrisă în Trataul de la Pereiaslav), elita ucraineană şi cosacii nu au mai primit niciodată avantajele promise.

Din perioada ocupaţiei poloneze şi lituaniene provine una dintre problemele niciodată rezolvate pe deplin în Ucraina, sursă de permanente tensiuni: conflictele între ortodocşi şi Biserica greco-catolică care au dus în numeroase rânduri la război religios. Lucrurile devin şi mai complicate în secolul al XIX-lea când se declanşează o vastă mişcare în favoarea idealurilor naţionale condusă de Taras Şevşcenko şi Mihailo Drahomanov, în condiţiile în care apare un flux semnificativ de imigranţi germani (încurajat puternic de Ecaterina şi de succesorii săi imediaţi).  Imediat după încheiera Primului Război Mondial şi în condiţiile haosului generat de izbucnirea Revoluţiei din 1917, mişcarea naţionalistă ucraineană înfloreşte, militând pentru autodeterminare, beneficiind de sprijinul deschis al comuniştilor ruşi, fideli atunci principiului „autodeterminării popoarelor“, formulat de Lenin.

Între 1917-1920, în teritoriile care aparţinuseră fostului Imperiu Austro-Ungar se formează câteva state ucrainiene cu existenţă distinctă şi pasageră: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul şi Republica Socialistă Sovietică Ucraineană (pro-bolşevică) şi Republica Huţulă. Asta a provocat război civil, condus în sudul Ucrainei de „tătucul Mahno“, hatmanul Nestor Mahno, tânărul anarhist care reuneşte sotniile de cazaci, alături de bolşevici, împotriva „albilor“ lui Wrangel, apoi împotriva trupelor conduse de Denikin, ambele susţinute de puterile occidentale. Conform unei logici de joc implacabile, puterea lui (plus idealurile naţionaliste pe care continuă să le exprime) devine incomodă pentru Troţki care decide eliminarea lui, pe 25 mai 1919, Sovietul Muncitorilor şi Ţăranilor din Ucraina luând hotărârea eradicării totale a trupelor lui Mahno.

Cazacii lui Mahno sunt aşezaţi în prima linie a bătăliei de la Perekop, unul dintre cele mai sângeroase episoade din istoria Ucrainei. Mulţi vor muri, iar cei 5000 de supravieţuitori vor fi ucişi din ordinul direct al lui Troţki. Imediat începe răzbunarea cumplită a lui Mahno, fiind torturaţi şi executaţi public toţi ruşii dovediţi a fi membri ai Partidului Comunist, membri ai CEKA sau comisari sovietici. Pentru scurt timp, Mahno se alătură armatei naţionalistului Semion Petliura, trupele lor reunite încearcă să angajeze lupte de gherilă împotriva Armatei Roşii, dar sunt decimaţi aproape în toalitate. Un mic grup de supravieţuitori reuşeşte totuşi să fugă în Basarabia, apoi în Polonia. Mulţi istorici sunt de acord în a spune că rănile deschise atunci nu s-au închis niciodată, iar amintirea masacrelor teribile din timpul războiului civil avea să formeze o stare de spirit a cărei intensitate pare a nu se fi stins nici până acum.

S-a adăugat, desigur, episodul dramatic de la finele anilor 1920, atunci când Stalin a anulat brutal orice tip de politici care ar fi putut favoriza afirmarea identităţii naţionale ucrainene, declanşând un sistem de teroare de mare amploare în anii 1930 îndreptat împotriva scriitorilor, artiştilor şi intelectualilor ucraineni, cele două valuri succesive ale Epocii Terorii (1929-1934 şi 1936-1938) având un impresionant rezultat macabru: 681.692 de victime, incluzând aici patru cincimi din elita intelectuală a Ucrainei şi trei pătrimi din ofiţerii superiori.

În fine, nu trebuie uitat un alt episod tragic, cel al Marii Foamete din 1932-1933, cunoscută sub numele de Holodomor, provocată de decizia autorităţilor sovietice  de a forţa procesul colectivizării şi a rechiţiona toate rezervele de cereale, inclusiv cele de sămânţă, provocând moartea a peste 10 milioane de ucrainieni, cea mai mare catastrofă umanitară cu care s-a confruntat Ucraina, comparată de unii istorici cu efectele unui genocid.

Desigur, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a ucrainenilor au luptat în armata sovietică dar trebuie totodată reamintit faptul că, în Galiţia, au existat grupări militare formate din naţionalişti ucrainieni grupate în Armata insurgentă ucraineană care au luptat împotriva Armatei Roşii, aliindu-se cu armata nazistă (alături de trupe aparţinînd unei alte mişcări naţionaliste, Armata de Eliberare Ucraineană). În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, la nivelul populaţiei ucrainene au fost înregistrate între 5 şi 8 milioane de oameni, fiind distruse peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate.

Viaţa Ucrainei a fost marcată profund şi de politica demografică impusă de Stalin: la 1 ianuarie 1953, ucrainienii reprezentau 20% din totalul populaţiei deportate cu forţa în alte republici sovietice sau direct în lagărele de muncă din Siberia (pe locul 2, după ruşi), lor adăugându-se 400.000 de etnici germani şi peste 200.00 de tătari din regiunea Crimeea.

După moartea lui Stalin, în 1953, puterea este acaparată de Nichita Hruşciov, fost Prim-Secretar al Partidului Comunist din Republica Sovietică Ucraina, moment în care începe o epocă de industrializare a ţării, gestul de bunăvoinţă faţă de Ucraina fiind transferul în cadrul acestei republici a Crimeii. Foarte rapid, Ucraina devine lider în domeniul producţiei industriale şi un centru foarte important al industriei sovietice de armament şi tehnogie de vârf.

Trebuie să mai reamintim şi un fapt mai puţin cunoscut acum: în 1945, Ucraina devine unul dintre membrii fondatori ai ONU, având drept de reprezentare şi un loc separat faţă de URSS, la fel ca Belarus.

Câte din toate acestea mai sunt oare valabile, ca factori majori de influenţă, pentru generaţia tânără aflată acum în stradă la Kiev pentru a clama nevoia de Europa şi refuzul opţiunii ruse? Foarte greu de spus acum, la fel cum greu este de imaginat cum ţara va putea să iasă din ceea ce este acum cea mai mare dilemă cu care se confruntă după dobândirea independenţei. Să sperăm că dilema este doar politică şi va fi soluţionată doar prin mijloace politice.

Altfel, oricum, iată ce spunea Taras Şevchenko: „Sufletul nostru nu moare niciodată, libertatea nu moare niciodată“. Poate se va dovedi că a avut dreptate.