Turcia, violenţa îndreptată asupra femeilor şi succesul nefast al neotradiţionalismului islamic

Proteste în Turcia faţă de decizia preşedintelui Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA-EFE

Turcia tocmai s-a retras din Convenţia de la Istanbul, convenţie care obliga guvernele să adopte o legislaţie care să prevină şi să combată violenţa împotriva fetelor şi femeilor, inclusiv violenţa domestică intensificată alarmant în perioada pandemiei actuale, precum şi hărţuirea sexuală, violenţa psihologică, violul conjugal, mutilarea genitală feminină şi alte forme universale de abuz şi violenţă sau de o coloratură specific culturală.

Justificarea oferită de Zehra Zumrut Selcuk, ministra familiei, muncii şi serviciilor sociale, a fost aceea că Turcia, datorită propriilor legi şi prevederi constituţionale, are puterea de a proteja drepturile femeilor fără a avea nevoie de Convenţia de la Istanbul. Pe străzile din Istanbul şi din alte oraşe ale ţării femeile au protestat împotriva acestei decizii. Să simulăm naivitatea şi să ne întrebăm: de ce oare? Dacă AKP, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, este capabil să ofere, se presupune în idiom autohton, islamic, acelaşi tip de protecţie femeilor împotriva violenţei, atunci măsura este una redundantă şi suspectă simbolic. Iar dacă AKP defineşte conceptual diferit ceea ce reprezintă violenţă împotriva femeilor,  în contextul în care în Turcia în 2020 au fost ucise 409 femei şi deja 77 de femei de la începutul anului actual,[1] atunci decizia devine una criminală. Din nefericire, exact aceasta este situaţia. AKP este un partid conservator şi naţionalist care a promovat constant, din perspectivă de gen, o ideologie de factură islamistă neotradiţionalistă, în stilul Fraţilor Musulmani, centrată pe prezervarea rolurilor de gen tradiţionale, cu mici ajustări cultural oportuniste. Altfel spus, discursul referitor la drepturile femeilor din cadrul AKP este tributar unui tip de „feminism“ islamist specific secolului trecut. Pentru a delimita poziţia neotradiţionalistă a AKP în relaţie cu definirea raporturilor de gen şi implicaţiile nefaste ale acestei adeziuni ideologice, voi explica mai întâi succint poziţia şcolilor islamice tradiţionaliste sunnite faţă de acest caz specific al violenţei domestice.

Analizând printr-un filtru de gen, cel mai problematic verset coranic este 4: 34, verset în care sunt precizate trei etape ale soluţionării discordiei maritale în cazul transgresării obligaţiilor maritale de către femeie: admonestare verbală, separare în pat (întreruperea relaţiilor sexuale) şi lovire, în interpretare tradiţionalistă şi neotradiţionalistă (sau separare fizică temporară, în viziune liberală şi progresistă). În cadrul sunnismului, toţi juriştii premoderni au permis disciplinarea fizică a soţiilor de către soţi în cazuri de nushuz, acele cazuri speciale de nesupunere a femeii, de neîndeplinire a obligaţiilor sale maritale (cel mai frecvent exemplu este adulterul, dar poate include o serie de acte mult mai benigne). Conform şcolii hanefite, deşi recomandarea morală era aceea de a rezolva problemele maritale cu bunătate şi dreptate, legal soţii aveau dreptul de a-şi pedepsi fizic soţiile câtă vreme loviturile erau moderate şi nu lăsau urme grave pe trupul femeii. Evident, aceste condiţionări „etice“ erau destul de lax şi variat interpretate de către fiecare jurist în parte. Neîntâmplător, în cadrul şcolii hanefite şi violul marital era permis dacă soţia rămânea în casa soţului şi era întreţinută de către acesta. Dacă hanefiţii i-au garantat soţului autoritate maximă în căsătorie, fără a-l supraveghea şi protejându-l de orice acţiune legală îndreptată asupra lui pentru disciplinarea soţiei prin violenţă domestică, juriştii malikiţi, dimpotrivă, au implementat măsuri juridice şi extra-juridice de supraveghere a soţului abuziv, permiţând chiar prezenţa unui observator în spaţiul domestic. În plus, juriştii malikiţi i-au acordat femeii dreptul la retaliere în cazul în care era lovită într-o manieră extremă de către soţ, iar tipurile de lovituri nepermise erau reglementate mai strict şi analizate în detaliu. Şafiiţii au insistat asupra recomandării de a nu lovi soţiile, acordând prioritate exemplului marital constant şi cert non-violent al profetului Muhammad, fără a contesta însă permisiunea legală a disciplinării fizice a acestora. Pe de altă parte, juriştii şafiiţi au extins definiţia nushūz-ului femeii, acel tip de „nesupunere“ care legitima apelul final la violenţă domestică, sporind  autoritatea bărbaţilor de a-şi disciplina femeile prin includerea unei sfere mai largi de comportamente „deviante“. Juriştii hanbaliţi au emis diferite verdicte similare celorlalte şcoli, dar au protejat cel mai mult de orice penalizare legală soţii abuzatori. Lovirea soţiei era restricţionată de îndeplinirea anumitor condiţii: să nu fie extremă, să se evite faţa şi zonele sensibile ale corpului, să nu fie aplicată repetat în aceeaşi zonă, să aibă drept scop îndreptarea, disciplinarea soţiei (precum şi în cazul copiilor sau al sclavilor), şi nu rănirea sau moartea. Ca şi malikiţii, în cazul în care soţii se acuzau reciproc de nushuz, de neîndeplinire a obligaţiilor maritale, sau zulm, nedreptate, putea fi delegat un judecător care să trăiască împreună temporar cu cuplul beligerant pentru a soluţiona obiectiv disputa maritală.[2]

Cum aminteam mai sus, AKP, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării din Turcia, urmează din perspectivă de gen linia ideologiei neotradiţionaliste a islamului politic dezvoltat în a doua parte a secolului al XX-lea. Textele neotradiţionaliste apologetice (inclusiv cele despre gen) sunt cooptate şi asociate cu mişcările politice islamiste pentru a legitima reîntoarcerea la şarī‘ah, înţeleasă aici nebulos ca un pachet de legi islamice. Ideologia neotradiţionalistă păstrează aceeaşi conceptualizare şi implementare a drepturilor femeilor din jurisprudenţa islamică clasică, cu unele amendamente, anumite teze şi supoziţii din jurisprudenţa clasică fiind eliminate. Pe de altă parte, noţiunea egalităţii de gen este aici substituită de ideea complementarităţii de gen şi a echilibrului în obligaţii şi datorii în baza unei teorii a prevederilor şarī‘ah-ei aflate în consonanţă cu datele naturale. Aceasta înseamnă că se consideră că bărbatul şi femeia sunt creaţi egali, dar cu roluri diferite reflectate de regulile din jurisprudenţa islamică (soţia casnică, determinată biologic să îşi asume rolul de mamă şi îngrijitoare în sfera privată, şi soţul, cap responsabil al familiei, însărcinat cu întreţinerea ei). Discursul justificativ aferent subliniază că diferenţa nu e tradusă ca inegalitate sau nedreptate, ci reprezintă chiar esenţa dreptăţii care reflectă natura umană. Este ceea ce face şi AKP în 2011 când încearcă să substituie terminologic conceptul de egalitate de gen cu cel de dreptate de gen, susţinând acerb politici pro-nataliste centrate pe elogierea rolului maternităţii ca esenţă a statutului femeii.

O altă caracteristică a neotradiţionalismului o reprezintă prevalarea de studii psihologice şi sociale occidentale obscure în argumentarea tezelor de gen, însă într-un mod selectiv şi oportunist, ignorând ceea ce le contesta raţionamentul. Aceeaşi selectivitate este aplicată şi în raportarea la jurisprudenţa tradiţională. Neotradiţionaliştii, aşa cum vom vedea exemplificat în discursul de gen al lui Sayyid Qutb, celebrul ideolog al Frăţiei Musulmane, preluat şi de către membrii şi membrele AKP, păstrează logica şi convingerea tradiţionalistă asupra relaţiei maritale ierarhice şi a naturii şi rolurilor inegale ale celor două sexe, camuflând doar unele aserţiuni inadmisibile ale tradiţionaliştilor şi rafinându-şi argumentaţia prin instrumente justificative mai adecvate epocii prezente. De exemplu, Qutb argumentează că femeia nu trebuie împovărată cu roluri pentru care nu a fost destinată, naşterea, alăptarea şi creşterea copiilor fiind sarcina sa prioritară pe care este capabilă să o îndeplinească graţie calităţilor pe care le posedă natural. În acelaşi mod, bărbatul a fost înzestrat cu capacităţi fizice, psihologice şi mentale (duritatea, puterea de a lua decizii bazate pe reflecţie) care să îi permită îndeplinirea rolurilor sale sociale extinse. Dacă femeilor le-ar fi oferită pregătirea practică şi ştiinţifică de a îndeplini rolurile legitim masculine, rolul matern ar fi subminat, conducând la distrugerea societăţii. De aceea, conchide Qutb, oamenii nu trebuie să intervină în această repartizare consfinţită divin a responsabilităţilor. În plus, decide ideologul islamist, femeile însele preferă ca bărbatul să îşi asume autoritatea în ceea ce priveşte familia, preluarea conducerii de către femeie generând „perversiuni mentale şi devieri comportamentale“.^[3] Strict referitor la legitimitatea disciplinării femeilor prin violenţă domestică, Sayyid Qutb comentează că lovirea este eficientă doar în cazul acelor femei care suferă de anumite perversiuni patologice şi au nevoie de o demonstraţie fizică a puterii soţului pentru a-i accepta autoritatea în cadrul familiei. Şi pentru ca această condiţionare religioasă a acceptării unei viziuni patriarhale să  pară autorizată de către divinitate, Qutb ameninţă că acela care neagă stipulările divine lăsate de Creatorul care îşi cunoaşte cel mai bine creaţia, anume, lovirea soţiei, neagă însăşi credinţa, islamul.^[4] În aceeaşi linie neotradiţionalistă, un alt ideolog islamist, Abu al-Aʿla al-Mawdudi, explică: bărbaţii sunt superiori femeilor şi au dreptul de a conduce familia, pentru că au fost înzestraţi cu anumite calităţi şi puteri naturale care nu le-au fost oferite femeilor sau le-au fost acordate într-o proporţie mai mică. Cu toate acestea, bărbaţii nu le sunt superiori femeilor în onoare şi excelenţă. Mawdudi recunoaşte aversiunea profetului Muhammad faţă de pedeapsa fizică, dar menţionează că există anumite femei care nu se potolesc fără bătaie, iar acestora le este necesară aplicarea unei corecţii în mod „etic“ ‒ fără a lovi peste faţă sau cu cruzime, sau cu orice ar putea lăsa o urmă pe corp.^[5]

În acest context ideologic nu este de mirare că Sumeyye Erdogan, fiica preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi vicepreşedintă a organizaţiei pro-guvernamentale pentru femei KADEM, promovează acelaşi tip de „feminism“ islamist, catalogare disputată, în fapt o formă de discurs anti-gender şi anti-feminist. KADEM prezervă supoziţiile masculinităţii hegemonice şi ale ierarhiei sociale de gen promovate de neotradiţionalismul islamic exact în maniera explicată mai sus. Tocmai de aceea chiar şi campaniile KADEM concentrate pe prevenirea violenţei domestice nu iau în considerare aspectul legislativ şi punitiv al practicii patriarhale, ci doar pe cel recomandabil moral (vezi sloganul campaniei: „Dacă eşti bărbat, atunci controlează-ţi furia!“)[6], femeile meritând stăpânirea de sine a furiei - de altfel parte naturală a masculinităţii - bărbatului doar dacă rămân supuse şi nu depăşesc limitele rolului lor casnic şi matern. Dacă nu „provoacă“ prin nesupunere şi aspiraţii deviante. Câtă vreme premisele întemeierii inegalităţii de gen nu sunt contestate în cadrul acestui tip de retorică islamistă care pretinde că protejează drepturile femeilor, decizii precum retragerea din Convenţia de la Istanbul nu au de ce să surprindă pe nimeni. De altfel, acestea au fost reacţiile constante ale celor ce împărtăşesc ideologia neotradiţionalistă de gen. A se vedea şi reacţiile oficiale ale Fraţilor Musulmani din Egipt din martie 2013 faţă de propunerea CEDAW, discursul care a urmat justificării respingerii aderării la principiile egalitariste promovate de respectiva convenţie invocând clişee neotradiţionaliste specifice: feminismul este asociat duşmăniei dintre bărbaţi şi femei, imoralităţii şi promiscuităţii femeilor, strategiei colonialiştilor de a submina cultura religioasă şi socială locală. Drepturile „înşelătoare“ şi „distructive“ asigurate de CEDAW au fost receptate ca o ameninţare la adresa instituţiei familiei, a comunităţii islamice şi echivalate cu o întoarcere la perioada ignoranţei (perioada preislamică), o violare a shariah-ei. Femeile musulmane au fost somate isteric să nu abandoneze moralitatea şi principiile islamice.[7] La fel şi astăzi, retragerea Turciei din Convenţia de la Istanbul, convenţie considerată a fi cauza creşterii ratei divorţurilor şi o strategie subversivă de a destrăma familia tradiţională prin promovarea categoriilor de gen, orientare de gen şi sexuală, parafează în fapt teama de egalitarismul de gen şi promisiunea libertăţii şi dreptăţii pe care o poartă pentru comunităţile LGBT+, deja crunt discriminate în Turcia.

Remanenţa interpretărilor neotradiţionaliste în Turcia lui Erdogan este anacronică şi raportat la istoria evoluţiei gândirii şi orientărilor islamice contemporane. În perioada construirii ideologice a islamismului politic în cadrul neotradiţionalismului, pe fondul confruntării dintre tradiţionalism şi modernism, se dezvoltă feminismul islamic progresist. Acest nou discurs reformist practică o citire egalitaristă a Coranului şi tratează regulile de jurisprudenţă ce întemeiază inegalitatea de gen în teoriile islamice ca simple construcţii socio-culturale ale juriştilor bărbaţi care contrazic principiile metafizice şi morale coranice.  După peste 30 de ani de scrieri academice islamice feministe şi activism social materializat şi în schimbări legislative concrete în ţările cu populaţie majoritar musulmană (vezi activitatea organizaţiilor MUSAWAH şi Sisters in Islam), a prezenta problemele de gen prin prisma neotradiţionalismului secolului trecut este nu doar jenant, ci pur şi simplu letal. Femeile din Turcia continuă însă protestele şi lupta inegală împotriva unui regim autoritarist patriarhal care totuşi, prin această decizie radicală, îşi demască simultan pierderea influenţei şi a puterii asupra unei mari părţi a populaţiei.

[1] Conform platformei We Will Stop Femicide.

[2] Pentru mai multe detalii, nuanţe, diferenţe existente între juriştii aceleiaşi şcoli islamice, recomand cartea Chaudhry, S. Ayesha, Domestic Violence and the Islamic Tradition. Ethics, Law, and the Muslim Discourse on Gender, Oxford Islamic Legal Studies, Oxford, 2013.

[3] Qutb, Sayyid, In the Shade of the Qurʼan, vol. 3, pp. 112-113. Online http://www.kalamullah.com/shade-of-the-quran.html

[4] Qutb, Sayyid, In the Shade of the Qurʼan, vol. 3, pp. 114-116. http://www.kalamullah.com/shade-of-the-quran.html Consultat online 20.02.2014.

[5] Abu Ala Mawdudi, Tafhim ul-Qur’an / The Meaning of the Qur'an, http://www.englishtafsir.com/quran/4/index.html#sdfootnote59sym .

[6] https://kadem.org.tr/en/if-you-are-a-man-overcome-your-anger/

[7] http://www.amnesty.org.uk/blogs/womens-action-network-blog/alarming-statement-muslimbrotherhood-eygpt-cedaw-calling-it-against