Turcia face ce vrea şi SUA ameninţă. Mărul discordiei: sistemele antirachetă S-400

Rusia şi Turcia sunt, de departe, cele mai importante forţe militare din zona Mării Negre. Unii spun că ar fi chiar singurele relevante în caz de situaţie conflictuală. Posedă capacităţile necesare pentru a „închide“ credibil, imediat şi pe termen relativ îndelungat accesul la zonă şi de a asigura controlul său aproape la modul absolut, în măsura în care Turcia posedă dreptul legal de a bloca Strâmtorile.

Lăsând, deci, în Marea Neagră doar vasele de luptă ale Statelor Riverane, cele care sunt doar o glumiţă în raport cu capacităţile ofensive ale ruşilor sau turcilor.

Sau a unei forţe de reacţie comune, anticipează unii analişti, din ce în ce mai îngrijoraţi de îndepărtarea din ce în ce mai accentuată a Turciei de valorile lumii occidentale în general şi, mai nou, de accentuarea cursului de coliziune a acestei ţări cu SUA din cauza presiunilor făcute de Administraţia Trump faţă de autorităţile de la Ankara.

În esenţă, e vorba despre temerea reală şi imediată a americanilor că sunt chiar în situaţia de a pierde Turcia, descrisă în trecut ca „portavionul american“, concluzie la care analiştii de la Washington nu au crezut că vor ajunge vreodată, chiar dacă semnele precursoare nu au lipsit şi au fost date în clar de Preşedintele Erdogan. Cel care, acum, graţie poziţiei sale du super-forţă şi credibilitate obţinute prin câştigarea alegerilor anticipate convocate tocmai pentru a ajunge la acelaşi statut de putere cu Vladimir Putin, prietenul şi aliatul său strategic, are o cu totul altă pondere în negocierile cu SUA şi ţările occidentale.

Problema nu este Marea Neagră în sine. Nici nu poate fi în sine, ci doar ca parte a unui alt raţionament, unul cu valenţe regionale sau continentale, el însuşi piesă ce trebuie inserată într-un tablou geostrategic aflat acum în schimbare. Iar principiul pe care doreşte să-l introducă Erdogan este unul cu mare valoare comercială şi militară, dar cun un conţinut politic exploziv. El pune pe toată lumea în faţa ideii că ar trebui să se renunţe la principiul mai vechi prin care SUA (ca şi URSS-ul de odinioară), în calitatea de super-putere garant al Alianţei, sunt de facto şi primul magazin de arme de la care cumpără cele trebuincioase seria de ţări care nu au (şi nici nu urmau să dezvolte pe viitor) o industrie militară proprie. Rezultau astfel liste enorme de comenzi directe şi, în acelaşi timp, se constituia linia de dependenţă strategică pe termen lung faţă de producătorul unic american, cel care deţinea tehnologia necesară pentru piesele de schimb, mentenanţă şi, eventual, adăugarea unor modernizări oarecare.

Turcia a zis că vrea să cumpere şi echipamente americane de ultimă generaţie (F-35 Joint Striker, avion „invizibil“ cu decolare verticală), îşi doreşte 100 de exemplare, este printre ţările care au contribuit la finanţarea proiectului de construcţie, a primit deja prima parte a comenzii. Numai că livrările următoare ar putea fi oprite ca parte a sancţiunilor ce ar putea fi adoptate de SUA la adresa Turciei .

Asta ca răspuns la decizia Turciei de a cumpăra din Federaţia Rusă sisteme antirachetă S400, propunând Moscovei şi o mişcare suplimentară, adică un acord pe termen lung privind producţia împreună a următoarei generaţii de sisteme antirachetă, S-500, cele care sunt considerate a fi acum cele mai bune din lume.

Sistemele S-500

Wess Mitchell, secretarul adjunct al Departamentului de Stat pentru probleme europene şi eurasiatice, a spus ieri că normalizarea relaţiilor între ţara sa şi Turcia va fi dificil de realizat dacă Turcia va cumpăra sistemele S-400, cele care, conform acordului semnat cu Rusia, ar urma să ajungă pe solul turc începând cu 2021.

Sistem antirachetă S-400

„Avertizăm în mod categoric că în cazul în care Ankara va achiziţiona sisteme S-400, atunci Turcia va trebui să se aştepte la repercursiuni. Vom adopta măsuri conform legii CAATSA destinată să răspundă în mod adecvat adversarilor Americii, prin intermediul sancţiunilor.“

Asta chiar dacă NATO a spus că nu există nimic care să oprească Turcia de a achiziţiona asemenea sisteme, mai ales că, la timpul său, Grecia a achiziţionat armament din aceeaşi sursă, adică sisteme antiaeriene S-300.

Atunci, care este surse reală a îngrijorărilor americane?

Nu este una singură. Sunt mai multe. În primul rând, certitudinea pe care o au că amplasarea unor asemenea sisteme de luptă antiaeriană vor face, foarte curând, ca cererea de sisteme Patriot (cu rachetele lor extrem de costisitoare) va fi considerabil mai mică în Turcia şi, totodată, le-ar putea de idei şi altor aliaţi din zonă. Apoi, cu certitudine, asta ar putea să continue modificarea listelor de comenzi care, până acum, provenind din ţările Orientului Apropiat, au tot curs în ritm accelerat. Acum, urmând exemplu Quatarului, vor mai exista şi alţii care să dorească să achiziţioneze asemenea sisteme şi să profite de sistemele de radar şi conducere comună a tirului cu care ele vin la pachet? Posibil şi aşa se explica reacţia nervoasă a saudiţilor care au ameninţat cu o ripostă „cu mijloace militare“ dacă asemenea instalaţii ajung în Quatar. În fine, problema americană este, evident, că aceste sisteme pot deveni, într-un anumit scenariu, elemente ale unui dispozitiv ostil sau cu potenţial ostil de blocare a unor întregi zone strategice din flancul de sud-est al NATO. Sau, ca altă ipoteză, problema mare poate fi că, odată Turcia devenind coproducător de S-500, ar putea căpăta mijloace nebănuite de presiune, influenţă şi decizie în viitoarea structură a Orientului Mijlociu.

„Potenţial ostil“? Exagerare publicistică? Nu cred, în orice ca nu în acest moment căci, iată, Turcia este ameninţată cu posibile sancţiuni ca stat „adversar“ al SUA.

Să vedem care va fi evoluţia următoare a acestei crize, în paralel cu cea care se dezvoltă vertiginos în acest moment după ce, de la Washington, circulă un alt avertisment, de data adresat tuturor ţărilor lumi care sunt somate, sub ameninţarea unor sancţiuni severe, să încheie până în septembrie orice cumpărare de petrol iranian.

Şi noi la Marea Neagră cum mai stăm? Suntem obligaţi să credem în declaraţia politicianului Fifor, ministrul Apărării Naţionale, care declara că vom avea în viitor mijloacele de a deveni un actor credibil, important şi dotat cu toate cele necesare pentru a ne impune în zonă. Afirmaţie făcută nu în glumă, ci pe un ton foarte serios.

Cine ştie, poate că se poate să se poată. Până atunci, jocurile sunt cu totul şi cu totul în altă parte şi de altă natură.