Trump inaugurează epoca „Post-BREXIT“

A venit, în fine, timpul pentru jocurile pe faţă. Cărţile se împărţiseră demult, apoi cine mai rămăsese să mai joace a descoperit că partida era oricum definitiv pierdută şi acum nu mai există decât perspectiva logică a decartării necondiţionate, adică a unui BREXIT fără acord.

Variantă susţinută fără rezerve ca „cel mai bun lucru care se poate întâmpla Marii Britanii“ de către preşedintele Donald Trump, care soseşte azi la Londra, părând să sprijine demersul politic al lui Boris Johnson şi al lui Nigel Farage, „băieţi buni“ şi care „au făcut o treabă extraordinară“. Desigur, vizita de stat va cuprinde şi o primire plus dineu privat cu regina Elisabeta a II-a, apoi o reuniune care va marca finele carierei oficiale a doamnei Theresa May, care va părăsi scaunul de prim-ministru pe 7 iunie.

Dar a început deja pregătirea unei vaste operaţiuni americane, un acord economic de tipul „ofertei care nu poate fi refuzată“.

Se desenează deja liniile generale ale viitorului acord comercial extins care, după spusele ambasadorului american la Londra, ar presupune, printre altele, autorizarea importului de carne de pui spălaţi cu clorină. În plus, aşa cum era aproape normal, cererea americană ar cuprinde şi autorizarea necondiţionată a importurilor de carne de vită provenind de la animale pentru care s-au folosit hormonii de creştere. În plus, marea miză pare a fi includerea în viitorului acord a posibilităţii ca investitorii privaţi americani să aibă acces nelimitat la sistemul britanic de stat de sănătate, National Health System, miză care valorează, pe termen mediu, mii de miliarde de dolari.

Sunt doar câteva dintre prevederile care ar face ca piaţa britanică să poată fi folosită de americani pentru plasare masivă de produse agricole, una dintre marile lor vulnerabilităţi după ce, în războiul sancţiunilor, multe pieţe mari din lume au impus tarife ridicate care le fac necompetitive, la adăugându-se numărul deosebit de mare de produse de toate felurile care nu au acces la pieţe majore externe din cauza faptului că sunt rezultate ale ingineriei genetice şi a folosirii extensive a hormonilor de creştere sau a unor pesticide interzise în UE.

Pentru asta, aşa cum i se pare normal, Donald Trump transmite din nou Marii Britanii că varianta „No Deal Brexit“ este cea mai bună soluţie. Mai adaugă şi că este firesc ca viitorii responsabili de la Londra să nu mai recunoască datoria de 50 de miliarde de dolari faţă de UE şi, în consecinţă, să n-o mai plătească. Anunţând, prin asta, intrarea într-o nouă eră a relaţiilor internaţionale în general, una definită de voluntarismul unilateralist care să ducă la anularea obligaţiilor şi tuturor contractelor oficiale ale unui stat. Adică, mai pe scurt, s-ar putea ca, de mâine, îndemnul adresat britanicilor să devină noul model de politică de stat, un haos generalizat reglat doar ameninţarea cu folosirea forţei.

Perspectivă deloc imposibilă.

Totul e să vedem cu cine se va începe viitoarea guvernare în UK, asta deoarece chiar că preşedintele Trump are nevoie de o susţinere absolută la nivelul oficialilor viitorului guvern britanic, poate experiment de succes după ce americanii au înregistrat eşecuri diplomatice în aceşti ultimi ani (relaţia cu Coreea de Nord, retragerile din Siria şi Afganistan, eşuarea noului acord cu Canada şi Mexicul, războiul comercial cu UE şi China, situaţia tensionată în relaţia cu Iranul). Donald Trump ar avea nevoie de un succes diplomatic acum când se pregăteşte să-şi lanseze campania pentru al doilea mandat prezidenţial, mai ales ştiindu-se seria sandalurilor politice interne cu care se confruntă şi care se pare că nu-i vor da pace nici pe viitor.

Context în care, dintre cei 12 candidaţi la succesiunea domanei May, se pare că şi-ar fi ales favoritul: Boris Johnson, fost primar al Londrei şi apoi ministru de externe în Cabinetul May, susţinător fără rezerve al soluţiei „Brexit fără acord“. Un om despre care Trump spune că „va face o treabă foarte bună“.

Sigur că se poate şi e clar că un tandem Boris Johnson-Nigel Farage va fi mai mult decât suficient. Întrebarea este cu ce preţ pentru britanici dar, din acest moment, mi se pare chiar ridicol să ne preocupe răspunsul.

Ar mai exista însă o altă întrebare?

Da, există. Una foarte neplăcută şi care se poate transforma într-o bombă politică distrugătoare.

Tânărul om de afaceri Marcus Ball a lansat o acţiune de crowd-funding care i-a permis să obţină cele 200.000 de lire sterline necesare pentru a demara trimiterea în judecată a lui Boris Johnson pe care-l acuză de minciună deliberată în perioada campaniei pentru BREXIT. Concret, e vorba despre informaţia transmisă de Boris Johnson (figurând dealtfel şi pe autobuzele sale de campanie) că UK plătea către UE suma de 350 milioane lire sterline săptămânal către UE în loc ca aceşti bani să fie îndreptaţi câtre susţinerea sistemului naţional de sănătate (NHS). Declaraţie care a fost imediat taxată de autoritatea naţională de statistică dept „un abuz evident de date oficiale“.

La rândul său, Margot Coleman, judecătoarea districtuală care a trebuit să se pronunţe asupra posibilităţii ca cererea formulată de omul de afaceri britanic să fie acceptată, a spus pe 29 mai că „acuzaţiile care au fost făcute reprezintă acuzaţii nefondate şi nu am găsit nicio dovadă care să le susţină... Accept faptul că funcţiile publice pe care le ocupă dl. Johnson îi conferă un anume statut, dar acesta presupune şi influenţă şi autoritate... Sunt convinsă că există suficiente elemente probatorii pentru ca, la prima vedere, să se stabilească faptul că este vorba despre o chestiune care să fie judecată de către un tribunal“.  Declanşând astfel procedura judiciară propriu-zisă, prima audiere preliminară urmând să aibă loc în cadrul Tribunalului corecţional de la Westminster.

Chestiunea e foarte serioasă deoarece, dacă faptele se dovedesc reale, ar fi primul caz în care un membru în exerciţiu al Camerei Comunelor ar fi urmărit pentru ceea ce, în dreptul penal britanice, se numeşte „minciună la adresa publicului“, fapt considerat ca un delict în exerciţiul demnităţilor publice.

În perioada campaniei „LEAVE“ duse în favoarea ieşirii Marii Britanii din UE au circulat şi asemenea false bancnote cu chipul lui Boris Johnson şi având înscrisă valoarea de 350 de milioane de lire, trimitere la mesajul central al propagandei care a băgat o spaimă reală în contributorii britanici. De fapt, în decursul ultimilor ani, contribuţia financiară britanică trimisă către Bruxelles a fost de 151 milioane de dolari săptămânal (adică un sfert din suma invocată de propaganda BREXIT) în timp ce contribuţia Germaniei este de 308 milioane dolari iar cea a Franţei de 132 de milioane de dolari.  

Iar acesta pare să fie doar începutul marilor probleme (cu scandalurile aferente) care vor marca era Post-BREXIT care s-ar putea să transforme Marea Britanie în teren de vânătoare pentru interese multiple şi aventurieri de toate felurile.