Turcia, într-un exerciţiu de lovitură de stat

O luptă pentru putere este în plină desfăşurare în Turcia. Este o luptă între islamism şi kemalism, este o luptă dusă în labirintul puterii de la Ankara, o luptă care marchează mutările în întreg ansamblul politic, economic şi militar. Liniile de demarcaţie trasate astăzi vor marca viitorul Turciei pe termen lung, dar vor influenţa şi întreaga politică regională.

Sute de morţi dintre civili dar şi dintre militari, peste 2700 de judecători demişi şi încarceraţi, 5 generali şi 29 de colonei demişi, 2900 de militari reţinuţi, 5 magistraţi ai Curţii Constituţionale destituiţi, o situaţie fără precedent cu şeful statului major arestat de militarii dizidenţi şi eliberat în zorii zilei, o ţară în dezordine în care preşedintele cheamă din nou lumea în stradă, o ţară de care Europa are nevoie stringentă, o ţară de bornă pentru NATO.  Întrebarea cui serveşte o Turcie în dezordine? Ruşilor pentru că au spaţiu de manevră în Siria şi în întreg Orientul Mijlociu; ISIS pentru că pierde din teritoriu şi va avea astfel o presiune redusă din partea unui inamic puternic care într-un final s-a hotărât să intre pe teren în Siria; kurzilor pentru că o astfel de stare slăbeşte presiunea asupra lor; celor care conduc operaţiunile de migraţie şi îi trimit pe aceştia în Europa; dezechilibrare sistemului de securitate la Marea Neagră şi la Marea Mediterană.  Cine are interes ca Turcia să NU fie destabilizată? Germania (datorită acordurilor încheiate pentru refugiaţi), SUA (datorită operaţiunilor militare din Siria şi a faptului că logistica pentru acestea se află pe teritoriul Turciei în special la baza Incirlik, ţările din Balcani (o nouă stare de tensiune ar crea mişcări separatiste ale etnicilor turci în ţările din zonă), NATO (elemente de protecţie ale aliaţilor se află pe teritoriul Turciei-radarul de cercetare şi avertizare asupra spaţiului din zona Iran, radar conectat al scutul NATO antirachetă din care face parte şi Deveselul), UE (datorită posibilităţii scăpării de sub control a imigraţiei din taberele de pe coasta la Marea Egee a Turciei) şi România care are un partener strategic, economic şi militar, la Marea Neagră. Strâmtoarea Bosfor a fost închisă temporar, în timpul acţiunilor militare, pentru tranzitul petrolierelor iar spaţiul aerian pentru zborurile civile a fost de asemenea închis temporar. SUA cere prin glasul preşedintelui, Barack Obama şi a secretarului de stat, John Kerry, ca Turcia să ţină în joc toate părţile aflate în conflict. Baza de la Incirlik a fost închisă pe o perioadă nedeterminată (5000 de militari turci şi 1500 de militari americani sunt în această bază de la care se lansează atacuri zilnice de oportunitate sau pentru ţinte fixe). O serie de întrebări apar după aceste evenimente. Cine a condus lovitura de stat? Să fi fost numai armata implicată? Va rămâne Turcia sub Constituţia Kemalistă? Este preşedintele Erdogan marele câştigător sau evenimentele sunt abia la început? Statul turc se îndreaptă spre autoritarism islamic sau rămâne secular? 

O ţară condusă cu o mână de fier de preşedintele Erdogan, o ţară cu a doua armată ca mărime din NATO, arată o instabilitate accentută şi o societate divizată. Apelul din timpul evenimentelor la ajutorul populaţiei, făcut de preşedintele Recep Tayyp Erdogan, a fost o soluţie extrem de eficientă care a forţat militarii pucişti să aleagă o alternativă între a trage în proprii conaţionali ieşiţi în stradă sau a nu trage. Acest apel nu a fost pe modelul revoluţiei ci pe modelul contraevoluţiei care apăra sistemul constituţional în funcţie la Ankara. Intituţiile de stat au fost înconjurate de militarii pucişti (Parlamentul, televiziunea de stat, alte clădirii administrative, principalele căi de comunicaţii etc) şi s-au dezvoltat atacuri aeriene asupra principalelor instituţii de forţă precum serviciile şi poliţia. Posturile de televiziune au fost ocupate şi emisiunile oprite. Cine a fost organizatorul acţiunii? Este încă devreme să spunem, dar se pare, după primele informaţii neoficiale, un fost colonel, Muharrem Kose, alături de alţi presupuşi complici tot ofiţeri, în număr de trei, colonel care a fost demis din poziţia oficială de consilier, în martie 2016.

Preşedintele Erdogan[1], la prima intrare în dialog cu ţara printr-o aplicaţie specială a unui canal video al CNN, l-a şi introdus imediat ca posibil organizator pe imamul Fethullah Gulen, actualmente în exil, acuzat în permanenţă de preşedinte de complot împotriva regimului său. Gulem este inamicul numărul unu al preşedintelui turc după ce a dezvăluit o serie de afaceri ale familiei preşedintelui. Formaţiunea lui Gulen şi-a început activitatea în 1970 şi a încercat infiltrarea adepţilor în primul rând în jandarmerie pentru că aici verficări la admisie erau puţin consistente. Apoi au încercat infiltrarea armatei şi a lucrat în mod gradual pe lanţul de comandă. Această grupare cu orientare islamistă, din interiorul armatei, a fost cea care se presupune, de către liderii turci, că a organizat puciul deoarce, din 2014-2015 a fost repudiată de cel care a primi cel mai mare ajutor la alegeri de-a lungul timpului şi anume preşedintele Recep Tayyp Erdogan. Este, deocamdată,  o variantă de lucru care atrage şi declaraţii oficiale dure la adresa altor ţări, acestea fiind totuşi pentru consumul intern al Turciei. De fapt comandantul armatei A1, generalul Umit Dundar, a declarat că unităţile de sub comanda sa nu susţin lovitura de stat. În schimb comandantul A2 cel care răspunde de apărarea graniţelor a fost destituit. Preşedintele Erdogan nu duce lipsă de inamici chiar în armată ai cărei lideri s-au opus cu vehemenţă acţiunilor militare ale Turciei în nordul Siriei. Recent Erdogan l-a schimbat pe primul ministru Ahmet Davutoglu, artizanul politicii externe a Turciei dar şi ideologul partidului AKP şi a numit loialişti prezidenţiali în poziţiile cheie din guvern. De ce se pregăteşte preşedintele Turciei?

Istoria loviturilor militare în Turcia

Armata turcă nu este, subordonată preşedintelui în funcţie şi politicii acestuia. Ei au misiunea de a servi viziunea fondatorului statului modern turc, Mustafa Kemal Atatürk, care a visat un stat democratic, independent, laic. Din această cauză au apărut aceste lovituri de stat. În Turcia exită două tipuri de lovituri militare: cele pe cale armată, 1960 şi  1980, şi al doilea tip prin memorandum când militarii care conduceau din umbră ţara au recomandat guvernului legitm ales o serie de acţiuni care trebuiau notificate prin legi în 1971 şi 1997. Pe 12 septembrie 1980 a avut loc lovitura de stat dată de generalul Kenan Evren, cel care a condus ulterior ţara cu ajutorul Consiliul de Securitate Naţională introducând şi o nouă Constituţie. Anul 1997 a adus o nouă lovitură militară de data aceasta prin memorandum al Consiliului Naţional de Securitate.

Din şirul loviturilor de stat cea mai importantă a fost cea din 1997 care are repercursiuni în politica de astazi a Turciei. Este vorba de  intervenţia brutală a armatei în politică la numai doi ani după ce alegerile au adus la putere Partidul islamist al Bunăstării. În 1997, militarii au anunţat printr-o decizie a Consiliului de Securitate Naţională o serie de recomandări pe care guvernul a fost nevoit să le accepte: un ciclu educaţional obligatoriu de opt ani (pentru a-i preveni pe tineri să adere la şcolile religioase), o interdicţie pentru portul eşarfelor în universităţi, precum şi alte măsuri. Premierul Necmettin Erbakan (mentorul lui Erdogan) a fost nevoit să demisioneze, iar în 1998, Partidul Bunăstării a fost declarat neconstituţional. Premierul Necmettin Erbakan a fost primul şef de guvern islamist din istoria modernă a Turciei. Lider istoric al mişcării islamiste din Turcia, Necmettin Erbakan a devenit premier într-un guvern de coaliţie în 1996, fiind constrans un an mai tarziu să demisioneze la presiunea armatei, gardian al valorilor laice în aceasta ţară. În ianuarie 1998, Curtea Constitutionala a interzis formaţiunea pe care o conducea, Partidul Prosperităţii (Refah), pe motivul ca aducea atingere laicităţii şi l-a decazut pe fostul premier din drepturile civice. Erbakan a fost condamnat la doi ani si patru luni de inchisoare în 2002 - sancţiune comutată ulterior în domiciliu forţat - pentru falsificare de documente în cadrul unui proces legat de deturnare de fonduri în cadrul Partidului Prosperităţi-Refah.

Unii dintre foştii membri ai partidului lui Erbakan, printre care şi Recep Tayyip Erdogan, au format ulterior partidul Justiţie şi Dezvoltare, care, odată ajuns la guvernare, a redus puterile armatei şi a diluat legislaţia seculară în timpul guvernării.

Cele două operaţiuni care au decapitat elitele militare turce

Procurorii turci au investigat  două dosare importante Operaţiunea Ergenekon şi Operatiunea Sledgehammer care au dus în final la decapitarea armatei de generalii naţionalişti şi seculari, de viţă veche cu pregătire la şcoli din SUA şi Marea Britanie şi au impus noua viziune asupra Turciei a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP). 

Cele două procese au devolat tensiunile din societatea turcă, împărţirea acesteia în două: elitele militare, văzute drept gardienii constituţiei seculare şi membrii AKP văzuţi drept cei care promovează ideile islamiste (spre exemplu eliminarea interzicerii portului vălului islamic - hijab- sau eliminare  băuturilor alcoolice din locurile publice) ele fiind primul pas spre restabilirea unei republici islamiste. Pe de altă parte preşedintele Erdogan (la acea vreme a operaţiunilor prim ministru) argumenta situaţia prin faptul că ei sunt cei care reprezită democraţia modernă a Turciei (la alegerile desfăşurate în Turcia principalii votanţi ai AKP au fost turci din Podişul Anatolia, cei din marile oraşe votând pentru partidele seculare), un guvern cu toleranţă la islamul moderat şi care trebuie să se apere de trecutul loviturilor de stat şi de umbra influenţei armatei în Turcia. 

Trebuie să înţelegem câteva lucruri pe care nu le găsim în cărţi. Fondatorul Turciei moderne Kemal Attaturk, un militar prin formaţie, a dorit ca viziunea sa asupra Turciei să rămână în viitor. Articolul 35 din Legea Serviciului Militar aprobată în 1935 dă armatei dreptul de a proteja şi apăra Turcia şi republica kemalistă. Militarii turci au interpretat, întodeauna, acest articol că au dreptul să acţioneze când secularismul este în pericol. De aici cele patru lovituri de stat. Când militarii nu au deţinut puterea ei au acţionat prin ceea este numit Dervin Devlet sau Statul profund o reţea care reuneşte personalităţi sau simpli lucrători din parlament, servicii, sistemul judiciar, grupări ultranaţionaliste sau de crimă organizată, oameni de afaceri şi profesori din învăţământul superior sau mediu (din toate sferele societăţii turce). Odată cu preluare de AKP a poliţiei şi a Organizaţiei Naţionale de Informaţii lucrurile s-au schimbat în favoarea lor. Între 2002 şi 2007 AKP a încercat să se apropie de Statul Major al Armatei apoi a preluat avansările din cadrul armatei apanajul, de obşte, al militarilor. Declaraţiile primului ministru al Turciei, Binali Yildirim, referitoare la imamul Fethullah Gulen fac parte din al doilea plan în care luptă preşedintele Recep Tayyp Erdogan dorind eliminarea acestuia de care l-a legat o prietenie de lungă durată, ruptă odată cu conflictul datorat flotilei pentru Gaza în 2010 denumită generic Mavi Marmara, după vasul care a condus armada turcă. Atunci Gulen a luat partea israelienilor declarând că flotila de nave trebuia să aibă aprobarea statului Israel pentru a intra în Gaza. Trebuie să amintim că primul plan al preşedintelui Erdogan este eliminarea militarilor pentru care doctrina kemalistă este cartea sfântă şi a căror influenţă în armată o depăşeşte pe a lui. La fel ca militari, Gulen este un adversar puternic, el având oamenii lui în structurile de poliţie şi de informaţii (şeful Organizaţiei Naţionale de Informaţii, Hakan Fidan, fiind sprijinit la numire de Gulen). Gulen are o reţea de şcoli pentru copii cu resurse financiare limitate şi pregăteşte, la nivel de top, pe cei care aplică pentru a ajunge la universităţi de top din lume. Deţine canale media de mare audienţă  şi ziare cu largă circulaţie în Turcia.

Preşedintele Erdogan a încercat în permanenţă, de la preluarea puterii, să schimbe constituţia pentru a introduce un sistem prezidenţial. Ca o ironie a soartei, o constituţie impusă de regimul militar al lui Kenan Evren în 1982 îl împiedică pe Erdogan, în calitatea sa de preşedinte, să exercite o autoritate neîngrădită. Dar aici apar problemele. Pentru a putea impune o nouă constituţie, instituind mult-râvnitul sistem prezidenţial, AKP ar fi avut nevoie să atingă ţinta supremă, la alegerile parlamentare din noiembrie 2015: 367 de fotolii în Parlament. Un astfel de număr de mandate i-ar fi permis să amendeze parţial constituţia, înlocuind sistemul parlamentar actual cu unul prezidenţial fără sprijinul altor partide şi fără a fi nevoit să supună schimbările unui referendum. Or, ar fi avut nevoie de 330 de mandate pentru a putea propune amendamente care să poată fi supuse direct unui referendum popular, eludând şi în acest caz opoziţia. Aceste ţinte nu au fost atinse.

Ca un răspuns la acţiunile militarilor împotriva partidelor islamiste a fost începută Operaţiunea Ergenekon. Aceasta a fost prima confruntare dintre guvernanţi şi sistemul militar turc şi a dus la arestarea şi condamnarea la închisoare pe viaţă a fostului şef al armatei turce generalul  Basbug  învinuit de conducerea unui grup terorist care avea ca ţintă înlăturarea guvernului turc condus de premierlui Recep Tayyp Erdogan cel care a devenit ulterior preşedinte ţării.

A doua operaţiune a fost denumită generic Sledgehammer. Represiunea împotriva militarilor a reânceput în ianuarie 2010. Ziarul liberal Taraf, propietatea lui Gulen, a publicat datele oferite de un ziarist, Mehmet Baransu, care devoalau  pregătirea de comploturi la două moschee din Istanbul şi acuzarea Greciei de doborârea unui avion în Marea Egee. Planul era conceput ca să pregătească o lovitură de stat militară şi a fost prezentat drept un scenariu posibil, la o pregătire militară a statului major organizată la un seminar de pregătire desfăşurat la Ankara. Materialele au fost date procurorilor şi astfel au început arestările. Urmare a arestărilor din rândul militarilor şi odată cu acuzarea a 22 de militari, pe 29 iulie 2011, şeful armatei turce, Isik Kosaner, a demisionat împreună cu şefii de stat major al marinei, trupelor de uscat şi aviaţiei. Pe 21 septembrie Curtea Penală din Istanbul a anunţat verdictul: 300 de suspecţi din 365 condamnaţi la închisoare pe diferite termene în timp ce 34 susopecţi au fost achitaţi. Trei generali au avut sentinţele agravante, 20 de ani de închisoare pentru faptul că lovitura de stat nu a început a fost numai planificată) generalul  Cetin Dogan (comandantul Aramtei 1 turce), generalul Ibrahim Firtina (comandantul forţelor aeriene) şi amiralul Ozden Ornek (comandantul forţelor navale). Numele generic Ergenekon este numele unei văi din centru Turciei leagănul ancestral al naţiunii turce. 

Doi supravieţuitori ai loviturii militare din 1980  generalul în rezervă Kenan Evren şi generalul în rezervă Tahsin Sahinkaya au fost trimişi în judecată pe 4 aprilie 2012. Procesul, separat de Operaţiunea Ergenekon şi de Operaţiunea Sledgehammer a fost considerat ca un punct de cotitură în istoria Turciei.

Mesajul acestor operaţiuni a fost: complexul din interiorul statului turc alcătuit din elita militară, care a guvernat prin interpuşi de-a lungul timpului, trebuie să fie eliminată din ecuaţia puterii şi stopată de la opţiunea de a mai prelua puterea vreodată.

O luptă crâncenă pentru putere se duce acum în Turcia. Este oare ultima fază, în zeci de ani, a luptei islamului contra secularismului kemalist ori este o luptă între Anatolia tradiţionalistă şi modernul Istanbul, între egalitarism şi sistemul economic elitist, între consolidarea democraţiei versus autoritarism? În final lupta este pentru putere. Sub preşedintele Erdogan, religia islamică a început să joce un rol tot mai important în societatea turcă, o societate cu o bogată tradiţie secularistă, tolerantă şi orientată spre occidentalizare şi modernitate. Erdogan însuşi este un fost activist islamist, condamnat pentru ură şi instigare în anii 70-80. Preşedintele Erdogan este un adept al politicilor de mână forte, refuzând dialogul şi compromisul în disputele politice interne şi externe. În mod sigur Turcia nu va mai arăta la fel în viitor iar kemalismul va avea de suferit în lupta cu reprezentanţii Anatoliei. Cât, cum şi în ce fel vom vedea deocamdată este vremea demiterilor din diversele structuri, urmează arestările (o serie de generali (generalul Adem Huduti-comandantul Armatei a 2-a, generalul Erdal Ozturk- comandantul Armatei a 3-a generalul  Akin Ozturk şeful stafului aviaţiei şi alţi 10 ofiţeri superiori neidentificaţi deocamdată) şi judecarea celor vinovaţi. 

PS: Analiza pe scurt a loviturii de stat din Turcia

Loviturile de stat sunt în general evaluate după rezultatul lor dacă au reuşit sau nu. Lovitura din Turcia marchează un grad de planificare şi coordonare, dar nu a luat în calcul posibilitatea participării la acţiuni a populaţie turce care-l sprijină pe preşedinte şi care, în majoritate, sunt pentru un regim islamist.

Ce a obţinut lovitura de stat

Transporturile aeriene, dar şi nodurile din infrastructura terestră au fost blocate de pucişti. Avioanele F-16 a survolat Ankara şi Istanbulul şi au utilizat muniţia de război pentru a lovi ţinte prestabilite. S-a încercat blocarea cabinetului prim-ministrului, dar contrarevoluţionari au blocat coloana de tancuri. Pucişti au tăiat alimentarea cu energie electrică a Palatului prezidenţial Dolmabahce, dar şi a altor instituţii critice din administraţie. Ocuparea posturilor media, blocarea internetului şi a celorlate mijloace de comunicare pe internet (facebook sau twiter).

Ce nu a obţinut lovitura de stat

Suportul popular şi o masă critică a forţelor de securitate care să fie alături de armată.

[1] Începând cu anul 1983 partidele politice din Turcia îşi reiau activitatea întreruptă de către lovitura militară din 12 sept 1980 astfel că Erdogan este ales preşedinte de partid în cartierul Beyoglu afalat în aripa europeană a Istanbulului. La alegerile din 1986 a fost pe lista candidaţilor pentru a fi ales deputat în Parlamentul turc. În anul 2002 a înfiinţat partidul AKP, urmaşul partidului islamist Fazilet (Partidul Virtuţii). Erdogan şi-a proclamat atunci public ruptura cu trecutul său islamist, spunând că noul partid nu are la bază religia.  A fost ales primar al Istanbulului la 27 martie 1994. A fost ales prim ministru în 2003, guvernând până în 2014, când i s-a terminat şi al treilea mandat şi, potrivit regulilor AKP, nu a mai putut fi ales pentru un al patrulea mandat. Drept urmare, a candidat pentru preşedinţia ţării şi a câştigat.