Statele Unite ale Americii nu pot fi mai europene decît europenii. Dacă nu sunt dispuşi (n.a. – europenii) să-şi apere propria integritate teritorială, şi cea a vecinilor lor, nu văd ce ar putea face SUA de una singură. E o problemă delicată cea pe care vreau s-o ridic acum, cînd izolaţionismul cîştigă teren în special în Partidul Republican, dar trebuie să le spun prietenilor noştri europeni: fiţi pregătiţi să vă apăraţi singuri. Aţi trăit mult şi confortabil sub protecţia militară americană. Aţi redus prea mult cheltuielile militare şi le-aţi mărit pe cele sociale, pentru că America v-a garantat siguranţa. Asta nu mai poate dura.

Vă mai aduceţi aminte de campania electorală pe care candidatul republican Mitt Romney a susţinut-o împotriva lui Barack Obama în 2012? Atunci Romney a declarat că „Rusia, nu Al-Qaeda, este adversarul geostrategic numărul unu al Americii“ şi aproape toată lumea l-a criticat.

Enuţul a devenit un truism între timp!

Care ar fi, în opinia lui John Bolton, soluţia actualei crize?

Dacă suntem într-adevăr împotriva modificării cu forţa a frontierelor pe continentul european, atunci sancţiuni punctuale pentru comportamentul Rusiei în Crimeea nu ajung. Trebuie recurs la măsuri punitive substanţiale, cum ar fi scoaterea tuturor instituţiilor ruseşti din ansamblul sistemelor financiare occidentale. Trebuie de asemenea să plasăm resurse militare considerabile în Polonia, ţările baltice, alte membre NATO situate în apropierea graniţelor Rusiei. Trebuie repusă în discuţie includerea Ucrainei şi Georgiei democratice în structura militară nord-atlantică. Văicăreala preşedintelui Obama, a Uniunii Europene, că Rusia încalcă legea internaţională, stîrneşte doar hohote de rîs la Kremlin. Puterea contează în lume, strategia contează. Putin are strategie, are forţă. Occidentul se căinează.

La recenta Conferinţă a Mişcării Conservatoare Americane (CPAC), mişcare fondată în 1973 şi care se constituie într-o tribună politică a conservatorilor, dar şi un barometru pentru liderii republicani ce-şi doresc intrarea în cursa prezidenţială, vorbitorii au ridicat problema implicării SUA în politica internaţională prin relurea conceptelor fostului preşedinte Ronald Reagan referitoare la aceasta.

Preşedintele Ronald Reagan nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea sa faţă de Uniunea Sovietică.  În discursurile sale publice, nu a contenit să lovească în sovietici, considerând că o strategie agresivă este mult mai oportună decât una bazată pe reciprocitate. Ronald Reagan a schimbat fundamental maniera americanilor de a negocia cu sovieticii. El a caracterizat confruntarea americano-sovietică cu o lupta a binelui cu răul. Reagan a escaladat fără ezitare Razboiul Rece. A ordonat ca forţele armate ale Americii să se înarmeze rapid. Programe precum cel al avionului B-1 Lancer anulat de administraţia Carter şi producerea de rachete MX au fost reluate. 
După ce piloţii sovietici au prabuşit cursa 007 a Liniilor Aeriene Coreene, Reagan a suspendat toate serviciile aviatice ale ruşilor în SUA şi a renunţat la o serie de contracte, lovind financiar Uniunea Sovietică.

La ora actuală republicanii cer aceeaşi determinare.

Cu acest prilej, în discursul susţinut de ambasadorului Bolton la reuniunea din martie 2014 a CPAC el preciza:

Reagan a susţinut conceptul de pace prin dezvoltarea unei forţe militare deosebite nu prin multilateralism. Preşedintele Reagan considera bugetul militar ultima frontieră vitală a securităţii naţionale...Vi-l imaginaţi pe Reagan negociind cu Putin?

Geografia administrativă a Europei s-a schimbat în 2014 pentru prima dată din 1989. Acestă schimbare a început odată cu summit-ului NATO de la Bucureşti din 2008. Atunci, unele state membre ale Alianţei în frunte cu Germania s-au opus aderării Georgiei şi Ucrainei la NATO.

Ce a urmat?

Invazia Federaţiei Ruse în Georgia şi trasformarea Abhaziei şi Osetiei de Sud în două zone de conflict îngheţat, recunoscute numai de Moscova. Ulterior, criza finaciaro-economică a dus la fragmentarea Europei şi a coeziuni instituţianale a acesteia. Lipsa unor surse stabile de energie a generat noi confruntări în primul rând datorate importurilor de gaze şi petrol de la ruşi şi a luptei pentru noile trasee energetice – Nabocco, Nord Stream şi South Stream – luptă care a opus giganţii petrolieri occidentali statelor europene fără resurse energetice şi în care, culmea, mediator a devenit... Gazpromul. 

Încet, dar sigur, evenimentele au alunecat spre ceea ce analiştii denumesc sec Războiul Rece. De la Pacea din Westfalia fiecare mare război din Europa s-a încheiat cu o Conferinţă de pace şi cu un tratat de pace: 1815 (Viena), 1856 (Paris), 1878 (Berlin), 1920 (Versailles) şi 1946 (Paris). Războiul Rece s-a încheiat fără un tratat de pace. Am crezut cu toţii că totul este clar şi bine stabilit. Nu a fost aşa.

Ce va urma acum?

Un nou Război Rece! Actul Final de la Helsinki a murit în Crimeea!

Cine sunt protagoniştii noului război?

Obama versus Putin, Moscova versus Bruxelles, decizia autoritară (Kremlin) versus indecizia unională (UE).

Catalizatorul acestui conflict?

Lupta geopolitică dintre Est şi Vest pentru controlul militar al spaţiul strategic de la graniţa Europei, suprapusă pe dorinţa Rusiei de a reface imperiul sovietic.

Care sunt forţele combatante?

Forţele din teren sunt etnicii din compunerea Ucrainei: 77% ucrainenii şi 17% ruşii.

Soluţia acestui conflict?

Una din soluţii este în Ucraina şi numai reprezentanţii acesteia pot aduce liniştea înapoi. Ţara nu va putea soluţiona secolele de diviziune etnică dar va putea într-un final să creioneze o arhitectură instituţională care să-i cuprindă pe toţi în procesul decizional.

Ce ne spune istoria despre Ucraina?

Rusia şi Ucraina folosesc istoria şi rănile nevindecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial în justificarea propiilor acţiuni. Fantoma lui Stepan Bandera, luptătorul anti-sovietic din Al Doilea Război Mondial asasinat de sovietici în 1959 la Munchen, o figură contestată şi respectată, în egală măsură, în Ucraina zilelor noastre, este resusicitată de media de la Moscova pentru a-i împinge pe etnicii ruşi împotriva ucrainenilor. Naţionaliştii ucraneni nu uită să aducă în prim-plan foametea din 1930, din Ucraina, datorată politicilor lui Stalin.

Ucraina divizată între est şi vest

Într-un fel istoria de astăzi  din vestul Ucrainei este scrisă în timpul dominaţiei habsburgice. Înfiricoşată atât de naţionalismul polonez cât şi de expansionismul rus, administraţia de la Viena a dus o campanie naţionalistă, cu toate mijloacele la dispoziţie dar mai ales în şcolile ucrainene, explicând tinerei generaţii apartenenţa la o naţiune puternică ce se întinde de la Munţii Carpaţi până pe malurile râului Don, istoric opresată de polonezi şi ruşi. Cine erau aliaţii lor în viziunea Vienei? Occidentalii. Când sovieticii au preluat aceste teritorii au găsit multă ostilitate din partea locuitorilor trebuind să lupte până în anii 50 pentru a înăbuşi revoltele.

Estul Ucrainei este ceea ce se cunoşte sub denumirea de Noua Rusie. Sunt teritorii anexate de Imperiul Ţarist de la Hanatul Tătar şi de la  Imperiul Otoman la finele secolului al XVIII-lea. Deoarece teritoriile erau sărace în populaţie, ele au fost colonizate masiv cu etnici ruşi şi imigranţi de pretutindeni. Oraşul Doneţk a fost construit de John Hughes în 1869, un om de afaceri scoţian, ca parte a Companiei Noua Rusie ce se ocupa cu mineritul şi producerea de oţel. Oraşul a fost populat cu imigranţi în majoritate de origine rusă. Cultura, obiceiurile şi limba rusă au asimilat  treptat întreaga regiune minieră. Liderii sovietici precum Nikita Sergheevici Hruşciov sau Leonid Brejnev sunt din zona de est a Ucrainei (primul este din Doneţk, iar al doilea din Dnipropetrovsk), un rezervor de cadre al partidului comunist cu sediul al Moscova.

Ce poate să facă guvernul de la Kiev?

Alegeri şi reforme constituţionale. Nu federalizare!

Desigur se vorbeşte tot mai des că succesul campaniei de destabilizare în estul Ucrainei trebuie să se producă cât mai curând, înaintea alegerilor prezidenţiale din 25 mai. Maşina de propagandă a lui Putin se bazează în principal pe argumentul existenţei unor lideri fascişti la Kiev care atacă populaţia rusofonă. Important pentru Kremlin este ca soliditatea acestui argument să dureze cât mai mult.

Deja cel care conduce în clasamentul candidaţilor la preşedinţia Ucrainei cu peste 24%, Petro Poroşenko, nu este perceput ca un extremist nici măcar de prietenii lui Putin din Occident.

În schimb dacă această mutare (destabilizarea) îi va reuşi lui Putin, Ucraina se va confrunta cu un fapt împlinit, iar guvernului său nu îi va rămâne decât să organizeze alegeri prezidenţiale, însă fără estul ţării. Dacă peninsula Crimeea însemna în primul rând o zonă militară strategică şi apoi una economică, de data aceasta pierderea regiunilor Doneţk şi Harkov ar însemna prăbuşirea şi falimentarea statului ucrainean.

Noile turbulenţe regionale, presărate cu operaţiuni sub acoperire, cu permanenta ameninţare a invaziei şi constrângeri economice pun presiune asupra tuturor ucrainenilor, dar şi asupra statelor din Estul Europei. În acest context se poate lua în calcul şi faptul că un posibil joc al Moscovei ar mai fi învolburarea tensiunilor regionale care să ducă la o perturbare şi anulare a alegerilor prezidenţiale, până în momentul când peisajul politic va deveni favorabil Moscovei.

În loc de final

Există opinii că Rusia şi-ar putea avansa planurile mefistofelice chiar în ziua de 9 mai sau undeva în preajma acesteia. În aceste condiţii, Kievului neajutorat nu îi rămâne momentan decât să încerce să nu răspundă provocărilor lui Putin.

Fără îndoială, Rusia continuă, chiar şi dacă numai simbolic, Marele Război Patriotic!