Turcia spune că se opune extinderii NATO care, altfel, sărbătoreşte deja integrarea Finlandei şi Suediei. Iar Ungaria blochează în continuare, foarte ferm de altfel, luarea deciziei privitoare la interzicerea importurilor de petrol din Federaţia Rusă.

Interesantă este expunerea de motive în cele două cazuri. Şi mai interesant ceea ce nu se spune şi s-ar putea subînţelege.

Ce se spune ştiţi deja. Rezum: Turcia acuză că cele două ţări scandinave primesc de mai mult timp membri din PKK sau ai partidului gullenist, oferindu-le un spaţiu de refugiu şi permiţându-le să se regrupeze pentru planificarea în totală impunitate a acţiunilor împotriva Turciei. Ungaria spune că interzicerea importurilor de petrol din Rusia ar însemna o lovitură dură adusă economiei naţionale, repetând seria de argumente folosite iniţial de Germania care anunţa că astfel se deschid perspectivele închiderii unor mari companii şi intrarea în şomaj a unui mare număr de oameni.

Ajunge oare pentru a explica decizia liderilor din aceste două ţări de a bloca decizii strategice ale NATO şi UE?

După părerea mea, mizele trebuie să fie cu mult mai ample şi mai profunde, iar explicaţiile reale ar putea să stea în dorinţa lor reală de a păstra relaţiile cu totul speciale, politice, economice şi militare construite cu Rusia şi chiar prietenia personală cu Putin. Altfel ar fi complet de neînţeles cele două jocuri similare dacă nu cu o revoltă deschisă împotriva alianţelor din care fac parte, atunci, cel puţin, cu un joc pe muche de cuţit cu asumarea de riscuri enorme.

Ungaria face acest joc deoarece , pe fond, a ales să continue dependenţa energetică faţă de Rusia, nu doar în domeniul importurilor de petrol şi gaze naturale, ci şi al asigurării alimentării cu combustibilul necesar pentru centralele sale nucleare. Asta, din punctul de vedere al conducerii politice de la Budapesta, nu numai că reprezintă o dimensiune esenţială a supravieţuirii naţionale, dar dă şi o predictibilitate care este un argument foarte solid în orice discuţie privind predicţiile de sustenabilitate ale economiei naţionale în cazul intrării în criză mondială sistemică, totul pe fundalul contractelor ferme încheiate de Ungaria cu Rusia, cu garanţia unor preţuri „amicale” pentru anii următori. Viktor Orban mizează pe relaţia cu Rusia şi nu pe succesul eventual al UE atunci când, eventual, va reuşi să încheie contractele externe cu alte pieţe care să-i garanteze o independenţă energetică reală şi nu doar înlocuirea dependenţei faţă de sursele ruseşti cu alta, poate la fel de costisitoare, faţă de SUA.

În cazul Turciei, problema este la fel de complicată deoarece există relaţiile de cooperare militară cu Rusia care au permis celor două ţări, alături de Iran, să câştige războiul din Siria şi să schimbe echilibrul de securitate în orientul Mijlociu, înlocuind şi anihilând treptat prezenţa americană în multe puncte strategice şi încheind deloc glorios pretenţiile europene de a mai rămâne oarecum relevante în mare parte din Orientul Apropiat. Ambiţiile lui Erdogan de a recupera prestigiul imperial de odinioară şi de asigura o expansiune a intereselor Turciei în regiune ar fi extrem de dificil de realizat, chiar imposibil, fără sprijinul Rusiei şi fără foarte extinsa cooperare militară dintre cele două ţări, inclusiv prin ce înseamnă licenţele ruseşti pentru fabricarea de armament în Turcia.

Numai atât şi ar fi suficient. Dar totul nu se rezumă la relaţia Erdogan-Putin. Problema extinderii celor două organizaţii, NATO şi UE, este o chestiune deosebit de sensibilă pentru Turcia deoarece, dacă relaţia cu UE este din ce în ce mai departe de a fi vreodată concretizată cu succes, extinderea viitoare a NATO pune probleme în registrul sensibilităţilor de securitate ale Turciei. Dacă acum Ankara ar accepta aderarea Finlandei şi Suediei (cu toate că, până în final, va fi obligată cumva s-o facă),  e car că semnalul real este că extinderea NATO va continua pe principiul „porţilor deschise” care va fi menţinut în noua viziune strategică a Alianţei ce va fi adoptată în această vară în cadrul Summitului de la Madrid.

Turcia încearcă acum să joace o carte a super-presiunii diplomatice, să se situeze pe o poziţie de forţă maximală pentru a se poziţiona convenabil, sau cât mai convenabil posibil, pentru următoarele discuţii prind extinderea Alianţei. Şi s-ar putea ca aici să existe explicaţia jocurilor de acum, căci două ţări din zona de interes imediat a Turciei s-ar putea să înceapă demersuri interesante: Malta şi Ciprul, entitate statală de importanţă esenţială în raport cu doctrina de securitate a Turciei. Problemă cu atât mai importantă cu cât, chiar dacă Marea Britanie deţin două baze militare cu statut suveran în Cipru, statutul de neutralitate adoptat până acum i-a permis să permită navelor militare ruseşti să se realimenteze în porturile cipriote, cu toate că privilegiul a fost suspendat odată cu începerea invaziei Ucrainei.  

Şi în Malta s-ar putea, în condiţiile în care situaţia internaţională continuă să se deterioreze, să fie tentată să renunţe la actualul statut de non-aliniere, poate tocmai deoarece Mediterana ar putea să fie un spaţiu în care să se intensifice vectorii de conflict. La fel ar putea evolua şi discuţia despre aderarea Irlandei la NATO, ţara fiind actualmente, după definiţia dată de prim-ministrul său, „angajată politic, dar neutră militar”, cu toate că face parte din grupurile de luptă ale UE şi acum a trimis în Ucraina ajutor militar non-letal.

Se aliniază mize enorme.

Se mută piese importante şi, poate mai aproape decât s-ar putea crede, decidenţii reali în joc vor fi nevoiţi să mute în atacul final.