Poate pentru că oamenii-şi dau seama că, în cadrul acestei schimbări enorme de paradigmă geo-politică căreia-i suntem martori, gestul acesta are o semnificaţie relevantă pentru construcţia viitoare a lumii spre care ne îndreptăm. O lume în care zidurile încep să devină un gest standard de răspuns al decidenţilor politici... Şi astfel, doamnelor şi domnilor, la acest final de ciclu început odată cu evenimentele din 1989, reapare realitatea concret a ZIDULUI, ororarea pe care, pe tot parcursul Războiului Rece, lumea occidentală a libertăţii şi democraţiei o arăta lumii ca imagine definitorie pentru mentalitatea criminală a celor din lagărul comunist.

Vă mai amintiţi ce se spunea atunci, în '89, când, într-o acţiune care semăna cu un ritual de exorcizare colectivă, era dărâmat Zidul Berlinului?

„A căzut Zidul Ruşinii, de acum vom trăi în libertate, nu va mai exista linie de separare în Europa, arătăm lumii că ne-am unit pentru o nouă epocă, cea atât de mult visată, în care, împreună, egali, vom construi bunăstarea şi prosperitatea!”.

Nu erau simple vorbe, era descântecul noii vrăji a libertăţii sperate şi dobândite, a credinţei că, din acel moment, printr-un miracol, omenirea avea să fie altfel, că bunăstarea era deja un bun accesibil pentru nefericiţii adormiţi de jumătate de secol în frig. S-a crezut cu disperare şi entuziasm că, de data asta, toţi aveam să fim egali, că sărăcia, penuria şi suferinţele îndurate în comunism aveau să fie recompensate de bogaţii acestei lumi, fraţii noştri mai mari şi mai înţelepţi, cu o parte din bogăţia şi şansele lor.

Cum oare, prin ce blestem repetitiv în istoria omenirii, am ajuns acum în situaţia în care ţara pe care o considerăm simbolul democraţiei, respectării drepturilor omului şi a tuturor deschiderilor novatoare, ţară născută exclusiv prin venirea de valuri succesive de imigranţi, ajunge acum în situaţia să decidă construcţia unui zid anti-imigranţi?

Care-i sunt spaimele şi care este posibila lor oglindire în actualele şi, aş îndrăzni să spun, mai ales în cele viitoare din diferite state ale Europei mai dezbinate ca oricând tocmai pe subiectul modului de răspuns la valul de migranţi ilegali?

Întrebare justificată deoarece, după părerea mea, catalogul acestor spaime este aproximativ similar şi, totodată, deosebit sau chiar totalmente diferit de situaţiile care au justificat, în epoca contemporană, ridicarea unor astfel de ziduri de separaţie în alte părţi ale lumii.

Primul considerent este cel demografic, căci, în condiţiile în care populaţia autohtonă - albă şi creştină - se află deja la a doua sau chiar a treia generaţie cu creştere demografică infima sau chiar negativă, de cealaltă parte asistăm la indici demografici de creştere continuă şi susţinută a minorităţilor hispanice şi afro-americane în cazul SUA, musulmane în cazul Europei (dar importante deja şi în SUA). Cifrele sunt incontestabile, afirma Kenneth Johnson, demograf şi profesor de sociologie în New Hampshire:

În 2016, peste jumătate din nou-născuţii pe solul american aparţin minorităţilor etnice. De cealaltă parte, 80% din mortalitatea infantilă era reprezentată de bebeluşi albi. Morala: diversitatea progresează foarte rapid, astfel încât, peste 30 de ani, la orizontul anului 2050, albii vor fi minoritari în SUA.(...) Vârsta medie a diferitelor populaţii este un factor foarte important. Este mult mai ridicată la nivelul albilor decât la nivelul populaţiei hispanice, comunitatea aceasta numărând cu mult mai multe femei la vârsta la care pot avea un copil. Astfel în 2015, un sfert dintre noii născuţi erau hispanici, cu toate că această populaţie nu reprezintă decât 17% dintre locuitorii SUA.

Realitate destul de apropiată cu cea din Europa unde ţările-motor al UE, Germania şi Franţa, conform datelor oferite de un studiu PEW CENTER, deţin cel mai mare procent de populaţie musulmană, aceasta, la nivel european, crescând cu 1% la fiecare 10 ani, astfel încât, la nivelul anului 2030, musulmanii vor reprezenta peste 8% din totalul populaţiei europene. Şi în acest caz se pune problema demografică, căci populaţia musulmană este cert mai tânără decât cea autohton europeană, evident cu o consecinţă vizibilă la nivelul numărului de copii per familie. Consultaţi aici.

A doua spaimă este legată de problema modului în care instituţiile de forţă (mai) pot asigura un nivel acceptabil de securitate internă. Temere egală în SUA şi în Europa, justificată evident de numărul în creştere al atacurilor teroriste săvârşite de membri ai celulelor ISIS sau/şi Al Quaeda sau de „lupi singuratici” afiliaţi sau simpatizanţi ai acestora. Dar şi de conştientizarea faptului că toate acestea nu s-ar fi petrecut dacă, pe de o parte, nu ar fi existat în comunităţile musulmane locale reţele de sprijin care, pentru o perioadă de timp considerabilă, sunt mereu gata să ofere sprijin logistic complex teroriştilor. Şi, pe de altă parte, s-a văzut că s-au confirmat cele mai grave dintre predicţiile echipelor de analişti specializaţi în anti-teorism care au semnalat inserţia teroriştilor proveniţi din Orientul Apropiat sau a „luptătorilor străini” în fluxurile de refugiaţi, aceştia aflându-se de luni de zile pe teritoriul unor state europene, cu posibilitatea certă să-şi fi găsit deja calea de intrare în SUA.

A treia spaimă este cea privitoare la existenţa unei oferte tip dumping pe piaţa muncii. Ofertă hispanică tradiţională pe piaţa americană şi una care, cel puţin în principiu, ar urma să fie din ce în ce mai vizibilă în Europa dacă fluxul migraţiei ilegale se va menţine. În ambele cazuri, vorbim despre piaţa neagră a muncii, posibil şi de cea gri. Problemă până acum tolerată deoarece era posibil de tratat în cazul unor economii în creştere. În caz de probleme, vedem acum că atât liderul american cât şi mulţi dintre europeni formulează deja o ofertă politică cu din ce în ce mai multe accente super-protecţioniste, în numele interesului suprem al apărării prioritare a pieţelor naţionale.

Vom mai vedea ziduri? Cu siguranţă că da.

Corect sau incorect politic, răspunsul s-a impus ca o măsură de maximă urgenţă după ce, din nefericire pentru lumea în care trăim, s-au văzut şi s-au simţit efectele unei politici de „deschidere către toate orizonturile” care, aplicată mecanic, era foarte, foarte aproape să bage Europa în colaps. Şi timpul nu e trecut deoarece dilema Turciei nu este nicidecum rezolvată, iar consecinţele unei rupturi ar provoca o uriaşă breşă de securitate prin care, de data asta, să se scurgă mai mult de 3 milioane de migranţi provenind din ţările Orientului Apropiat. Perspectivă în care Trump anunţă propriile măsuri de militare a migraţiei şi, în acest context, în această atmosferă, mă aştept ca cel puţin câteva ţări europene să înceapă să-i urmeze viguros exemplul.

Ce s-a ales de speranţa dărâmării Zidului Berlinului ca simbol al separării dintre „noi” şi „ceilalţi”? Ceea ce vedeţi acum. Şi cred că vedem doar începutul. Până atunci, fiindcă tot am vorbit de Germania, priviţi la ce se construieşte, zid micuţ (dar înalt de 4 metri, mai înalt de cât Zidul Berlinului) la Neuperlach Sud, suburbie a München-ului, zid de piatră care urmează să separe familiile din oraş de cei 160 de copii non-acompaniaţi provenind din valul de refugiaţi care urmează să fie adăpostiţi în centrul aflat acum şi el în construcţie. Trist, dar necesar? Acesta să fie răspunsul-imagine a gândirii politice în 2017?